Gherasim Luca

S-a născut la Bucureşti, numele său adevărat fiind Salman Locker. Tatăl său, Berl Locker, un croitor evreu, a decedat în 1914. Gherasim Luca vorbea patru limbi, idiş, româna, germana şi franceza.
Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, Franţa, unde a intrat repede în cercurile mişcării Suprarealismului. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi accentuarea antisemitismului în România l-au forţat să se autoexileze.
Din 1945 până în 1947 a fondat un grup de artişti suprarealişti, din care mai făceau parte Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost.
La scurt timp, au început să publice, inclusiv poeme în limba franceză. A inventat cubomania şi, cu Dolfi Trost, a fost autorul celebrului manifest "Dialectica dialecticii".
Hărţuit în România şi capturat în timp ce încerca să fugă din ţară, auto-intitulatul "étran-juif" a părăsit România în 1952, şi s-a mutat la Paris, prin Israel.
La Paris va colabora cu alţi artişti celebri (Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio şi Max Ernst), producând un număr impresionant de colaje, desene, obiecte sau texte-instalaţii. Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City and San Francisco. Documentarul TV din 1988, portretul său realizat de Raoul Sanglas Comment s'en sortir sans sortir, l-a făcut extrem de popular în Europa.
Cu toate acestea, în 1994, a fost evacuat din apartamentul său, sub pretextul unei curăţenii generale. Luca, care a locuit timp de 40 de ani în Franţa, fără nici un fel de acte, a avut o singură reacţie. Pe 9 februarie , la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.

Într-o „lecţie de cubomanie în viaţa de toate zilele” Luca recomanda, pe urmele lui Tristan Tzara: „Alegeţi trei scaune, două pălării, câteva umbrele, câteva pietre, mai mulţi arbori, trei femei goale şi alte cinci bine îmbrăcate, şaizeci de bărbaţi, câteva case, vehicule din toate epocile, mănuşi, telescoape, etc. Tăiaţi totul în bucăţi mici (de exemplu, 6x6) şi amestecaţi-le bine într-o piaţă largă. Reconstituiţi după legile hazardului sau cum vi se năzare şi veţi obţine peisajul pe care vi l-aţi dorit întotdeauna”.

Uneori obişnuiesc să stau în faţa unui felinar şi să fluier

oamenii ieşiţi afară de prin case şi restaurante au vrut să linşeze câinele care a muşcat sergentul
fireşte că indignarea mea întrecuse orice margine
eram desculţ, şedeam la fereastră şi terminasem tocmai de citit nişte poeme de un poet
sesto pals
totuşi am ieşit în stradă
şi am început să lovesc în oamenii care priveau nepăsători la toată întâmplarea asta
erau şi câţiva morţi şi foarte mulţi răniţi,
bineînţeles că acasă nu mă mai puteam întoarce
două automobile cu jandarmi se stabiliseră în locuinţa mea şi mă aşteptau
am intrat aşa cum eram, desculţ şi în cămaşă de noapte,
în prima farmacie pe care am întâlnit-o în drum
oamenii care treceau pe lângă noi se uitau foarte miraţi la noi
parcă n-ar mai fi văzut niciodată un om într-o cămaşă de noapte
protejând un câine bandajat
eram de altfel hotărât să nu mă mai întorc niciodată acasă
mă obişnuisem destul de bine cu noua stare de lucruri
câinele începuse să râdă, să dea din coadă şi să spună glume picante
ne-am aşezat apoi pe jos
ne-am jucat în nasturii de la cămaşa de noapte
i-a câştigat fireşte el
nu mi-a părut deloc rău
am plecat mai departe
am ajuns la marginea oraşului şi afară din oraş la calea ferată
în cele din urmă am ajuns şi pe câmp şi dincolo de câmp şi de calea ferată
(aici nu mai e nici un om care să ne mai supere)
erau acolo şi o pădure şi o bucată verde de cer şi puţină iarbă
era şi răcoare
ne-am scos cămaşa de noapte şi bandajele de câine
am alergat pe iarbă
ne-am căţărat prin pomi
am zburat cu păsările din pomi
am ajuns curând şi la bucata verde de cer
bucata verde de cer era plină cu păsări şi cu îngeri
se făcuse şi dimineaţa
se făcuse chiar foarte dimineaţă
oamenii rămaşi jos începură aşa din senin să râdă cu hohote
cămaşa de noapte era în jurul gâtului
bandajul câinelui era în jurul gâtului
şi m-a mirat foarte mult când oamenii au început să râdă cu hohote


Sfânta împătăşanie

părăsisem uzina la 8 mai destrămat ca oricând
îmbâcsit de praf pe străzi lângă domni în blănuri
printre femei frumoase obosit şi destrămat
şi o scârbă umedă îmi umplea gura

doamna aceea frumoasă mă ochise din automobil
eram şi eu destul de frumos - scuipatul nu se vedea
ea purta păr ondulat şi automobil
prezenţa mea acolo îmbâcsită de praf îi provoca o tremurare suavă sub ciorap
şi până la uşa apartamentului ei luxos, automobilul a lunecat uşor

unde lucrezi, m-a întrebat în timp ce-şi scotea mantoul
de câteva zile la uzina de gaz
eşti un băiat voinic şi destul de frumos ai putea câştiga mai bine
până ieri timp de şase luni mâncam odată la două zile

discuţia noastră se putea prelungi la nesfârşit
eu scoteam din mine vorbe mirosind a pâine, a gaz
ea ciripea ca dintr-un pian deschis vorbe asemenea unei romanţe la modă
şi cu toate astea felul bărbătesc
cum se colţura pe oase carnea mea
făcea să ne înţelegem de minune
orele sunt înaintate, să ne culcăm
patul mirosea a cald şi a curat
doamna ştia să facă dragoste mai bine decât vorbea
şi mie îmi plăcea părul ei fiindcă aveam voie să-l trag
dimineaţa mi-a spus la revedere, dragul meu
(orele 5, la 6 deschide uzina)
să ne vedem diseară la 8, luăm împreună cina
lângă vorbele mele mirosind a pâine, a gaz
păstram o gură plină de scuipat
ea a văzut-o, ea s-a speriat
doamna aceea frumoasă cu care o noapte întreagă
m-am plimbat prin dragoste şi automobil, - dispăruse
în locul ei rumega o babă zbârcită şi cu ochelari care
citea de zor pagini din sfânta evanghelie.


