miercuri, 2 februarie 2011

James Joyce

Portret al artistului în tinereţe
- fragment -


.....................................................................................................................................................
Terenurile mari de joc roiau de băieţi. Toţi ţipau şi prefecţii îi îndemnau cu strigăte puternice. Amurgea şi aerul era palid şi răcoros şi, după fiecare atac şi bufnitură de a jucătorilor, balonul unsuros, de piele, zbura ca o pasăre grea prin lumina cenuşie. El se ţinea la marginea terenului, ferindu se să nu l vadă prefectul, ferindu se din calea picioarelor brutale, prefăcându se din când în când că aleargă. Îşi simţea trupul mic şi neputincios în îmbulzeala jucătorilor şi ochii îi erau neputincioşi şi i lăcrimau. Rody Kickham nu era aşa: el avea să conducă echipa secţiunii a treia, toţi băieţii spuneau asta.
Rody Kickham era băiat de treabă, dar Nasty Roche era un scârbos. Rody Kickham avea în dulăpiorul lui moletiere şi, la refectoriu, îşi păstra alimentele într un paneraş. Nasty Roche avea nişte mâini mari. Budincii de pâine de vineri îi zicea budincă de câine. Şi într o zi îl întrebase pe Stephen:
— Cum te cheamă?
Stephen răspunsese:
— Stephen Dedalus.
Şi Nasty Roche atuncea zisese:
— Ce nume mai e şi ăsta?
Şi cum Stephen nu ştiuse ce să i răspundă, Nasty Roche îl întrebase:
— Ce e tatăl tău?
Stephen răspunsese:
— Un domn.
Atunci Nasty Roche întrebase:
— E magistrat?
Se târa din loc în loc pe la marginea terenului zbughind o din când în când la fugă. Dar i se învineţiseră mâinile de frig. Le băgă în buzunarele vestonului cenuşiu, încins cu o curea. Purta o curea peste buzunare. Cureaua se mai foloseşte şi pentru a trage o bătaie cuiva. Într o zi, un băiat îi spusese lui Cantwell:
— Îţi trag o curea cât ai zice pâs.
Cantwell răspunsese:
— Du te şi joacă ţi meciu'. Trage i o curea lui Cecil Thunder. Aş vrea să te văd. Îţi dă el ţie un şut în fund să l ţii minte.
Nu era frumos să vorbeşti aşa. Mama îi spusese să nu stea de vorbă la şcoală cu băieţii care vorbesc urât. Drăguţă, mama! în ziua întâi în holul castelului, când îşi luase rămas bun, îşi ridicase voaleta pe nas ca să l sărute: şi nasul şi ochii îi erau roşii. Dar el se făcuse că nu vede că i venea să plângă. Era drăguţă mama, dar când plângea nu mai era aşa drăguţă. Şi tata îi dăduse două monede de câte cinci şilingi bani de buzunar. Şi tata îi spusese că, orice i ar mai trebui, să i scrie lui, acasă, şi, fie ce o fi, niciodată să nu pârască pe vreun camarad. Apoi, în poarta castelului, rectorul dăduse mâna cu tata şi cu mama şi sutana îi fluturase în vânt, şi apoi trăsura pornise luându i pe tata şi pe mama. Strigaseră către el din trăsură, fluturând mâinile:
— Rămâi cu bine, Stephen, rămâi cu bine!
Fu prins în iureşul unei învălmăşeli şi, temându se de ochii scânteietori şi de ghetele noroioase, se chinci şi privi printre picioare. Băieţii se luptau şi icneau, iar picioarele lor frecau, izbeau, tropăiau. Apoi ghetele galbene ale lui Jack Lawton scoaseră cu dibăcie balonul, şi toate celelalte ghete şi picioare se repeziră pe urma lui. Alergă şi el pe urma lor puţintel şi apoi se opri. În curând venea vacanţa şi aveau să plece acasă. După cină, în sala de studiu, avea să schimbe numărul şaptezeci şi şapte, lipit înăuntrul pupitrului lui, cu numărul şaptezeci şi şase.
Are să fie mai plăcut în sala de studiu decât aici afară, în frig. Cerul era palid şi rece, dar la castel se vedeau câteva ferestre luminate. Se întrebă de la ce fereastră îşi va fi zvârlit Hamilton Rowan pălăria în şanţul de gardă al parcului şi dacă n vremea aceea or fi fost straturi de flori sub ferestre. Într o zi când fusese chemat la castel, portarul îi arătase urmele lăsate de gloanţele soldaţilor în lemnul porţii şi i dăduse o bucată de pesmet de care mâncau la masa comunităţii. Luminile din castel erau plăcute şi calde. Parcă erau dintr o carte. Poate cam aşa o fi Leicester Abbey . Ce propoziţiuni nostime erau în cartea de citire scrisă de doctor Cornwell! Parc ar fi fost poezii, dar nu erau decât propoziţiuni ca să înveţi să scrii corect:

Wolsey a murit la Schitul Leicester;
Acolo îl îngropară schivnicii.
Tăciunele este o boală a plantelor,
De cancer suferă animalele.

