In memoriam Puiu Gligor (1938 - 2012)

27 iulie 2012. Un trup a fost îngropat în țărână, un suflet a fost înălțat la cer, sute de ochi l-au plâns, sute de inimi au bătut mai intens. A fost un om prea bun pentru acest pământ și în bunătatea lui, a îndurat 74 de ani urâțenia lumii acesteia. A fost un om care, deşi prea lovit uneori de necazurile vieții sau de încercările cotidiene, a plecat dintre noi împăcat.  

Gligor Sava a fost şi va rămâne, din punct de vedere spiritual, tatăl şi mentorul meu spiritual şi ancestral. El a fost cel care, acum 17 ani, m-a împins în tumultul cenaclurilor literare arădene şi în mijlocul oamenilor de cuvânt. El a fost cel care, în momentele în care am fost dezorientat şi în care credeam sau chiar scriam prostii, după ce citea, cu mare atenţie, mă aducea la loc, pe linia de plutire: “Băi, ticălosule! Pe tine trebuie să te leg de un scaun şi să-ţi cos pixul în mâna aia, care nu are voie să-l mai scape!” Iar  apoi, ca să dea veridicitate spuselor sale, se întorcea şi-şi consulta îngerul păzitor: “Spune, tu, Guguly! Ăsta e cretin sau face pe cretinul! Ia-l şi du-l la cenaclu, că-l bat!”. Tot el a fost unul dintre cei care, în momentele mele de cumpănă, m-au susţinut şi m-au învăţat să trec peste, şi să fac aşa, pentru că altfel, nu o să-mi fie bine…  

Noi, cei rămaşi aici pe Pământ îi vom simţi în fiecare zi lipsa; cred că Aradul şi nu numai, a pierdut astfel ultimul bard autentic şi, fără nici o îndoială, unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai ultimelor decenii.

Dacă veţi citi cărţile sale veti vedea ce fel de suflet a fost şi este şi va rămâne şi cât de mult îi păsa de semenii săi, adică de noi toţi...

“Cine ştie din genunchi

  care-i jos şi care-i peste? 

  care e vânjosul trunchi,

  leacul ce-l aşezi pe rană

  rădăcină sau coroană?

  Tu întreabă şi socoate

  ce nu poţi şi ce se poate.

 

  Sufletul cel bun, mai slabul,

  mai duios şi mai bolnavul,

  chiar şi ultimul fiord

  să te-alunge dinspre nord

  mai în jos, mai către sud

  unde totul e mai crud

  şi căldurile se-aud.

  El îţi cântă-n solz de peşte

  aleluia miluieşte

  doar pe-acela ce greşeşte…

  Nu-i întoarce spatele

  iartă-i doar păcatele!...”

L-am prețuit și l-am respectat, iar acum îi iubesc amintirea.

Pentru tot ce ai lăsat în urma ta, Tată, şi pentru sufletul tău frumos, Dumnezeu să te binecuvânteze etern. Îţi voi păstra un respect şi o iubire ce depăşeşte graniţele acestei vieţi în trup de carne!...

François Villon (n. 1431)

Balada soarelui


Fortuna mi-au pus cărturarii nume, 
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă, 
Ce nu eşti om cu fală şi renume. 
Mai buni ca tine-n vărării asudă 
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă. 
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine? 
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine; 
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine, 
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine; 
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron. 
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon! 

Pe marii regi îmi căşunase mie 
În vremurile vechi, de altădat'. 
Priam muri cu-ntreaga lui armie, 
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat; 


Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat? 
În Cartagina moartea l-a învins, 
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins; 
Senatului pe Cezar l-am vândut; 
Pompei în Eghipet a fost pierdut; 
Într-un vârtej pe mări pieri Iason; 
Prin foc poporul Romei l-am trecut. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon! 

Iar Alexandru, care-atât s-a războit, 
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el 
De mâna mea pieri: l-am otrăvit. 
Regele Alfazar căzu peste drapel 
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel 
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma, 
Căci n-am la nimeni socoteli a da. 
Pe Holofrenes, idolatru blestemat, 
Iudita l-a străpuns, dormind în pat, 
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon? 
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat. 
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon! 