Roşu şi negru

Economic Slab
Apocaliptic Tare


Cuvânt îşi acordă
un timp de linişte. Vroia
să repicteze zgomotul vacarmului
care bloca fondul şi forma,
dar ameninţările nu erau atât
de negre cât forma.
Nu s-a putut găsi în concluzie
nici un răspuns tăcerii fără fond
nici un viitor act
de vacarm fără formă.
Declaraţia sa eliptică
din această seară:
...n-a scos nici un cuvânt.


Bumerang

Mi-am bătut în buze pionezele dinţilor
şi sânii au răsunat zaruri peste jocul târziu.
Patineurii au zgâriat viaţa din vine
şi sângele, paraşută închisă,
şi-a strigat imnul său în curcubee;
ai aşteptat prăvălirile în abis
precum obloanele privirilor tale ascunse,
în holdele covoarelor semănate pe divan
ţi-am spălat torsul în luminişul aleilor
şi însetat am pipăit oaza pentru cămilele din noi.

Ţi-am strigat numele prin toţi porii,
şi decolorat a fost răspunsul închistat în fulgi,
am zguduit clopotele obiectelor din casă,
am muşcat pereţii, teracota sufletului,
şi aşternut podea pentru picioare am răvăşit gândul.

Cu mâinile lipite de înălţimi te cutremuri,
în priviri se văd ascunse prosternările,
cu trupul îmbrăcat în speteaza monahilor din gene,
picioarele tale, fixativ al pietrelor.

Clopotul lipeşte mărci în auzul sculptat în noi;
ferestrele îşi desfac bordura lipita pe buze
şi bumerang, alama desface cuferele
şi acoperă trupul şi funda.
Pe treptele din faţă băieţii din mine s-au spânzurat de şira spinării.

Pe tinichelele acoperişului tău, am căzut cu ploaia din glas
picături, caravanele, au supt apoi frigul
şi lipit cu capul, eşafod pe zăbrele,
am prins în dinţi îmbrăcămintea sifonoforă
şi-am desfăcut nasturii
precum vinele.


Ăia din noapte

Tăcere oameni buni!
azi noapte este noaptea nopţilor,
hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi de grinda caselor
şi sinucigaşii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor,
ssst tăcere!
Lăeţii cu turmele lor trec calmi şi calzi
pe alee sunt brazi
şi lumea-i ascunsă în cripte
ssst, tăcere!
În balonul oraşului mârâie vântul
Închis şi tăcut
balonul se sparge,
toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţii
toţi vagabonzii îşi smulg ochii şi-şi întorc şepcile,
sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele,
sforile şi săpunurile,
cuţitele, apele, farmaciile sunt sparte,
lumea umblă nebună
se zbat şi se bat
se muşcă şi mârâie
Numai lăeţii sunt domnii pământului
şi umblă cu turmele calzi cu pletele...

John Maxwell Coetzee

S-a născut, în 1940, la Cape Town, Africa de Sud, într-o familie bilingvă (unde se vorbeau în acelaşi timp engleza şi germana); a crescut folosind engleza ca limbă maternă. La începutul anilor '60 s-a mutat în Anglia, unde a lucrat patru ani ca programator, apoi a studiat literatura în SUA. Şi-a început cariera de romancier în 1974 cu un volum care conţinea doua nuvele Dusklands (Tărâmuri de amurg), obţinând renume internaţional, în 1980, cu romanul Waiting for the Barbarians(Aşteptându-i pe barbari).





A predat literatura şi engleza la Universitatea statului New York din Buffalo, până în 1983. În 1984 a devenit profesor de literatura engleza la Universitatea din Cape Town, publicând, în acelaşi timp, în presa americană şi britanică articole în care condamna regimul de apartheid din ţara sa.

În 1983 a primit cea mai prestigioasă distincţie literară britanică, Premiul Booker, pentru romanul Life and Times of Michael K(Michael K., viaţa şi vremea sa). Opera sa este puternic marcată de evoluţia apartheidului în ţara sa, care, departe de a fi un fenomen local, îşi dezvaluie caracterul universal graţie scrisului său. În 1999 a primit Premiul Booker pentru a doua oară, pentru un alt roman (primul publicat de autor după abolirea apartheidului şi preluarea puterii de către fostul militant Nelson Mandela), intitulat Disgrace (Dizgraţie). Ca profesor de literatură, Coetzee a publicat multe traduceri şi articole de critică literară în reviste ca New York Review of Books şi în jurnale academice cum sunt Comparative Literature, Journal of Literary Semantics, Journal of Modern Literature.

Din 2002 se mută în Australia, unde predă la Universitatea din Adelaide. Anul următor, îi este decernat Premiul Nobel Pentru Literatură(2003).