Ar fi plăcut să stai întins pe covorul din faţa căminului, cu capul proptit în mâini, şi să te gândeşti la propoziţiunile astea. Se cutremură de parcă ar fi simţit pe piele o apă rece şi lipicioasă. Era o ticăloşie din partea lui Wells să l îmbrâncească în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, câştigătorul la patruzeci de seturi. Ce rece şi lipicioasă fusese apa! Un băiat văzuse într o zi un şobolan mare sărind în spumele băltoacei. Mama şedea acum cu Dante în faţa focului şi aştepta să vină Brigid cu ceaiul. Îşi ţinea picioarele pe apărătoarea din faţa căminului şi papucii ei cu pietricele sclipitoare erau atât de fierbinţi şi aveau un miros atât de bun şi cald! Dante ştia o mulţime de lucruri. Ea îl învăţase unde era Canalul Mozambic şi care era cel mai lung râu din America şi cum se chema cel mai înalt munte din lună. Părintele Arnall ştia şi mai multe decât Dante, fiindcă dânsul era preot, dar şi tata şi unchiu' Charles ziceau că Dante e o femeie deşteaptă şi o femeie citită. Şi când scotea Dante zgomotul ăla după masă şi pe urmă îşi punea mâna la gură, se chema că are arsură la stomac.
O voce strigă de se auzea pe toate terenurile de joc:
— Toată lumea în clasă!
Apoi alte voci strigară dinspre celelalte echipe:
— Toată lumea în clasă! Toată lumea în clasă!
Jucătorii se adunară la un loc, înfierbântaţi şi plini de noroi, şi el se duse printre dânşii, bucuros că intrau. Rocy Kickham ţinea mingea de şiretul unsuros. Un băiat îi spuse să i mai tragă un şut, dar el merse înainte fără măcar să i răspundă. Simon Moonan îi spuse să nu dea că se uită prefectul. Băiatul se întoarse către Simon Moonan şi zise:
— Ştim toţi de ce te ai găsit tu să vorbeşti. Fiindcă i eşti giugiuc lu' McGlade.
Giugiuc era o vorbă ciudată. Băiatul îi zicea aşa lui Simon Moonan fiindcă avea obicei să i lege prefectului mânecile sutanei la spate şi prefectul se făcea că se supără. Dar vorba asta avea un sunet urât. Odată se spălase pe mâini la toaletă la hotelul Wicklow şi după aia tata scosese dopul cu lanţ şi apa murdară se scursese prin gaura chiuvetei. Şi când se scursese toată încet, gaura chiuvetei făcuse un zgomot ca ăsta: giu giuc. Da' mai tare.
Amintindu şi asta, şi ce albă era toaleta, i se făcu frig şi apoi foarte cald. Erau două robinete — le învârteai şi ieşea apa rece şi cea caldă. Simţi o răceală şi apoi o fierbinţeală: şi parcă vedea numele robinetelor scrise pe ele. Era foarte ciudat.
Şi aerul din coridor îi dădea fiori reci. Era ciudat şi jilav. Dar curând o să se aprindă gazul şi când ardea făcea un zgomot micuţ, ca un cân tecel, mereu acelaşi: şi când tăceau pentru o clipă băieţii în sala de joc, auzeai cântecul.
Era ora de aritmetică. Părintele Arnall scrise pe tablă o problemă grea şi apoi spuse:
— Ei, ia să vedem, care câştigă? Înainte, York! Înainte, Lancaster!
Stephen se căznea cât putea, dar problema prea era grea — şi se zăpăci. Micuţa emblemă de mătase, cu trandafirul alb pe ea, prinsă cu un ac de pieptul vestonului, începu să tremure. El nu era tare la aritmetică, dar se căznea cât putea, ca să nu piardă York. Faţa Părintelui Arnall arăta foarte întunecată, dar nu era supărat: râdea. Pe urmă Jack Lawton a pornit din degete şi Părintele Arnall s a uitat în caietul lui şi a zis:
— Bine. Bravo, Lancaster! Trandafirul roşu câştigă. Acu' hai 'nainte, York! Sileşte te!
Jack Lawton îi aruncă o privire de unde şedea. Mica emblemă de mătase, cu trandafirul roşu pe ea, se vedea foarte frumos fiindcă Lawton purta un tricou albastru. Stephen simţi că şi el roşeşte la faţă când se gândi ce de mai prin sori or să se pună care va fi primul din clasa întâi elementară, Jack Lawton sau el. În unele săptămâni lua Jack Lawton premiul întâi şi într altele îl lua el. Fâşiuţa de mătase albă a emblemei tremura, tremura, pe când el se căznea cu problema următoare şi asculta glasul Părintelui Arnall. Apoi i se stinse toată ardoarea şi şi simţi faţa rece de tot. Îşi închipui că faţa trebuie să i fie albă, fiincă şi o simţea aşa rece. Nu izbutea să rezolve problema, dar nu i mai păsa. Trandafiri albi şi trandafiri roşii: ce culori frumoase! Era plăcut să ţi le închipui. Şi diplomele pentru premiul întâi şi al doilea şi al treilea aveau culori frumoase: roz şi gălbui şi liliachiu. Era frumos să ţi închipui trandafiri liliachii şi gălbui şi roz. Poate că un trandafir sălbatic cum era măceşul ar putea avea o culoare din asta — şi îşi aminti de cântecul cu floarea de măceş in poiana mică, verde. Dar un trandafir verde nu puteai găsi nicăieri. Dar poate că undeva în lume se găsea.
Suna clopotul şi elevii din toate clasele începeau să iasă încolonaţi şi s o ia de a lungul coridoarelor înspre refectoriu. Şedea şi se uita la cele două scoicuţe de unt din farfuria lui, dar nu putea mânca pâinea cea jilavă. Şi faţa de masă era jilavă şi fleşcăită. Dar bău tot ceaiul slab şi fierbinte pe care i l turnase în cană rândaşul cel greoi de la bucătărie, încins cu şorţ alb. Se întrebă dacă şorţul rândaşului era şi el jilav sau dacă toate lucrurile albe erau reci şi jilave.