François, de-aceea să asculţi ce-am zis: 
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis, 
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon, 
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris. 
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!



Balada femeilor pariziene

Vezi două, trei cu ochi cucernici
pe faldul poalelor şezând
în mănăstiri şi în biserici.
Te-apropie şi stai. Curând
vei şti c-aşa ceva nicicând
n-a spus Macrobiu înainte;
ascultă: prinde-un zvon din vânt;
sunt prea frumoase- nvăţăminte.

La fel şi muntelui Monmartre
că-i foarte vechi, drept talisman
îi dau movila nu prea' naltă
a muntelui Valerien;
şi încă-i las pe-un sfert de an
iertarea Romei. Împăcaţi,
creştinii- or merge cu alean
la schitul fără de bărbaţi.

Iar slujnicari şi slujnicese
de gazde mari, puse pe fapte,
să facă prăjituri alese
şi chef cumplit în miez de noapte;
să bea opt vedre mari, nu şapte,
cât doarme gazda şi găzdarul,
iar eu să le-amintesc în şoapte
şi- n taină, jocul de-a măgarul.

În schimb, fecioarelor de treabă
ce au taţi, mame şi mătuşi,
n-am ce le da. De pe tarabă
totu-a trecut la slugi în guşi.
Vor sta-mbufnate niţeluş,
dar ce n-ar da să le desfete
acea bucată ce- n culcuş
o dau calugării la fete.

Pe Celestini şi pe Satrezi,
deşi li-i traiul greu, de-ascet,
că-s darnici între ei îi vezi,
dar nu prea dau la muieret.
Dovada: Jaquelline, Perrette
şi Izabeau, ce strigă : Doamne !...
Cât de flămânde-s ! Poate- un biet
calugăr să le mai condamne ?

Iar Rotofeiei de Margot
prea dulce-n chip şi la făptură,
cât două-n trup - Brelar Bigod ! -
dar prea supusă creatură,
că o iubesc fără măsură
şi ea pe mine, ca neroada,
de-o prindeţi la vre-o cotitură
citiţi-i, rogu- vă, Balada!...

Baladă veselă despre crâşmari

De suliţă, de lance aruncată,
de ghioagă şi de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloş, de baltag şi de cuţit,
de ţeapă şi de furcă otrăvită,
de iatagan, de cange, de custură
şi de bandiţi pândind la cotitură
să fie daţi grămadă la pământ,
străpunşi în inimi, sfărtecaţi pe rând,
tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul
şi-n fund de iad să stea cât mai curând
crâşmarii care ne botează vinul! 

De arc turcesc, de spadă-ncovoiată
le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;
de foc grecesc le ardă chica toată
şi creierii le urle-n nesfârţit;
în ştreang le-atârne hoitul împuţit
şi ciuma bată-i cu vătămătură ;
ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,
în ţepi aprinse, să-i aud zbierând;
beli-i-ar zece gâzi de vii, rânjind
şi în ulei încins să-şi iute cinu;
legaţi de patru cai să văd crăpând
crâşmarii care ne votează vinul!

Plesni-le-ar tunul căpăţâna boată,
lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit
şi-apoi o haită de dulăi, turbată 
le rupă hălci din trupul hăcuit;
orbească-i fulgerul ca un cuţit,
zăpezi şi grindeni bată-i pe căldură,
uda-i-ar ploile fără măsură
când umblă goi şi-n preajmă n-au veşmânt;
să piară de pumnal făr' un cuvânt
şi hoitul lor să-l vălurească Rhinul;
de optzeci de ciocane piară-n vânt
crâşmarii care ne botează vinul!

ÎNCHINARE:

Stăpâne, blestema-i-ar Domnul sfânt
să sugă până or crăpa, veninul,
că necinstiţi şi fărdelege sunt
crâşmarii care ne botează vinul!