Jurnalul unui an prost
-fragment-

Toate explicaţiile legate de originile statului pornesc de la premisa cã
„noi“ – nu noi, cititorii, ci un noi generic, atât de cuprinzãtor, încât nu exclude
pe nimeni – luãm parte la naşterea sa. Dar fapt e cã singurii „noi“ pe
care-i ştim – noi înşine şi cei apropiaţi nouã – s-au nãscut înãuntrul statului;
iar înaintaşii noştri, pânã la primul pe care-l putem identifica, s-au nãscut
şi ei înãuntrul statului. Existenţa statului o precedã mereu pe a noastrã.
(Pânã unde putem sã ne întoarcem în trecut? În gândirea africanã existã
consensul cã, mai departe de a şaptea generaţie, nu se mai poate distinge
între istorie şi mit.)
Dacã, în ciuda a ceea ce bunul-simţ impune ca evidenţã, acceptãm premisa
cã statul a fost creat de noi sau de înaintaşii noştri, atunci trebuie sã
acceptãm şi ceea ce implicã aceasta: anume cã, dacã am fi vrut, noi sau înaintaşii noştri am fi putut crea statul într-o altã formã; şi cã am putea sã-l
schimbãm, dacã am lua o hotãrâre colectivã în acest sens. Dar fapt e cã, şi
în colectiv, cei care se aflã „sub“ autoritatea statului, care „aparţin“ statului,
vor descoperi cã este foarte greu sã-i schimbe forma; ei – adicã noi – nu
au putere sã-l aboleascã.
Nu prea stã în puterea noastrã sã schimbãm forma statului şi ne este
imposibil sã-l abolim, deoarece, în raport cu statul, noi pur şi simplu suntem
lipsiţi de putere. În mitul întemeierii statului, aşa cum a fost formulat
de Thomas Hobbes, regresul nostru cãtre privarea de putere a fost un
act voluntar: pentru a scãpa de violenţa rãzboaielor distructive fãrã sfârşit
(represalii dupã represalii, rãzbunãri dupã rãzbunãri, vendetã), am cedat,
individual şi în grup, statului dreptul sã foloseascã forţa fizicã (dreptul
înseamnã forţã, forţa înseamnã drept), astfel intrând pe tãrâmul (sub
protecţia) legii. Cei care au ales şi aleg sã rãmânã în afara masei compacte
devin proscrişi.
Prima oarã am vãzut-o la spãlãtorie. Era pe la mijlocul dimineţii, într-o
zi liniştitã de primãvarã, şi de unde şedeam urmãream cum se învârteşte
cuva maşinii de spãlat, când aceastã tânãrã de-a dreptul izbitoare a intrat
în încãpere. Izbitoare din pricinã cã ultimul lucru la care mã aşteptam era
o asemenea apariţie; de asemenea, din pricinã cã purta o cãmaşã roşie, izbitor
de scurtã.
Legea îl protejeazã pe cetãţeanul care se supune legii. Într-o anumitã
mãsurã îl protejeazã şi pe cetãþeanul care, fãrã a nega forţa legii, foloseşte totuşi
forţa împotriva concetãţenilor sãi: pedeapsa hotãrâtã împotriva delincventului
trebuie sã fie pe mãsura faptei comise. Chiar şi soldatul vrãjmaş, în mãsura în
care e reprezentantul unui stat rival, nu poate fi condamnat la moarte dacã
e prins. Dar nu existã nici o lege sã-l protejeze pe proscris, omul care ridicã arma
împotriva propriului stat, adicã a statului care-l revendicã drept al sãu.
În afara statului (a republicii, statum civitatis), spune Hobbes, individul
poate avea impresia cã se bucurã de libertate totalã, dar libertatea asta nu-l
ajutã la nimic. În cadrul statului, pe de altã parte, „fiecare cetãţean îşi rezervã
atâta libertate câtã îi trebuie ca sã trãiascã bine şi în pace, [câtã vreme] celorlalţi li se ia atâta libertate cât sã alunge frica de ei... În concluzie: în afara statului existã imperiul patimilor, al rãzboiului, sãrãciei, ticãloşiei, singurãtãţii, barbariei, ignoranţei, sãlbãticiei; în cadrul statului existã imperiul raţiunii, pãcii, siguranţei, bogãţiei, splendorii, societãţii, bunului-gust, ştiinţelor, bunãvoinţei“.
Ceea ce nu menţioneazã mitul hobbesian al originilor este cã predarea
puterii cãtre stat este ireversibilã. Nu ni se oferã opţiunea de a ne rãzgândi, de
a decide cã, la urma urmei, nu ne-am dorit monopolul asupra exercitãrii
forţei deţinut de stat şi codificat în lege, cã am prefera sã ne întoarcem la
o stare naturalã.
Ne naştem supuşi. Din momentul naşterii suntem supuşi. Un însemn al acestei supuneri este certificatul de naştere. Statul perfecţionat deţine şi îşi apãrã monopolul asupra certificãrii naşterilor. Fie ţi se dã (şi porţi asupra ta) certificatul statului, astfel dobândind o identitate care, în cursul vieţii tale, îi permite statului sã te identifice şi sã te urmãreascã (sã-ţi ia urma); fie te descurci fãrã identitate şi te autocondamni sã trãieşti în afara statului, ca un animal (animalele nu au acte de identitate).
Spectacolul pe care-l ofeream eu trebuie s-o fi fãcut şi pe ea sã tresarã: un
bãtrân gârbovit într-un ungher, care, la o primã privire, putea fi luat drept
boschetar. Bunã ziua, a zis ea cu rãcealã, apoi şi-a vãzut de treaba ei, care însemna
sã goleascã doi saci de pânzã albã în cuva superioarã, saci în care pãrea sã predomine lenjeria bãrbãteascã.
Nu numai cã nu-ţi este îngãduit sã pãtrunzi în societatea civilã fãrã certificat
de naştere, dar, în ochii statului, nu eşti mort pânã nu eşti adeverit ca
atare; şi poţi fi adeverit mort doar de un funcţionar care, la rândul sãu, este
certificat de cãtre stat. Statul îndeplineşte acţiunea de certificare a morţii cu
extraordinarã meticulozitate – sprijinã deplasarea unei hoarde de medici
legişti şi birocraţi care sã cerceteze şi sã fotografieze, sã rãscoleascã şi sã scormoneascã muntele de leşuri lãsate în urmã de uriaşul tsunami din decembrie 2004,
pentru a le stabili identitãţile individuale. Cheltuieşte oricât pentru a se asigura
cã recensãmântul supuşilor este complet şi scrupulos.
Nu intrã în preocupãrile statului dacã cetãţeanul trãieşte sau moare. Ceea ce
conteazã pentru stat şi catastifele sale este dacã cetãţeanul este viu sau mort.