Nasty Roche şi Laurin beau cacao — le o trimiteau de acasă în cutii de cositor. Spuneau că ei nu pot bea ceaiul — că e ca lăturile pentru porci. Taţii lor erau magistraţi, aşa spuneau băieţii.
Toţi băieţii îi păreau foarte ciudaţi. Toţi aveau taţi şi mame, şi fiecare avea alte haine şi alt glas. Îi era dor să fie acasă şi să şi pună capul în poala mamei. Dar nu se putea, aşa că i se făcu dor să se termine cu jocul şi cu învăţatul şi cu rugăciunile şi să fie în pat.
Mai bău o cană cu ceai fierbinte şi Fleming îl întrebă:
— Ce ţi e? Te doare ceva ori ce ţi e?
— Nu ştiu, făcu Shephen.
— Te doare la lingurică, spuse Fleming, ţi e faţa albă.
— Da, sigur, făcu Stephen.
Dar nu l durea acolo. Gândea că l doare inima, dacă poate să te doară într un asemenea loc. Fleming era foarte de treabă că l întrebase. Îi venea să plângă. Îşi propti coatele pe masă şi şi astupă şi şi destupă urechile. Şi acum auzea zgomotul din refectoriu de îndată ce şi destupa urechile. Se auzea un muget ca de tren noaptea. Şi când îşi astupa urechile, mugetul pierea ca trenul când intră într un tunel. În noaptea aceea la Dalke aşa mugea trenul, şi când a intrat în tunel a încetat de a mugi. Închise ochii şi trenul urui înainte, mugind şi apoi oprindu se, iar mugind, iar oprindu se. Era nostim să l auzi mugind şi oprindu se, şi apoi iar ţâşnind din tunel cu muget şi apoi iar oprindu se.
Începură să vină de a lungul preşului de iută din mijlocul refectoriului băieţii din cursul superior, Paddy Rath şi Jimmy Magee şi Spaniolul, care avea voie să fumeze, şi Portughezul cel mic, care purta o beretă de lână scămoasă. Şi apoi cei de la mesele secţiei medii şi cei de la mesele secţiei a treia. Şi fiecare în parte avea alt fel de mers.
Şedea într un colţ al sălii de joc, făcându se că se uită la o partidă de domino, şi o dată sau de două ori putu auzi câte o clipă cântecul micuţ al gazului. Prefectul sta în uşă cu câţiva băieţi şi Simon Moonan îi lega pe la spate mânecile sutanei. Le spunea ceva despre Tullabeg.
Apoi plecă din uşă şi Wells veni înspre Stephen şi întrebă:
— Ia spune ne, Dedalus, tu o săruţi pe maică ta când mergi la culcare?
Stephen răspunse:
— O sărut.
Wells se întoarse către ceilalţi băieţi, spu nând:
— O, i auziţi ce zice ăsta, c o sărută pe maică sa în fiecare seară când merge la culcare.
Băieţii se opriră din joc şi se întoarseră către cei doi, râzând. Stephen roşi sub privirile lor şi spuse:
— Ba n o sărut.
Wells spuse:
— O, i auziţi ce zice, că n o sărută pe maică sa când merge la culcare.
Iar râseră toţi. Stephen încercă să râdă şi el. Într o clipă îşi simţi tot trupul dogorind, tulburat. Care era răspunsul corect la întrebarea asta? Dăduse două răspunsuri şi Wells tot râdea. Dar Wells trebuie să ştie răspunsul corect, că el e în a treia de gramatică . Încercă să se gândească la mama lui Wells, dar nu îndrăznea să ridice ochii spre faţa lui Wells. Nu i plăcea faţa lui Wells. El îl îmbrâncise cu o zi mai înainte în groapa cu lături fiindcă nu vrusese să schimbe tabachera lui mititică pe castana aromată, de tuse, a lui Wells, învingătorul la patruzeci de seturi. Era o ticăloşie; toţi băieţii spuneau aşa. Şi ce rece şi lipicioasă fusese apa! Şi un băiat văzuse într o zi un şobolan mare sărind pleosc drept în spuma lăturilor.
Spumele reci din groapa cu lături îi învăluiră tot trupul; iar când sună clopotul pentru intrarea în sala de studiu şi băieţii ieşiră încolonaţi din sălile de joc, simţi înăuntrul hainelor aerul rece din coridor şi din casa scării. Tot mai încerca să găsească răspunsul corect. Cum era bine: s o săruţi pe mama sau să n o săruţi? Ce era aia, să săruţi? Tu ridicai faţa, aşa, ca să spui noapte bună şi atunci mama îşi apleca faţa. Asta era sărutul. Mama îşi punea buzele pe obrazul tău; buzele ei erau moi şi ţi umezeau obrazul, şi făceau un zgomot micuţ: ţoc. De ce or fi făcând oamenii aşa cu feţele lor?
Cât şezu în sala de studiu deschise capacul pupitrului lui şi schimbă numărul lipit înăuntru din şaptezeci şi şapte în şaptezeci şi şase. Dar vacanţa de Crăciun era încă foarte departe: însă odată şi odată tot o să vină, fiindcă pă mântul se învârteşte mereu.
Era o poză cu pământul pe pagina întâi a cărţii de geografie: o minge mare în mijlocul norilor. Fleming avea o cutie cu creioane colorate şi într o seară de studiu liber colorase pământul cu verde şi norii cu cafeniu. Ca cele două perii din dulapul lui Dante, peria cu îmbrăcăminte de catifea verde pentru Parnell şi peria cu îmbrăcăminte castanie pentru Michael Davitt. Dar nu i spusese el lui Fleming să le coloreze aşa. Aşa vrusese Fleming să le coloreze.
Deschise cartea de geografie ca să şi înveţe lecţia; dar nu putea ţine minte numele locurilor ălora din America. Şi doar erau locuri deosebite cu nume deosebite. Erau toate în ţări deosebite şi ţările erau în continente şi continentele erau în lume şi lumea era în univers. Deschise cartea la pagina albă de după copertă şi citi ce scrisese el acolo: se scrisese pe el, numele lui şi unde se găsea.

