Robert Burns

În ciudă


Se vede sărman, ocolit cu dispreţ
Şi fruntea şi-o-nclină — în ciudă?
Dar noi ne mândrim şi-o-nălţăm mai măreţ,
Şi-aceasta doar numai în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda atâtor mizerii ce sânt,
Nimic nu e rangul decât un cuvânt,
Şi omul e aur — în ciudă!

Cu pâine şi sare, cu coji de mălai
Trăim anevoie — în ciudă!
Nebuni şi mişei se răsfaţă ca-n rai,
Dar om este omul — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda averii şi-a tuturor chiar,
Tot omul cel vrednic e mărgăritar,
Oricât de sărac e — în ciudă!

Vedeţi voi pe-acela, el cică-i boier,
Şi ţanţos ce umblă — în ciudă!
Asculte-l toţi proştii şi-nalţe-l la cer,
El tot e-un netrebnic — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda podoabei ce-o poartă la piept,
Un om fără zgardă, un om înţelept
Se uită şi râde — în ciudă!

Un rege îl poate-ncărca din prisos
Cu nume şi-onoruri — în ciudă!
Dar vrednic să facă din om ticălos
Nu poate nici dânsul — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă!
Oricât e de sus şi oricât de semeţ,
Nimic nu-i mai sfânt, şi nimic mai de preţ
Ca mintea şi cinstea — în ciudă!

De-aceea rugaţi-vă Domnului sfânt,
Să lupte tot omul — în ciudă!
Ca mintea şi cinstea să aibă cuvânt
Pe lumea aceasta — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
Veni-va ea vremea înscrisă pe steag.
Când om către om să-şi întindă cu drag
O mână de frate — în ciudă!

Inscripţie pe o bancnotă

Blestem pe capul tău, piţulă ştearsă,

Că m-ai lăsat mereu cu buza arsă:
De ce-mi fu drag, m-ai despărţit cu ură
Şi-mi iei, la chef, ulcica de la gură.
Mereu l-ai ocolit pe cel trudit,
Şi-n grea pustie tot l-ai povârnit.
Pe chipul tău mă uit cum se hlizeşte
La cel sărman, acel ce-l asupreşte;
În pumn aş vrea să-l strâng, cu tine-o dată,
Să scap de chinuri sărăcimea toată:
Că, de sărac ce sunt, mă surghiunesc
Departe de pământul ce iubesc.

Puţinul meu mi-ajunge
M-ajung cu puţin, că mă bucur de multe
Şi uit de năpaste mari şi mărunte,
Le scutur din cârcă. Mai iute să-mi treacă
Îi trag o cântare şi-un gât din bărdacă.

Puterea nu-mi scade când griji mă frământă,
Căci omul e vesel şi viaţa e trântă.
Iar când libertatea din taşcă mi-o scot,
Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.

Tot anul pe umeri car grijile-n sac:
O noapte cu cântec le vine de hac.
Ce rost are gândul la vechiu-nceput,
Când ţinta e-n faţă şi greu'-i trecut...

De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă?
Ce vine se duce pe apa cea moartă:
Când rele, când bune m-au tot primenit,
La toate le-oi spune: „Hei, bine-ai venit!”


Şi dacă...

Şi dacă vînturi s-ar trezi
În lunci mereu,
În lunci mereu,
O, cum atunci te-aş încălzi
La pieptul meu,
La pieptul meu!
Şi dacă vremuri de urgii
S-ar înteţi,
S-ar înteţi,
Alăturea de-ar fi să-mi fii,
Nu le-aş simţi!
Nu le-aş simţi!
De m-ar zvîrli ursita rea
într-un abis,
într-un abis,
Cu tine hăul mi-ar părea
Un paradis,
Un paradis!
Pămîntul de mi-ar fi întreg
Adus în dar,
Adus în dar,
Din toate-aş şti să te aleg
Pe tine doar,
Pe tine doar!


Urarea poetului către copila sa din flori
Bine-ai venit! Eu, niciodată
De gura lumii cea spurcată,
N-oi fi, cu dragostea-mi curată
  Un fariseu,
Şi nu roşesc că eu ţi-s tată,
  Copilul meu!

Leită chipul mamei tale,
Mi te dezmierd cu drag şi jale,
Legaţi de-acu' pe-a vieţii cale,
  Ca rubedenii;
Iar popii, ducă-se la vale,
  În focul gheenii!

Îmi zic stricat şi de neam prost,
Şi c-am gustat de dulce-n post,
Şi clevetesc de tot ce-a fost
  Şi nu mă lasă;
Le ştiu povestea pe de rost:
  Dar nici că-mi pasă!

Din fericirea-mi de departe
Purcezi, nu din peceţi şi acte:
De bucurie să ai parte
  Şi zări senine.
Din ce mai am, ai jumătate:
  Tu, numai bine.

Căci, dacă se va-ntoarce zarul
Şi iarăşi m-o-ncolţi amarul,
Îi voi gusta doar eu paharul,
  C-aşa e jocul!
Pe tine, să te cruţe harul,
  Ţi-a' fi norocul.

Şi nu-ţi doresc vreo bogăţie,
Decât, la duh, să-mi semeni mie
Şi-n rest, cu mama, de nurlie,
  Şi de cuminte;
Dar pildă la păcat, nu-ţi fie
  Al tău părinte!