*

Cei şapte samurai este un film care stãpâneşte perfect arta cinematograficã,
dar e destul de naiv ca sã trateze simplu şi direct aspecte elementare. Concret,
filmul trateazã problema naşterii statului, fãcând acest lucru cu claritatea şi
puterea de cuprindere shakespearianã. De fapt, ceea ce oferã Cei şapte samurai
nu este altceva decât teoria lui Kurosawa despre originea statului.
Frumoasã zi, am spus eu. Da, a zis ea, cu spatele la mine. Eşti nouã? am
întrebat, înţelegând prin asta cã e nou-venitã în Sydenham Towers, cu toate
cã erau posibile şi alte sensuri, Eşti nouã pe pãmânt? de exemplu. Nu, a zis
ea. Cum scârţâie o conversaţie pânã se urneşte. Eu locuiesc la parter, am zis.
Mie mi se permite sã fac asemenea gambituri, se pune pe seama limbuţiei.
Ce bãtrân limbut, îi va spune ea proprietarului cãmãşii roşietice cu guler alb,
abia am reuşit sã scap de el, n-am vrut sã fiu grosolanã. Locuiesc la parter
încã din 1995, şi tot n-am ajuns sã-mi cunosc toţi vecinii, am continuat eu.
Mda, a zis ea şi nimic mai mult, dând de înţeles cã Da, aud ce-mi spui şi sunt
de acord, e tragic sã nu ştii cine ţi-s vecinii, dar aşa se-ntâmplã în oraşele mari şi acum am alte lucruri care mã preocupã, aşa cã ce-ar fi sã lãsãm schimbul ãsta
de politeţuri sã moarã de moarte naturalã?
În film se povesteşte despre un sat într-o vreme de tulburãri politice – o
vreme în care statul, prin urmare, a încetat sã existe – şi despre relaţiile dintre
sãteni şi o ceatã de bandiţi înarmaţi. Dupã ani în care se nãpustiserã asupra
satului asemenea unei furtuni, violând femeile, omorându-i pe acei bãrbaţi
care li se opuneau şi ducând cu ei rezervele de hranã, bandiţilor le vine ideea
sã-şi sistematizeze vizitele, coborând în sat o singurã datã pe an pentru a încasa
ori a extorca tributul (impozitul). Ceea ce înseamnã cã bandiţii înceteazã
de a fi prãdãtori ai satului, devenind în schimb paraziţi.
Se presupune cã bandiţii au şi alte asemenea sate „pacificate“ sub papucul
lor, cã le viziteazã prin rotaţie, cã, în totalitatea lor, asemenea sate constituie
baza de impozitare a bandiţilor. Mai mult ca sigur cã trebuie sã se lupte cu
bande rivale pentru a controla anumite sate, cu toate cã nu vedem aşa ceva
în film.
Bandiţii încã n-au început sã trãiascã printre supuşii lor, care ar urma sã
se îngrijeascã zilnic de nevoile lor – cu alte cuvinte, încã nu au transfomat
sãtenii într-o populaţie de sclavi. Kurosawa ne oferã astfel spre considerare
o etapã foarte timpurie în dezvoltarea statului.
Acţiunea principalã a filmului începe când sãtenii pun la punct un plan
de a-şi angaja propria bandã de bãrbaţi duri, cei şapte samurai şomeri din
titlu, care sã-i protejeze de bandiţi. Planul are efect, bandiţii sunt înfrânţi
(grosul filmului se consumã în încãierãri şi bãtãlii), samuraii sunt victorioşi.
Vãzând cum funcţioneazã sistemul de protecţie şi extorsiune, banda de samurai,
noii paraziţi, le face urmãtoarea propunere sãtenilor: contra unei plãţi,
vor lua satul sub aripa lor protectoare, altfel spus: iau locul bandiţilor. Dar
în finalul filmului, un final mai degrabã utopic, sãtenii refuzã: le cer
samurailor sã plece, iar aceştia se supun.
Are pãrul negru, negru, oasele feţei bine proporţionate. O anumitã strãlucire
aurie a pielii, pâlpâitoare poate cã e cuvântul. Cât despre cãmaşa aia
de un roşu-aprins, poate cã n-ar fi ales o asemenea piesã vestimentarã dacã
s-ar fi aşteptat la o companie masculinã strãinã în spãlãtorie, la unsprezece
dimineaţa, într-o zi lucrãtoare. Cãmaşã roşie şi şlapi. Şlapi din aceia care
se strâng pe picior.
Povestea lui Kurosawa despre originile statului se petrece şi azi în Africa,
unde bande de oameni înarmaţi pun mâna pe putere – ceea ce înseamnã cã
anexeazã vistieria naţionalã şi mecanismele de impozitare a populaţiei –, îşi
lichideazã rivalii şi proclamã Anul Unu. Deşi aceste bande militare africane
nu sunt de obicei mai mari sau mai puternice decât bandele crimei organizate
din Asia ori Europa Rãsãriteanã, activitãţile lor sunt prezentate respectuos în
media – chiar şi în media occidentalã – la rubrica politicã (din lumea întreagã)
mai curând decât la cea consacratã crimelor.
Se pot menţiona exemple şi din Europa de naştere şi renaştere a statului. În
vacuumul de putere rãmas dupã înfrângerea armatelor celui de-al Treilea Reich
în 1944-1945, bande armate rivale au şi dat buzna sã preia controlul în
nou-eliberatele naţiuni; cine a apucat puterea şi unde anume a depins de
capacitatea de a cere sprijinul unei armate strãine şi de identitatea armatei