Stephen Dedalus
Clasa întâi elementară
Colegiul Clongowes Wood
Sallint
Comitatul Kildare
Irlanda
Europa
Lumea
În Univers

Asta era scris de el, iar Fleming, într o seară, scrisese în joacă pe pagina de alături:

Stephen Dedalus mă cheamă,
Şi Irlanda i ţara mea,
Stau la Clongowes deocamdată
Sper să merg în cer cândva.

Citi versurile de a ndăratelea, dar aşa nu mai erau poezie. Apoi citi pagina netipărită de jos în sus până ajunse la numele lui. El era ăsta: şi citi iar pagina de sus în jos. După univers ce era? Nimic. Dar oare era ceva împrejurul universului care să arate unde se isprăvea înainte să înceapă nimicul? Un zid nu putea să fie, dar se putea să fie o linie subţire, subţire, care înconjura jur împrejur tot. Ce gând mare, să te gândeşti la tot şi la peste tot! Numai Dumnezeu putea face asta. Încercă să şi închipuie cât de mare trebuie să fie gândul acela, dar se putea gândi doar la Dumnezeu. Dumnezeu era numele lui Dumnezeu întocmai cum al lui era Stephen. Dieu era Dumnezeu pe franţuzeşte şi tot numele lui Dumnezeu era; şi de câte ori se ruga cineva la Dumnezeu şi spunea Dieu, Dumnezeu numaidecât ştia că se roagă un francez. Dar cu toate că existau nume diferite pentru Dumnezeu în toate limbile diferite din lume, şi că Dumnezeu înţelegea ce spuneau toţi cei care se rugau în limbile lor diferite, Dumnezeu tot rămânea totdeauna acelaşi Dumnezeu şi numele adevărat al lui Dumnezeu era Dumnezeu.
Când se gândea aşa obosea foarte tare. I se părea că i a crecut capul mare de tot. Întoarse pagina netipărită şi privi obosit pământul verde, rotund, în mijlocul norilor cafenii. Se întreba ce era bine, să fii de partea culorii verzi sau a culorii cafenii, fiindcă Dante într o zi tăiase cu foarfecă îmbrăcămintea de catifea verde de pe peria care era pentru Parnell şi o aruncase şi i spusese lui că Parnell era un om rău. Oare acasă tot se mai certau în privinţa asta? Asta se chema politică. Erau două tabere care nu se înţelegeau: Dante era de o parte şi tata şi domnul Casey de cealaltă parte, dar mama şi cu unchiul Charles nu erau de nici o parte. În fiecare zi era ceva în jurnal despre asta.
Se necăjea că nu ştia bine ce înseamnă politica şi că nu ştia unde se isprăveşte universul. Se simţea mic şi neputincios. Când o să fie şi el ca băieţii din clasele de poetică şi retorică? Ei aveau glasuri groase şi ghete mari şi învăţau trigonometria. Mai era foarte departe până acolo. Întâi venea vacanţa şi pe urmă trimestrul următor şi pe urmă iar vacanţa şi pe urmă iar alt trimestru şi pe urmă iar vacanţa. Era ca un tren care intră în tunele şi iese din tunele şi trenul era ca zgomotul băieţilor când stăteau la masă în refectoriu, pe care l auzeai dacă ţi destupai şi ţi astupai urechile. Trimestru, vacanţă; tunel, ieşire, zgomot, oprire. Ce departe era! E mai bine să meargă să se culce. Doar rugăciunile în capelă şi apoi patul. Se înfioră şi căscă. Ce minunat o să fie în pat după ce se încălzeau puţin cearceafurile. La început erau aşa reci când te băgai în pat. Se înfioră când se gândi ce reci erau la început. Dar pe urmă se încălzeau şi atunci putea să adoarmă. Era minunat să fii obosit. Căscă iar. Rugăciunile de seară şi apoi patul: se înfioră şi i veni să caşte. O să fie minunat peste câteva minute. Simţea un val de căldură invadându i trupul din cearceafurile reci, care l făceau să tremure, — cald, tot mai cald — până simţi că i era cald din cap până n picioare — cald de tot — şi cu toate astea, tot mai tremura puţin şi tot îi mai venea să caşte.
Suna clopotul pentru rugăciunile de seară; ieşi din sala de studiu încolonat printre ceilalţi, coborî prin casa scării şi merse de a lungul coridoarelor spre capelă. Coridoarele erau slab luminate, întunecate, şi capela era întunecată. Curând totul are să fie cufundat în întuneric şi în somn. În capelă aerul era rece ca noaptea şi marmurile erau de culoarea mării noaptea. Marea era rece şi ziua şi noaptea: dar mai rece era noaptea. Era rece şi întu-necată sub cheiul de piatră de lângă casa tatei. Dar desigur că în nişa căminului sfârâia ceainicul cu apă fierbinte pentru punci.
Prefectul capelei se ruga cu mâinile deasupra capului lui Stephen şi memoria lui cunoştea răspunsurile:

O Doamne, deschide ne buzele
Şi gurile noastre vor vesti slava Ta.
Apleacă te întru ajutorul nostru, o Dumnezeule!
O Doamne, grăbeşte te a ne ajuta!

Mirosea a noapte rece în capelă. Dar era un miros sfânt. Nu era ca mirosul ţăranilor bătrâni care îngenuncheau în fundul capelei la slujba de duminică. Acolo era un miros de aer şi de ploaie şi de turtă şi de catifea groasă dungată. Dar erau nişte ţărani foarte cucernici. Îi suflau în ceafă când stau îndărătul lui şi oftau pe când se rugau. Locuiau la Clane, aşa spunea un băiat; acolo erau nişte colibe mici şi el văzuse o femeie stând în deschizătura mică a uşii unei colibe, cu un copil în braţe, pe când treceau trăsurile venind de la Sallins. Ce minunat ar fi să dormi o noapte în coliba aceea, în faţa focului de turbă fumegândă, în întunericul luminat de foc, în întunericul cald, respirând mirosul ţăranilor, de aer şi ploaie şi turbă şi catifea groasă dungată. Dar, vai, era un întuneric pe drumul acela printre copaci! Puteai să te rătăceşti în întuneric! I se făcu frică gândindu se cum era pe acolo.
Auzi glasul prefectului capelei spunând ultima rugăciune. O spuse şi el împotriva întunericului acela de afară, de sub copaci.
O Doamne, Te rugăm fierbinte, coboară în această casă şi goneşte din ea toate vicleşugurile vrăjmaşului. Sălăşluiască într însa sfinţii Tăi îngeri pentru a ne ţine pe noi în pace şi fie binecuvântarea Ta pururi asupră ne, prin Iisus Cristos, Domnul nostru, Amin.
Îi tremurau degetele pe când se dezbrăca în dormitor. Le spuse degetelor să se grăbească. Trebuia să se dezbrace şi apoi să îngenuncheze şi să şi spună rugăciunile şi să fie în pat mai înainte de a se micşora lumina gazului, ca să nu meargă în iad când avea să moară. Îşi răsfrânse ciorapii, şi i scoase şi şi puse repede cămaşa de noapte şi îngenunche tremurând lângă patul lui şi spuse repede rugăciunile, temându se să nu se stingă arzătorul de gaz. Îşi simţea umerii tremurând pe când murmura:

Doamne, binecuvântează
pe tatăl şi pe mama mea
şi ţine mi i!
Doamne, binecuvântează
pe frăţiorii mei şi pe surioarele mele
şi ţine mi i!
Doamne, binecuvântează i
pe Dante şi pe unchiul Charles
şi ţine mi i!