Epistolă
către prieteni

Vă înduraţi de mine, îndurare, 
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea! 
În hrubă zac, nu sub un pom în floare, 
Aici, în surghiunia cea mai grea, 
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea. 
Cocote, crai, novici şi tinerei, 
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei 
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul, 
Cu voci ca zvonul unor clopoţei, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

Voi menestrei cântând în voia lor, 
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi, 
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor, 
Oameni de duh, oleacă aiuriţi, 
Estimp el moare de mai zăboviţi. 
Stihuitori de cântec, vers, oraţii, 
De se va stinge, faceţi-i libaţii. 
El zace, raze nu-i aduc aleanul, 
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

Veniţi să îl vedeţi în pătimire, 
Nobili iertaţi de orice bir şi dare, 
Neaplecaţi la legi şi cârmuire, 
Cidoar în faţa Domnului cel mare. 
Postind duminici, marţile, oricare, 
Lui dinţii ca de greblă i se fac, 
(Din coji uscate, nu din cozonac), 
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul, 
În hău adânc nu-i masă, nici hamac, 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc, 
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc, 
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul. 
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc; 
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc. 
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul? 

Versuri pe tabloul unui primitiv

Adam se deşteaptă; îl arde lin coasta, 
Femeia din faţă senină-i zâmbeşte, 
Uimit, el se-ntreabă, ca-n vis, ce e asta ? 
Bălaie şi goală, la ce foloseşte ? 
Deodată privirea în miez îşi ţinteşte, 
Stă gol de răsunet o clipă; din castă 
Fiinţa-i un licăr de jinduri ţâşneşte... 

Iar Eva, pătrunsă de dulcea săgeată, 
Vărsându-şi pe spate a pletelor unde, 
Îşi plimbă surâsul cu-o graţie-nceată, 
Pe sâni, peste coapse, pe trupu-i oriunde, 
Să afle ce taină-i deschisă... şi, iată, 
Ferindu-şi ruşinea cu palme plăpânde, 
Mai mult o arată decât şi-o ascunde.

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881)

Un trandafir se stinge


Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastră,
Stropindu-și plânsul de petale
Pe perinița din fereastră...

Se zbuciumă sărmana floare
Și moare-n patima ei mută,
Ca-n inima de fată mare
O dragoste nepricepută.

Se zbuciumă și până mâine
Își scutură podoaba-ntreagă,
Iar mâna gingașei stăpâne
Alt trandafir o să-și culeagă.

Și rând pe rând au să mai vie
Tot alte flori în vechea glastră,
Asemeni viselor ce-nvie
Și mor zâmbind în calea noastră.




Gândeşte-te!...


Lin picură azi milostiva pace,
Și prin văzduh o șoaptă nu colindă,
Peste întinsa lacului oglindă
Amurgul umed umbre moi desface.

Pe cer pornesc făclii să se aprindă,
Începe bolta-n aur să se-mbrace,
Stejarul mut deasupra noastră tace,
Abia arare cade câte-o ghindă...

Cum stăm așa, cu ochii duși în stele,
În inimă simțindu-ne veninul,
Părem doi tainici făcători de rele.

Mă înfioară zările albastre:
Gândește-te, ce clar le-ar fi seninul
De n-am fi noi, cu sufletele noastre...





Scrisoarea ta

Scrisoarea ta mi-a destrămat
A visului beteală,
Ce viperă ţi-a-mprumutat
Veninul drept cerneală?...

Cu slova ta vin anii toţi,
Şi-n vraja lor mă fură...
În rostul ei mărunt cum poţi
Să-nchizi atâta ură?...

Cetind-o azi, ca alte dăţi,
În mine-un gând tresare:
Ce-ar fi s-o sfârtic în bucăţi
Şi s-o arunc în mare?

Din ale scrisului tău veşti
Otrava s-ar desprinde,
Ca mâine-atât amar de peşti
Pescarii n-ar mai prinde...

Apus

Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,
Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii...

O clipă

Abia ne-am revăzut o clipă
Şi iar ne-a despărţit talazul
Pândea din umbră nenorocul
Când tu-mi încolăceai grumazul.