cu pricina.
S-a adresat oare cineva în 1944 poporului francez cu urmãtoarele cuvinte:
Gândiţi-vã: retragerea stãpânitorilor noştri germani înseamnã cã, pentru o scurtã
perioadã de timp, nu suntem conduşi de nimeni. Vrem sã punem capãt acestei
perioade, sau vrem s-o perpetuãm, sã devenim primul popor al epocii moderne
care face statul sã disparã? Haideţi sã ne folosim noi, poporul francez, de noua
şi neaşteptata libertate şi sã dezbatem problema asta fãrã nici o rezervã. O fi fost
poate un poet care a rostit aceste vorbe; dar, dacã a fãcut-o, vocea lui trebuie sã
fi fost de îndatã amuţitã de bandele înarmate care, în acest caz ca şi în toate
celelalte, au mult mai multe în comun unele cu altele decât cu poporul.
În timp ce o priveam, o durere, o durere metafizicã, a început sã punã
stãpânire pe mine, iar eu n-am fãcut nimic s-o împiedic. Şi, la un nivel
intuitiv, ea şi-a dat seama de aceastã durere, şi-a dat seama cã în bãtrânul
de pe scaunul de plastic din colţ se petrece ceva personal, ceva ce are legãturã
cu vârsta şi regretul şi cu uzãri ale lucrurilor, ceea ce nu i-a plãcut în mod deosebit şi nu dorise sã stârneascã, deşi era un omagiu la adresa ei, a frumuseţii
şi prospeţimii ei, ca şi la adresa scurtimii îmbrãcãmintei ei. Dacã ar fi venit
din partea altcuiva, dacã ar fi avut un înţeles mai simplu şi mai direct, ea
ar fi fost poate mai dispusã sã-i ureze bun venit; dar de la un bãtrân înţelesul
era prea difuz şi melancolic pentru o zi frumoasã când te grãbeşti sã isprãveşti
treburile gospodãreşti.
Pe vremea regilor, supusului i se spunea: Ai fost supusul Regelui A, acum
Regele A a murit şi, iatã, eşti supusul Regelui B. Apoi s-a ivit democraţia şi,
pentru prima oarã, i s-a dat supusului posibilitatea de a opta: Vreţi (voi toţi)
sã fiţi conduşi de cetãţeanul A, sau de cetãţeanul B?
Subiectului i se prezintã întotdeauna faptul împlinit: în primul caz, faptul
cã are calitatea de supus, în al doilea caz, faptul cã poate opta. Forma opţiunii
nu este negociabilã. Buletinul de vot nu te întreabã: Îl vrei pe A, pe B, sau pe
nici unul din ei? Şi cu siguranţã nu te întreabã vreodatã: Îl vrei pe A, pe B,
sau absolut pe nimeni? Cetãţeanul care îşi exprimã insatisfacţia faţã de forma
opţiunii ce i se oferã prin singurul mijloc pe care-l are la dispoziţie – sã nu
voteze ori sã zmângãleascã buletinul de vot – nu se pune la socotealã, cu alte
cuvinte, e nesocotit, ignorat.
Confruntat cu o opţiune între A şi B, unde A şi B sunt, fiecare, acel gen
care de obicei ajunge pe buletinul de vot, majoritatea oamenilor, a oamenilor
obişnuiţi, sunt în sufletul lor înclinaţi sã nu-l aleagã pe nici unul. Dar asta e
doar o înclinaţie, iar statul nu face negoţ cu înclinaţii. Înclinaţiile nu fac parte
din moneda de schimb a politicii. Statul face negoţ doar cu opţiuni. Persoana
obişnuitã ar dori sã spunã: În unele zile înclin spre A, în alte zile înclin spre B,
dar în majoritatea zilelor pur şi simplu simt cã amândoi ar trebui sã disparã;
sau Ceva din A şi ceva din B, uneori, iar alteori nici A, nici B, ci altceva cu totul
diferit. Statul clatinã din cap. Trebuie sã alegi, zice statul: A sau B.
A trecut o sãptãmânã înainte s-o vãd din nou – într-un bloc de apartamente
bine proiectat, nu e uşor sã-ţi depistezi vecinii –, şi atunci doar în
fugã, când a trecut prin uşa de la intrare, într-o scãpãrare de pantaloni albi
care-i evidenţiau un fund atât de aproape de perfecţiune, încât era angelic.
Doamne, împlineşte-mi o dorinţã înainte sã mor, am şoptit eu; dar apoi
m-a podidit ruşinea din pricina naturii dorinţei, astfel cã mi-am retras-o.
„Sã rãspândeşti democraţia“, ceea ce fac astãzi Statele Unite în Orientul
Mijlociu, înseamnã sã rãspândeşti legile democraţiei. Înseamnã sã le spui
oamenilor cã, în vreme ce înainte nu aveau de ales, acum pot alege. Înainte
aveau A şi numai A; acum pot alege între A şi B. „Sã rãspândeşti libertatea“
înseamnã sã creezi condiţii pentru oameni sã aleagã liber între A şi B. Rãspândirea
libertãţii şi rãspândirea democraţiei merg mânã-n mânã. Cei angajaţi
în rãspândirea libertãţii şi democraþiei nu vãd nici o ironie în descrierea procesului menţionat mai sus.
În timpul Rãzboiului Rece, explicaţia oferitã de statele democratice occidentale
pentru interzicerea partidelor comuniste în ţãrile respective era aceea
cã unui partid al cãrui scop declarat este distrugerea procesului democratic
nu trebuie sã i se permitã sã participe la procesul democratic definit ca alegere
între A şi B.