Îşi făcu cruce şi se caţără iute în pat şi, trăgându şi poala cămăşii de noapte sub labele picioarelor, se ghemui sub cearceafurile reci, înfiorându se şi tremurând. Dar n avea să meargă în iad când o să moară, şi tremuratul o să nceteze. Un glas le spuse noapte bună băieţilor din dormitor. Scoase o clipă capul de după pled şi privi perdelele galbene din faţa şi de jur împrejurul patului, care l închideau din toate părţile. Lumina scăzu domol.
Ghetele prefectului se îndepărtară. Coborau treptele de a lungul coridoarelor sau înspre camera lui din capăt? Se uita în întuneric. Oare era adevărat ce se spunea despre câinele negru care umbla pe acolo noaptea cu ochi mari cât nişte felinare de trăsură? Ziceau că ar fi stafia unui ucigaş. Un fior lung de groază i se revărsă prin tot trupul. Vedea întunecata sală de intrare a castelului. Servitori bătrâni în veşminte de pe vremuri se aflau în odaia de călcat de deasupra casei scării. Era cu multă vreme în urmă. În odaie ardea un foc, dar în sală tot întuneric era. Cineva suia scara venind din sală. Purta mantie albă de mareşal; chipul îi era palid şi straniu, îşi apăsa coastele cu mâna. Se uita cu ochi stranii la bătrânii servitori. Şi ei se uitară la el şi văzură chipul stăpânului lor şi mantia lui şi ştiură că fusese rănit de moarte. Dar numai întuneric era unde priveau ei; numai aer întunecos şi mort. Stăpânul lor fusese rănit de moarte pe câmpul de bătălie de la Praga, departe peste mare. El sta pe câmpul de bătălie, îşi apăsa coastele cu mâna; chipul îi era palid şi straniu; purta mantie albă de mareşal.