Dar revederea noastră mută
A fost de-ajuns ca să-nfiripe
Un înţeles de-o viaţă-ntreagă
În fâlfâirea unei clipe.

Mi s-a părut că-n largul mării,
În noaptea neagră şi afundă,
Văd la lumina unui fulger
O luntre care se cufundă.

Nichita Stănescu (d. 1983)

A muri în zbor


Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.




Îmbrățișarea


Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.





Ritual de iarnă


Mereu câte-o cupolă,
alta mereu.
Ridicând ca de sfânt o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înţelept
cu două verighete de aur ne-nfruntă.
Tu ridici mâna stângă, eu , braţul stâng:
ne surâdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plâng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Suntem fotografiaţi chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brânci.
Te sărut melancolic pe gleznă.
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă petse noi se răstoarnă.
Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.




Secunda vieții mele


Secunda vieţii mele
mi-a luat-o un vultur în plisc
patru morţi şi opt răniţi
văzui pe şosea.

Secunda vieţii mele
în cer este în plisc la vultur
patru morţi şi opt răniţi
am văzut pe şosea.

Secunda vieţii mele
vulturul a dus-o sus la stele
patru morţi şi opt răniţi 
sunt pe şosea.

Secunda vieţii mele
a devenit raze
patru morţi şi opt răniţi
cât sânge, Doamne, pe şosea!





Astfel


Mă întorsesem strigând:
Unde este viaţa mea?
Doamne, ce-ai făcut tu cu mine
ca să-ţi mătur cu sufletul meu
natura lucrurilor.
De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne?
Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat,
făcându-mi picioare cu tălpi?
De ce m-ai blestemat să-mi fie
foame şi sete?
De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubită?
Hai, mori şi tu odată, doamne,
ca să fiu sigur că mor liniştit
şi nelogodit
şi plin de dor în sufletul meu
plin de dor.

Invitaţie la frumos şi "Lumină vie"

Nicăieri sufletul omului nu se simte mai împlinit ca în mijlocul culorilor. Simţi acest lucru, de pildă, atunci când priveşti lucrările unui pictor. Îţi dai seama atunci că te afli într-o lume aparte, o lume în care se stabileşte un echilibru între sublim şi culoare.

Printre aceia care slujesc, cu împătimire, culoarea, se numără şi Mihaela Cocheci, care vă invită sâmbătă, 5 noiembrie 2011, ora 18.30, la vernisajul expoziţiei de pictură “Lumină vie” de la Galeria Basil, din strada Popa Soare nr. 29, Bucureşti. 

Mihail Lermontov (n. 1814)

Înţelegere


Las` gloata să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi,
Prejudecata omenească
S-arunce-n cale-ţi cu noroi.

Naintea idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc;
La fel cu tine, gândul nu mi-i
Nici s-o urăsc, nici s-o iubesc;

M-afund, făr` să le caut rostul,
În chefuri - nici voios, nici trist:
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii. Atâta tot!
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

În larma gloatei ne-ntâlnirăm,
O zi ca orice altă zi.
Fără de bucurii iubirăm,
Fără tristeţi ne-om despărţi.




Stanţe


Nu pot să mă chinui lîngă vatră-
Plec de-aici în lupta fără veşti.
Poate-acolo va-nceta să bată
Inima în care tu trăieşti.

De cerşit eu nu-ţi cerşesc iubirea,
Patima-mi la ce s-o mai cunoşti!
Focul-nalt ce-mi răscoleşte firea
Stinge-l-voi în sânge,printre oşti.

De-am să cad în noaptea fără lună
Lumea ştiu că nu măva boci.
A simţirii mele rea furtună
Nimănui povară n-o mai fi.

Sfintele nădejdi din anii-n freamăt
Vor sfârşi pe locul fericit
Unde fără gânduri,fără geamăt,
Va începe somnul mult dorit.