*

De ce este atât de greu sã spui ceva despre politicã atunci când eşti situat în
afara politicii? De ce nu poate exista un discurs despre politicã, fãrã a fi el însuşi politic? Pentru Aristotel, rãspunsul constã în faptul cã politica este inerentã naturii umane, cu alte cuvinte, face parte din destinul nostru, aşa cum monarhia reprezintã destinul albinelor. Este inutil sã aspiri la un discurs sistematic, supra-politic despre politicã.
De la Vinnie, care administreazã North Tower, am aflat cã ea – pe care
sunt destul de prudent sã o descriu nu ca pe femeia tânãrã într-o cãmaşã scurtã
ispititoare; iar acum în pantalonii albi eleganţi, ci ca pe tânãra cu pãr negru –
este soţia sau cel puţin iubita tipului palid, mereu grãbit, grãsuliu şi etern
transpirat, al cãrui drum îl intersecteazã din când în când pe-al meu în holul
blocului şi cãruia i-am dat eu însumi un nume, Domnul Aberdeen; mai mult,
cã ea nu este nouã în sensul obişnuit al cuvântului, deoarece ocupã (împreunã
cu Dl. A), încã din ianuarie, un apartament excelent la ultimul etaj al aceluiaşi North Tower.

Adrian Maniu

Seară veche

Sfărîmă soarele scîntei.
O şoaptă galbenă, din tei,
a curs pomană sub tulpini.
Prin auritele alei,
pe lîngă laţul uns cu clei,
sticleţi pestriţi nuntesc în spini...
Răsună surlele oştirii...
De toamnă, cerul s-a mărit
cu zarea ce s-a desfrunzit.
Pe cîmpuri sîngerează ştirii,
şi moare grîul încolţit.
Aştept să vie vîntul iară,
să culce frunzele în seară...
Aprind măgarii ochi de foc.
dulăii dau străini să latre,
la jarul tremurat de şatre,
şi la al lunii palid joc.
Trec vînătorii după haită,
în iarba neagră să se-ascunză.
Departe apele se vaită...
Trecu o zi, cum cade-o frunză.


Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,
înlăturând cuvintele de alţii minţite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,
ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inima au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniştea şi iţi trăiam fiorul,
miruind fruntea - într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte...
Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.
Dar tot mai binecuvantez neagră durerea.
Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.


Noptare

Fiecare floare,
clopot care moare,
de-nviere cîntă.
Seara se avîntă.
Norii se destramă
din apus de-aramă.
Soarele revarsă
rană roşie stoarsă,
ţîşnind pe munţi goi,
sîngele în ploi.
Norii umflă poale.
Stelele, domoale,
lacrima înţeapă,
nălţînd cer în apă.
Cîmpuri de urzici,
zare vineţie,
drumul o fîşie.
Munţii se fac mici.
Satul, ghemuit,
clipeşte sfîrşit.
Liniştea-l apasă...
Fiecare casă
fumează din pipă.
" Cra !..." tăcerea ţipă.
Dracii razna zboară
din luna de ceară.


Sufletul amantului sinucis

Sufletul amantului sinucis
bătu la porţile raiului.
Şi vămile cerului s-au deschis.

Sufletul era trist, inima lui, tot rănită.
Dumnezeu, cu dulceaţa graiului,
i-a zis: ,,Multe ţi se vor ierta, pentru o iubită.

Vino în grădina crinilor,
uită-i glasul, ascultând cântecele îngereşti,
focul stinge-ţi în măreţia luminilor.”

Sufletul amantului a răspuns:
,,Să-mi uit dragostea? – Glumeşti.
Raiul pentru asta nu e de-ajuns.”

Sufletul amantului sinucis
avea o rană, purpurie floare
care se scutura, sânge, în abis.

Necuratul ridică uşa iadului:
focul torturei ardea ca un soare
în cazane cu smoală, şi din torţele bradului.

,,Vino, suferinţa te răsfaţă”,
răcni Satana, arătându-i chinuiţi
cu mâini arse şi priviri de gheaţă.

Sufletul amantului a zâmbit:
,,Prea mici suferinţe promiţi
celui de ea neiubit.”

Frumoasei care nu mă cunoştea i-am scris
Povestea plină de nevinovăţie,
aşa cum a fost – şi cum e şi o să mai fie
sufletul amantului sinucis.


Cântec de lună veche

Frunză neagră : mătrăgună...

A rămas un ciob de lună,
lumină dulce de miere,
lună veche în scădere,
scăpătînd fără zăbavă
în sfinţirea mai bolnavă...
Din paragini de otavă.

Pe-nalt arcul cerului,
nici o stea, nici una nu-i...
Nori adînci se dărăcesc,
destrămaţi se vîrcolesc,
cearcăn vînăt ruginesc.

Lună veche, stînd să moară,
aur bătrîn, de comoară,
peste zări vrea să se-ascundă,
şi în negură se-afundă,
într-a nefiinţei ape,
singură să se îngroape.

Rubén Dario

Treci şi uită!

Tu, Pelerin căutând degeaba-n zare
un drum mai bun sub alte zări, străine,
de ce-mi ceri mâna, dacă-aici sub soare
ursita mea-i şi-a ta - o, Pelerine?

Nicicând destinul nu-l ajungi, ştii bine
porţi moartea-n carne ca un vierme care
devoră tot ce-i omenesc în tine...,
ce-i omenesc, dar şi divin şi mare!

Urmează-ţi, deci, în pace lunga cale,
drumeţule! E încă-ndepărtată
ţara din visul tău, necunoscută.

...Iar visul e un chin. Tu treci şi uită.
Momit de vis, momit eşti totodată
s-arunci în vânt văpaia vieţii mele.



Versuri de toamnă

Plin de mireasmă-i totul, doar să gândesc la tine.
Atât de clari ţi-s ochii, izvor de-nţelepciune.
Sub tălpile-ţi desculţe marea cu valuri vine
şi în surâsuri, soare şi bucurie-ţi pune.

Dar scurtă e dogoarea iubirii care trece.
Cu chinul, fericirea în ea este egală.
De-un ceas am scris un nume pe zăpada rece,
de-o clipă, pe nisipuri un altul unda spală.