O, ce rece şi straniu era să te gândeşti la asta! Tot întunericul era rece şi straniu. Erau prin preajmă chipuri palide, stranii, ochi mari cât nişte felinare de trăsură. Erau strigoi de ucigaşi, feţe de mareşali răniţi de moarte pe câmpuri de bătaie departe peste mare. Ce voiau să spună de le erau atât de stranii feţele?
O Doamne, Te rugăm fierbinte, coboară în această casă şi goneşte din ea toate...
Plecarea acasă în vacanţă! Ce minunat o să fie! Îi spuseseră băieţii. Se urcau în trăsuri devreme, într o dimineaţă de iarnă, în faţa porţii castelului. Trăsurile treceau scrâşnind peste pietriş. Urale pentru rector!
Hurraa! Hurraa! Hurraa!
Trăsurile treceau prin faţa capelei şi toţi îşi descopereau capetele. Treceau voioşi de a lungul drumurilor de ţară. Vizitiii arătau cu bicele către Bodenstown. Băieţii strigau: Hurraa! Treceau pe lângă curţile Veselului Fermier. Urale, urale şi iar urale. Treceau prin satul Clane, strigând: urra! şi răspunzându li se urraa! Femeile ţăranilor ieşeau toate în uşile scunde, bărbaţii stăteau ici şi colo în drum. Mirosul cel plăcut stăruia în aerul iernatic: mirosul satului Clane: de ploaie şi de aer iernatic şi de turbă arzând mocnit şi de catifea groasă dungată
Trenul era plin de băieţi: un tren lung, lung, de culoarea ciocolăţii cu garnituri de frişca. Conductorii trec de colo până colo, deschid, închid, încuie, descuie uşile. Sunt nişte oameni îmbrăcaţi în albastru închis şi în argint, au nişte fluierase argintii şi cheile lor cântă zglobiu şi zic: clic, clic; clic, clic.
Şi trenul gonea înainte peste câmpii şi trecea de Măgura Allen. Stâlpii de telegraf treceau, treceau pe lângă tren. Şi trenul alerga înainte, înainte. Trenul ştia. Şi n holul casei erau lampioane luminoase şi ghirlande de ramuri verzi, ramuri cu boabe roşii de ilice şi vrejuri de iederă verde încununau oglinda cea mare, ilice şi iederă, verde şi roşu, împletite în jurul candelabrelor. Ilice roşii şi iederă verde încadrau portretele vechi de pe pereţi. Boabe roşii de ilice şi frunze verzi de iederă pentru el şi pentru sărbătoarea Crăciunului.
Ce frumos...
Toţi erau acasă. Bine ai venit, Stephen! Zgomote de bun venit. Mama îl sărută. Oare e bine că l sărută? Tata acum e mareşal: mai mare ca magistrat. Bine ai venit acasă, Stephen! Zgomote...
Zgomotul inelelor de perdea trase de o parte pe bare, zgomotul apei plescăind în lighene. Zgomotul sculatului şi îmbrăcatului şi spălatului în dormitor; zgomotul bătăii din palme în timp ce prefectul umblă în lung şi în lat şi le spune băieţilor să dea zor. O lumină palidă de soare cade asupra perdelelor galbene trase în lături şi a paturilor răvăşite. Patul lui dogoreşte şi faţa şi trupul îi dogoresc.
Se scoală şi şade pe marginea patului. Simte o slăbiciune. Încearcă să şi tragă ciorapul. Ce urâcios e de aspru! Şi lumina soarelui e stranie şi rece.
Fleming îl întrebă:
— Nu ţi e bine?
Nu ştia; şi Fleming zise:
— Bagă te înapoi în pat. Îi spun lui McGlade că nu ţi e bine.
— E bolnav.
— Cine i bolnav?
— Spune i lu' McGlade.
— Bagă te înapoi în pat.
— E bolnav?
Un băiat îl sprijinea de braţe pe când lepăda ciorapul ce i rămăsese spânzurat de picior şi se căţăra înapoi în patul încins.
Se ghemui printre cearceafuri, bucuros de căldura lor învăluitoare. Îi auzea pe băieţi stând de vorbă pe când se îmbrăcau pentru liturghie. Era o ticăloşie să l îmbrâncească în groapa cu lături, aşa ziceau.
Apoi glasurile lor pieriră; plecaseră. Un glas lângă patul lui spuse:
— Dedalus, să nu mă dai de gol, nu i aşa că nu?
Era faţa lui Wells lângă el. Se uită la ea şi văzu că lui Wells îi era frică.
— N am vrut. Nu mă spui, nu i aşa?
Tata îi spusese că, fie ce o fi, niciodată să nu pârască pe un camarad. Dădu din cap, răspunse nu şi i păru bine.
Wells mai zise o dată:
— N am vrut, pe onoarea mea. Am glumit. Îmi pare rău.
Faţa şi glasul plecară. Îi părea rău fiindcă i era frică. Frică să nu fie vreo boală. Tăciunele e o boală a plantelor, de cancer suferă animalele; sau de altceva. Era mult de atunci, atunci când amurgea afară pe terenurile de joc şi el se târa de colo până colo de a lungul liniei demarcatoare şi o pasăre grea zbura jos prin lumina cenuşie. La Schitul Leicester se aprindeau luminile. Acolo a murit Wolsey. Schivnicii l au îngropat chiar ei.
Nu era faţa lui Wells, era a prefectului. Nu se prefăcea. Nu, nu: era bolnav de advărat. Nu se prefăcea. Simţi pe frunte mâna prefectului şi îşi simţi fruntea caldă şi umedă sub mâna rece şi umedă a prefectului. Aşa e când te atingi de un şobolan, e lipicios şi umed şi rece. Orice şobolan are doi ochi cu care se uită la tine. Are o blană linsă şi lucioasă, picioruşe mici mici şi le ţine strânse gata să sară şi se uită la tine cu ochi mici, negri şi umezi. Şobolanii se pricep cum să sară. Dar trigonometrie nu pot pricepe cu capetele lor. Când mor, zac pe o rână. Atunci se usucă. Nu mai sunt decât nişte făpturi moarte.
Prefectul era iar lângă el şi al lui era glasul care zicea că trebuie să se scoale, că Părintele Superior a spus că trebuie să se scoale şi să se îmbrace şi să meargă la infirmerie. Şi în timp ce se îmbrăca pe cât putea de repede, prefectul spunea:
— Trebuie să ne mutăm la Fratele Michael, până ne trece dârdâliciul!
Era foarte de treabă că vorbea aşa cu el. Ca să l facă să râdă. Dar el nu putea să râdă, fiindcă i tremurau fălcile şi buzele, şi prefectul trebuia să râdă numai el singur.
Prefectul striga:
— Înainte marş! Piciorul cu fân! Piciorul cu paie!
Coborâră împreună scările şi merseră de a lungul coridorului şi pe lângă baie. Când trecu prin faţa uşii, îşi aminti cu o vagă teamă apa mâloasă de culoarea turbei, aerul cald şi jilav, zgomotul de sărituri în apă, mirosul prosoapelor, ca de doctorie.
Fratele Michael sta în uşa infirmeriei şi din uşa cabinetului întunecos din dreapta lui venea un miros ca de doctorie. De la sticlele de pe rafturi venea. Părintele Prefect îi vorbea Fratelui Michael şi Fratele Michael răspundea şi i spunea sir prefectului. Avea păr roşcat amestecat cu păr cărunt, şi arăta ciudat. Era ciudat că el avea să fie totdeauna frate călugăr. Era ciudat şi că lui nu i puteai spune sir pentru că era frate călugăr şi arăta altfel. Oare nu era destul de sfânt ori de ce nu i putea ajunge pe ceilalţi?
Erau două paturi în odaie şi într unul sta culcat un băiat şi, când intrară, băiatul strigă:
— Hello! Micul Dedalus! Ce mai e pe sus?
— Cerul e pe sus, făcu Fratele Michael.
Era un băiat dintr a treia de gramatică cel care întrebase şi, pe când se dezbrăca Stephen, el îi ceru Fratelui Michael să i aducă o felie de pâine prăjită, cu unt.
— Hai, te rog! zicea.
— Îţi dau eu unt! îi răspunse Fratele Michael. Mâine dimineaţă o să ţi aducă doctorul hârtia de ieşire, când are să vină.
— Nu zău? zicea băiatul. Da' încă nu m am făcut bine.
Fratele Michael repetă:
— O să ţi aducă hârtia de ieşire. Îţi spun eu.
Se aplecă să zgândăre focul cu vătraiul. Avea o spinare lungă, neagră, ca spinarea lungă a unui cal de tramvai. Clătină grav din vătrai şi dădu din cap către băiatul dintr a treia de gramatică.
Apoi Fratele Michael plecă şi după câtăva vreme băiatul dintr a treia de gramatică se întoarse înspre perete şi adormi.
Asta era infirmeria. Va să zică era bolnav. Oare scriseseră acasă, ca să ştie mama şi tata? Dar mai repede era să meargă vreunul dintre preoţi să le spună. Sau are să scrie el o scrisoare ca s o ducă preotul.

Dragă mamă,
Sunt bolnav. Vreau să vin acasă. Te rog, vino şi ia mă acasă. Sunt la infirmerie. Băiatul tău
care te iubeşte,
Stephen

Ce departe erau! Dincolo de fereastră lucea o lumină de soare rece. Se întreba de va muri oare. Puteai să mori şi pe o zi cu soare. Putea să moară înainte de a veni mama. Atunci or să i facă o slujbă a morţilor în capelă, aşa cum i au spus băieţii c a fost când a murit Little. Toţi băieţii or să fie la slujbă, îmbrăcaţi în negru, toţi cu feţe triste. Şi Wells are să fie, da' n o să se uite nici un băiat la el. Rectorul o să vină îmbrăcat într o capă neagră cu aur şi au să fie luminări înalte, galbene, pe altar şi împrejurul catafalcului. Şi au să poarte încet coşciugul afară din capelă şi au să l îngroape în cimitirul cel mic al comunităţii, dincolo de aleea mare cu tei. Şi atuncea o să i pară rău lui Wells de ce făcuse. Şi o să dăngănească rar clopotul. Parcă auzea dangătul. Îşi spuse singur de la început până la sfârşit cântecul pe care I învăţase de Ia Brigid.