Dar, de nici în somnul ce-o să vină
Al iubirii trudnic vis amar
N-am să-l pot uita- şi-n grea lumină
Chipul tău o să-mi apară iar,

Dacă-n depărtatele hotare
Unde fericirea-şi face veac
Sufletu-mi de răni usturătoare
Nu va mai scăpa cu nici un leac,

Uită-te cu drag la cel ce pleacă,
Ce cu mândră inimă,de-aci,
Prin duşmani şi chinuri o să treacă,
Pentru slava ţării va muri,


Cel care întainică-mbătare
Cu privirea-n lacrimi te-aţintea,
Mila o stârnea- şi-atât de tare
La surâsul tău se bucura.





Captivul


Spargeţi zidul închisorii!
Luminoase zări mă cheamă.
Daţi-mi fata cu ochi negri,
Calul meu cu neagră coamă.
Să sărut frumoasa fată
Şi pe cal sărind deodată
Să m-avânt săltând în scări
Către limpezile zări!

Dar cine-ar putea să sfarme
Gratii, ziduri şi zăvor?
Fata cu ochi negri doarme
În bogatu-i foişor.
Calul fără frâu aleargă
Liber pe câmpia largă,
Zburdă-n voie şi-şi ia vânt
Fluturându-şi coada-n vânt.

Singur fără alinare,
Zidurile greu m-apasă;
Într-un colţ o lumânare
Abia arde, fumegoasă;
Şi-n tăcerea neagră, rece,
Pe la uşă-afară trece
Cu pas ritmic şi sonor
Paznicul nepăsător.





Elegie


O! zilele de ce nu trec
În dulce leagănul de pace şi visare,
Departe de-un pământ întreg
Şi de elită-n mişunare?
Dacă, strunind năluci imaginare
Aş fi-ndrăgit chiar spuma de joc copilăresc,
Atunci simţi-m-aş vesel şi firesc,
Atinci, la sigur, n-aş fi căutat
Nici desfătări de prinţ, nici lauri de-mpărat.
Dar mă scârbeşte bâlciul omenesc,
Iubirea candidă o las pentru copii:
Eu caut noi senzaţii şi infidelităţi,
Ce-mi biciuiesc cu alte bucurii
Sângele stins de patimi şi tristeţi,
Şi de amoruri timpurii.




Monolog


Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim...
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte...
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.





(Poezii  traduse de Aurel Rău, Al. Philippide şi Ion Hădârcă.)

Eugenio Montale (n.1896)

Râuri


O, râuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă privește.

Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii, și fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare...
Erau aceastea
urările copilului - o, râuri! -
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.

Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguș, săgeți
de rândunele vagabonde...
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine - și aspre.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și sucuri,
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, și-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!





Calul troian


Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.

Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.




În parc


În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,
săgeata m-atinge şi se pierde.

O frunză părea, ce porneşte
din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.

Un râs ce nu-mi aparţine
străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele,

şi râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os


şi mă joc peste faţa ta cu un pai...





Corn englez


Cântă cu grijă vântul
(amintind un scuturat de lame)
pe instrumentele copacilor,
curăță orizontul de aramă
unde fășii de lumină țâșnesc
ca niște vifore în cerul bubuitor.
(Nori fugare, senine
regate din văzduh! Porți
întredeschise ale unui înalt Eldorado!)
Iar marea solz după solz,
lividă schimbându-și culorile,
aruncă la țărm o trombă
de spumă moartă;
vântul ce-nviază și moare
în orele întunecate,
o, dacă ar cânta în seara asta
pe instrumentul tău dezacordat,
inimă!




Păsările vorbitoare


Morala dispune de puţine cuvinte
cineva a numărat patru sute dintre ele
şi recordul n-a fost doborât până astăzi.
Nici chiar păsările indiene
ce sunt acum la modă
şi seamănă cu mierlele
prădalnic clonţ de foc şi pene negre-albastre
nu izbutesc să spună mai multe.
Deosebirea constă doar în râs:
cel al falsei mierle nu e al nostru,
are o ţintă-anume, omul care se crede
mai liber decât ea: decât mine ce trec
zi de zi şi salut mâna aceea
de pene şi de sunete menite să trăiască
mai puţin decât mine. Aşa se spune, dar...