Îngălbenite frunze pe trotuare zboară,
pe unde-au fost atâtea perechi îndrăgostite.
Rămâne-un vis în ramuri, din care-n primăvară
cresc flori. Când ale tale toate sunt veştejite.


Iubeşte-ţi ritmul

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.



Eu urmăresc o formă

Eu urmăresc o formă, dar pana mea n-o prinde;
boboc al cugetării ce-ar vrea să fie floare;
o simt pe buze ca un sărut care aprinde
a Venerei din Milo ciuntită-mbrăţişare.
Un şir de marmuri albe sub verzi palmieri se-ntinde;
mi s-a prezis că Zîna în faţă-mi va apare;
lumina doarme-n mine cu pene licărinde
ca pasărea din lună-ntr-un lac cu unde clare.
Şi aflu doar cuvîntul fugar, iniţiere
melodică din flaut, ce-ntr-o clipită piere,
şi visul, barcă-n spaţii, vâslind fără de grabă;
iar sub pervazul scumpei Frumoase-Adormite,
suspinele fântânii curgând neistovite
şi-al lebedei gât candid, arcat, care mă-ntreabă.


Melancolie
Lui Domingo Bolivar

Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.
Sunt ca un orb.
Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.
Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,
orbit de vis, nebun de armonie.

Visul e boala mea. Din poezie
lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite
vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,
din care picură melancolie.

Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea
amară;
şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,
iar uneori că-i scurt şi va să se termine.

Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,
chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.
N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie?

(versuri traduse de Şt. Aug. Doinaş)

Costache Conachi

S-a născut în comuna Ţigăneşti din judeţul Galaţi, în 14 octombrie 1777. Era descendentul al unei familii de boieri fanarioţi. A ocupat înalte funcţii dregătoreşti în Moldova. Paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit şi încuscrit cu mai multe din familiile cele mari". Mai târziu, istoricul şi academicianul Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeşi din satul Ştiboreni, judeţul Vaslui, cu origini din vremea lui Ştefăniţă Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ştefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeşească". A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca şi franceza.
Mare boier şi mare proprietar, a fost o figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului; a făcut un proiect de reformă a învăţămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere Unirea Principatelor.

Costache Conachi şi-a început activitatea prin efectuarea de "lucrări pentru hotărnicie" la proprietăţile de terenuri; a continuat cu această activitate până la retragerea din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic al timpului din Moldova. Alte funcţii deţinute de-a lungul timpului: comis(martie 1803); Ispravnic al ţinutului Tecuci (august 1806); Staroste al ţinutului Putna (noiembrie 1809); Agă al târgului Iaşi (după noiembrie 1813 ); Ispravnic al ţinutului Tecuci (1815); Vornic al obştii la Iaşi (1816); Vornic al poliţiei (ianuarie 1817); Mare vornic (înainte de iunie 1820); Mare postelnic (preşedinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823); Mare vornic (1824); Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828); Mare logofăt (februarie 1829); Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830).

Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuţia sa la lucrările de redactare. Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon şi continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).

Opera sa nu a fost preţuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu şi Iorga bătîndu-şi joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreştilor. Dotat cu simţul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinşi de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin fiinţe care se ceartă şi se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumeţe, din care nu lipsesc răpirile, săgeţile, otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul şi tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puţin valoroasă este poezia văicăreaţă („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deşi ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri şi tălmăciri 1856) îmbină inspiraţia anacreontică, în maniera poeziei galante aparţinând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza şi către mitropolitul Veniamin Costache conţin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române şi ale emancipării culturale a ţării.
A făcut şi unele traduceri din literatura franceză.


Nume

Mă duc, stăpână, de-acum şi nu ştiu de-oi mai veni.
Ah, ascultă, să-ţi grăiesc, până n-apuc a muri
Răbdare îţi zic să faci şi răbdând să nu urăşti,
Inima care ţi-am dat numai tu s-o stăpâneşti.
Ori în ce stare voi fi, să ştiu că m-or îngropa
Amanet cu viaţa mea numai la dragostea ta.
Rob desăvârşit al tău fiind dat prin giurământ,
A mă preface nu-i chip până ce-oi intra-n pământ.


Ce este nurul

Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,
Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,
Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz
Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,
Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,
Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.
Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit
Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.
Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.
Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind
Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri
Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.
Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.


Omule, slabă fiinţă...

Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,
Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?...
De te 'nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că eşti ţărna, pe care o poartă vuitul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!
Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.
Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii şi 'napoi şi 'nainte?
Şi se 'ncape biruinţă sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Şi se 'ncape vr'o mărime, când fiinţa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...


Răspunsul unei scrisori

Am cetit, iubite frate, mărturisirile tale
Şi le crez că-s strecurate chiar din simţire de jale;
Nu-mi rămâne îndoială că ţi-au adus oţărire
Politica cea vicleană ce au toţi grecii din fire,
Şi fănarul care arde seul topit cu cruzime,
Şi nevinovatul sânge al zimbrului cu prostime...
După acestea urmează şi a gustului schimbare;
Din curtezan cu mândrie, calic rob cu fală mare,
Să te faci plugar de ţară, sămbrăluit cu prostimea,
Şi să guşti viaţa cea dulce ce nu are isteţimea!
Vei vide, dragă tovarăş, că - pe brazda ce răneşte
Fierul plugului cu huiet, - prostul care cornăreşte,
Sudori varsă şi se luptă fără de nici o cruţare,
Ca să ducă frupt de sânge crocodililor din mare...
Ş-ăi veni la cunoştinţă ca să crezi că cu dreptate
Iscălitul versuieşte... şi zice, şi face toate.