Ding dong! Clopote sună!
Maică bună, mă duc —
Îngroapă mă n ţintirimu' vechi
Lângă frate miu ăl mare, sub nuc.
Coşciugu' negru îmi va fi,
Îngeri şase m or păzi,
Doi cu cântările, doi în rugă
Doi la ceruri să mă ducă.

Ce frumos şi trist era! Ce frumoase erau cuvintele alea unde spunea Îngroapă mă n ţintirimu' vechi! îi trecu un fior prin tot corpul. Ce trist şi ce frumos! Îi venea să plângă încet, da' nu de mila lui, ci din pricina cuvintelor ăstora aşa frumoase şi triste, ca o muzică. Clopote sună! Clopote sună! Maică bună! O, Maică bună!
Lumina rece de soare pălise şi Fratele Michael sta la căpătâiul iui cu un castronaş cu supă. Îi păru bine fiindcă i era gura încinsă şi uscată. Îi auzea pe băieţi jucându se afară pe terenurile de ioc. Şi ziua mergea înainte la colegiu de parcă el nici n ar fi lipsit.
Apoi Fratele Michael se pregăti să plece şi băiatul dintr a treia de gramatică îi spuse că să vină neapărat înapoi şi să i spună toate noutăţile din gazetă. Îi spuse lui Stephen că pe el îl cheamă Athy şi că tatăl lui ţinea o groază de cai de curse care săreau obstacole formidabil şi că tatăl lui are să i dea un bacşiş bun Fratelui Michael dacă i spune el — fiindcă Fratele Michael era foarte de treabă şi i spunea totdeauna noutăţile din gazeta pe care o primeau zilnic la castel. Erau noutăţi de tot felul în gazetă: accidente, scufundări de vapoare, sport şi politică.
— Acuma mereu scrie de politică şi iar de politică în gazetă. Şi ai tăi vorbesc despre asta?
— Da, îi răspunse Stephen.
— Ai mei tot aşa, făcu băiatul.
Apoi se gândi o clipă şi zise:
— Ai un nume curios, Dedalus, şi eu am un nume curios, Athy. Numele meu e un nume de oraş. Al tău parcă i pe latineşte.
Apoi întrebă:
— Te pricepi la ghicitori?
Stephen răspunse:
— Nu prea bine.
Apoi îl întrebă:
— Poţi să dezlegi asta? De ce seamănă comitatul Kildare cu o jumătate de nădrag?
Stephen se gândi care să fie răspunsul şi apoi zise:
— Nu ştiu.
— Fiindcă are în el o coapsă . Pricepi gluma? O coapsă este Athy, oraş în comitatul Kildare, şi cealaltă coapsă este a doua.
— Aha, înţeleg, făcu Stephen.
— Asta i o ghicitoare veche, zise celălalt.
După o pauză adăugă:
— Auzi?
— Ce? întrebă Stephen.
— Ştii că ghicitoarea asta poţi s o mai spui şi în alt fel?
— Da?
— Aceeaşi ghicitoare, da. Ştii cum poţi s o mai spui?
— Nu ştiu, făcu Stephen.
— Nu ţi dă n gând cum se mai poate spune?
Se uita la Stephen pe deasupra aşternuturilor paturilor, în timp ce vorbea. Apoi se rezemă iar de pernă şi zise:
— Se mai poate spune într un fel, da' nu ţi spun cum.
De ce nu i spunea? Taică său, care ţinea cai de curse, trebuie să fie şi el magistrat ca tatăl lui Saurin şi ca tatăl lui Nasty Roche. Se gândi la tatăl lui, cum cânta din gură, cu maică sa la pian, şi cum îi dădeau totdeauna un şiling când îi cerea şase peni, şi i păru rău că nu era şi el magistrat ca taţii altor băieţi. Atunci de ce l trimiseseră la şcoala asta, cu aşa băieţi? Doar taică său îi spusese că nu va fi printre străini acolo, că va fi bine văzut, fiindcă acolo moşu său, cu cincizeci de ani în urmă, îi înmânase o jalbă eliberatorului. Pe oamenii de pe vremea aceea îi cunoşteai după îmbrăcăminte. I se părea o vreme foarte solemnă, când stai să te gândeşti. Se întreba dacă aceea era vremea când şcolarii de la Clongowes purtau tunici albastre cu nasturi de alamă şi tichii de blană de iepure şi beau bere ca oamenii mari şi ţineau ogari, cu care mergeau să vâneze iepuri.
Se uită spre fereastră şi văzu că lumina scăzuse. Trebuie să fie acum o lumină cenuşie, noroasă, deasupra terenurilor de joc. Nu mai auzea nici un zgomot dintr acolo. Colegii lui probabil că şi făceau lecţiile sau poate că Părintele Arnall le citea din vreo carte.
Ce ciudat că nu i dăduseră nici o doctorie. Poate c o să i aducă Fratele Michael când mai vine. Băieţii ziceau că la infirmerie îţi dădeau să bei nişte chestii care put. Dar acum se simţea mai bine. Ar fi plăcut dacă s ar însănătoşi încetul cu încetul. Ar putea atunci să ceară o carte. Era o carte, la bibliotecă, despre Olanda. Avea în ea nume frumoase, străine, şi poze de oraşe şi de corăbii ciudate. Când te uitai la ele erai fericit.
Ce palidă se făcuse lumina de afară! Dar era frumos. Umbra focului suia şi cobora pe perete. Parcă erau valuri. Cineva pusese cărbuni pe foc şi se auzeau glasuri. Vorbeau. Era ca zgomotul valurilor. Sau poate că valurile vorbeau între ele pe când suiau şi coborau.
Văzu marea de valuri, lungi şi întunecate valuri, suind şi coborând, întunecate sub noaptea fără lună. O luminiţă clipea la capătul digului, pe unde intra vaporul; şi văzu o mulţime mare adunată la marginea apei ca să vadă vaporul care intra în port. Un bărbat înalt sta pe punte, scrutând cu privirea uscatul întins şi întunecat; şi la lumina din capătul digului îi văzu faţa, faţa îndurerată a Fratelui Michael. Îl văzu ridicând mâna către oamenii adunaţi şi l auzi strigând peste ape cu glas plin de mâhnire:
— E mort. L am văzut pe catafalc.
Un geamăt de durere se ridică din mulţime.
— Parnell! Parnell! E mort!
Căzură toţi în genunchi, gcmând de durere.
Şi o văzu pe Dante, într o rochie de catifea castanie şi cu o mantie de catifea verde atârnându i pe umeri, cum trecea mândră şi tăcută pe lângă mulţimea îngenuncheată la marginea apei.
Un foc mare ardea în cămin. Din maldărul de lemne stivuite pe grătar se înălţau flăcări înalte şi roşii, iar sub braţele împletite cu iederă ale candelabrului era aşternută masa de Crăciun. Sosiseră acasă destul de târziu şi, totuşi, masa încă nu era gata: dar va fi gata acuşica, spusese mama. Aşteptau să se deschidă uşa şi să intre slujnicele ţinând în mâini tăvile mari, acoperite cu capace grele de metal.
Cu toţii aşteptau: unchiul Charles, care stătea deoparte, în umbra ferestrei, Dante şi domnul Casey, odihnindu se în jilţurile din faţa căminului, Stephen, aşezat pe un scaun între ei doi, odihnindu şi picioarele pe floarea de fier dintre zăbrele, rumenită de flăcări. Domnul Dedalus se privi în oglinda ovală de deasupra căminului, îşi răsuci vârfurile mustăţilor pomădate şi apoi, desfăcându şi cozile redingotei, se aşeză cu spatele la focul vesel: iar în răstimpuri mai scotea o mână de după coada redingotei, ca să şi răsucească un vârf de mustaţă. Domnul Casey plecase capul într o parte şi, zâmbind, se bătea uşurel cu degetele sub bărbie. Iar Stephen zâmbea şi el, fiindcă acum ştia că nu era adevărat că domnul Casey are o pungă de arginţi în guşă. Zâmbea când se gândea cum îl amăgise clinchetul argintiu pe care obişnuia să l scoată domnul Gasey. Iar când încercase să i descleşteze mâna ca să vadă dacă nu cumva ascunsese acolo punga cu argint, văzuse că degetele nu se lăsau întinse; iar domnul Casey i a spus că se alesese cu astea trei degete înţepenite de când i a făcut reginei Victoria un dar de ziua ei.