Visul amoriului

Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
Şi de sînt la închisoare de tine nu-s despărţit.
Sufletul mei îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
Şi inima ce să bate, căci pe lîngă ea lipsăşti,
Altă nimic nu doreşte decît ceasul fericit,
Întru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis,
Dar ce ameţeală-i asta de care mă văz cuprins ?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsaţi, că-s perit !
Iată, o femeie vine, cu veşmînt preastrălucit,
Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Şi clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deşteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leşinat ?
Eu sînt sîmţîrea aceea prin care s-au osăbit
Omul dintre dobitoace de cînt lumea s-au zidit.
Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curînd
Şi că n-ai altă putere decît să iubeşti din gînd
Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori
De este de fericire sau de este-omorîtori.
Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel
Şi scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit şi îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi.
Pîcla ce vezi cu negreaţă îs căil' amurezăşti
Şi nălucir' arată părerile omeneşti.
Ele sînt deosăbite, căci şi gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii cîte femeile au.
Ş-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăşti
Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti.
Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat !
Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit !
Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sînul meu să-l pun.”
„Tînărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ţi dintre ele, orişicare ţi-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobîndeşte, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gîndeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţît şi îndată orizontul s-o-nnegrit
Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsît.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Sîmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn
Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atîta frumusăţă, încît nu-s de povestit.
Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfînta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît,
C-o luminiţă în mînă dinainte-mi au ieşit.
Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras !
Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit călătoream.
Şi pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sînt
Şi mi se părea tot locul pentru mine un mormînt,
N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta
Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa.
Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un argint viu,
Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi !
Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce caţi ?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.”
Atîta au putut zice şi îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să răvărsa
Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.
Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
Priimeşte cu blîndeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să ştii că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti,
Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti.”
Ş-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce strîns,
Şi zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin,
Pîn-în vîrf înfăşurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zînele curăţa,
Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un şarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţîme de fete cu sînul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sînt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpînă, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat.”
Şi îndată cu iuţală lăsîndu-mă pre pămînt,
Asămenea precum este şi viforul cel de vînt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot şti cu hotărîre vremea cît am petrecut,
Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosît şi somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Şi vînturînd din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit !
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată şi cu veşmîntul cernit.
Îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tînărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfîrşit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cît ai isprăvit.
Scoal' şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti ? !”
Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sîngerat.

Bohumil Hrabal

S-a născut în 28 martie 1914, la Brno. a studiat dreptul la Universitatea Carolină din Praga, unde a obţinut şi doctoratul în 1946. În timpul războiului a lucrat la Căile ferate ca muncitor, telegrafist şi impiegat de mişcare. După război, Hrabal a încercat alte câteva profesii: a fost agent de asigurări, comis voiajor, muncitor la „Spojené ocelárny” (Oţelăriile Unite) din Kladno, ambalator de hârtie la întreprinderea pragheză „Sběrné suroviny” (Centrul de colectare a deşeurilor reutilizabile) ş.a.m.d.

Mare parte a operei lui Hrabal circulă în mai multe variante: ediţii particulare şi bibliofile, ediţii apărute în samizdat sau în străinătate, ediţii oficiale, publicate în ţară. Cea mai bogată dintre ediţii, „Spisy Bohumila Hrabala” (Bohumil Hrabal, „Scrieri”), cuprinde 19 volume. Cel mai cunoscut roman al său este „Trenuri privite de aproape” (1965) („Ostře sledované vlaky”), transpus în film de regizorul ceh Jiří Menzel.
Mai multe opere nu au fost publicate în Cehoslovacia, unde au circulat sub formă de samiszdat, inclusiv „Orăşelul unde timpul s-a oprit în loc” („Městečko kde se zastavil čas”) şi „L-am servit pe regele Angliei” („Obsluhoval jsem anglického krále”).
A murit după ce a căzut de la etajul al cincilea al unui spital în timp ce încerca să hrănească porumbeii.

Alături de cărţile lui Jaroslav Hašek şi Karel Čapek - care au aceeaşi imaginaţie bogată şi umor, ca şi predispoziţia spre satiră, pe care le are şi Hrabal - este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori cehi din secolul XX. Operele sale au fost traduse deja în 27 de limbi, inclusiv în limba română.


bohumil hrabal - o singuratate prea zgomotoasa

Ion Luca Caragiale

Poezii

Pe oceanul vremii

Un an, de când cu tine pe-al vremii ocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec...O ,ce an!
Ce an de fericire! Şi noice putem oare?
Să-l pironim?! ... În vremurire începute moare,
Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte!
Rentinereşte visul, iubirea noastră mare-
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare!
Atâtea calde inimi ăstan trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina?
Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s,
Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”



Mandatul

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n papuci.

Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!

La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi... să ne-mbătăm!!!


Cameleon-femeie

Sonet decadent, simbolist-vizual-colorist.

Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieţii,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaştri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereţii,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aştri.

O văz fugind prin codrul cel verde de jugaştri —
Era Erato albă iluminând poeţii. —
De-a ei priviri focoase ar fi roşit sihaştri
Păliţi, chlorotici, vineţi de greul bătrâneţii.

Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Şi-n varii polichrome bibiluri şi altiţe...

Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ţi-e negru şi maţele pestriţe!”


Din carnetul unui poet simbolist

O, rimă, Muza mea! O, rimă!
A! pentru-o rimă-aş face-o crimă:
De fac crima,
Eu fac rima!

De ce mă tragi tu de păr, tată,
Când mama, vai! e depărtată?

O! Lina mea-i săracă
Pribagă Messalina!
...Ei şi?... ce-mi pasă dacă
Mă bagă mesa Lina

A! de n-aş fi fost un laş,
Mă jur pe lira mea că l-aş...
O! dar niciodată n-aş...
Nu c-aş fi laş!... sunt fin, mi-e naş!
Cu lumea trebui a fi fin:
Nu mi-ar fi naş – nu i-aş fi fin.



Criticilor mei

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze!
Surâsul să se stingă pe veştedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!... ş-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viaţa-i sinfonie, amorul - sfânt andante...

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste şi abracadabrante!