Domnul Casey îşi lovea uşurel gâtul şi i zâmbea lui Stephen cu ochi somnoroşi; iar domnul Dedalus spuse:
— Daa, asta e, e n regulă. Da' ce plimbare bună am făcut, nu i aşa, John?... Stau şi mă ntreb dacă pân' la urmă o să fie rost de cină în seara asta sau nu. Hm... da' azi ştiu c am înghiţit o porţie bună de ozon, afară, pe la Promontoriu. Da, zău.
Se întoarse spre Dante şi o întrebă:
— Dumneavoastră n aţi ieşit de loc, doamnă Riordan?
Dante îşi încreţi fruntea şi răspunse scurt:
— Nu.
Domnul Dedalus dădu drumul cozilor redingotei şi se duse la bufet. Scoase din bufet un ulcior mare de piatră, plin cu whisky, şi umplu încet carafa, aplecându se în răstimpuri ca să vadă cât turnase. Apoi, după ce puse ulciorul la loc, turnă puţin whisky în două pahare, adăugă câte puţină apă şi se întoarse cu paharele la cămin.
— Uite aici un degetar de whisky, John, zise el, cât să ţi ascută puţin pofta de mâncare.
Domnul Casey luă paharul, sorbi, şi l aşeză lângă el pe cămin. Apoi spuse:
— Hm — nu pot să l uit pe amicul nostru Cristopher fabricând...
Izbucni într un acces de râs şi de tuse şi adăugă:
— ...fabricând şampania pentru tipii ăia.
Domnul Dedalus râse zgomotos.
— De Christy vorbeşti? zise. Are mai multă şiretenie într un neg din ăla de pe chelia lui, decât o haită întreagă de vulpoi.
Lăsă capul în jos, închise ochii şi, lingându şi abundent buzele, începu să vorbească cu glasul hotelierului:
— Şi ce mai limbă dulce când îţi vorbeşte, îl ştii. Îl trec năduşelile pe la guşă, nu alta — binecuvânteze l cerul.
Domnul Casey tot se mai lupta să şi potolească tusea şi râsul. Stephen, văzându l şi auzindu l pe hotelier în figura şi glasul tatălui său, râdea şi el.
— Da' tu de ce râzi, căţeluşule?
Intrară slujnicele şi puseră tăvile pe masă. În urma lor veni şi doamna Dedalus şi pofti lumea să se aşeze.
— Luaţi loc, zise.
Domnul Dedalus se duse la capul mesei şi spuse:
— Haideţi, doamnă Riordan, luaţi loc. John, dragule, şezi şi tu.
Se uită să vadă unde e unchiul Charles şi l chemă:
— Hai, domnule, că te aşteaptă aici o pasăre.
După ce luară loc toţi, puse mâna pe capac şi apoi, retrăgând o, zise repede:
— Haide, Stephen.
De la locul lui, Stephen se ridică în picioare ca să spună rugăciunea dinainte de masă:
— Binecuvlniează ne, Doamne, pe noi şi aceste ale Tale daruri, ce din bunătatea Ta suntem pe cale a primi prin Domnul nostru Isus Hristos, Amin.
Toţi se închinară, iar domnul Dedalus, oftând de plăcere, ridică de pe tavă capacul greu, căruia aburii îi aninaseră mărgeluşe sclipitoare de jur împrejur.
Stephen se uita la curcanul rotofei care stătuse pe masa din bucătărie priponit şi cu aripile răsucite spre spate, gata de fript. Ştia că taică său plătise pentru el o guinee la magazinul Dunn din Boller Street şi că negustorul îl tot împunsese în furca pieptului ca să arate cât era de bun: şi şi aminti glasul negustorului când spusese:
— Luaţi l pe ăsta, domnule! Astă zic şi eu curcan de sărbători! Bun de plocon, nu alta!
De ce şi numea oare domnul Barrett de la Clongowes „curcan" băţul cu care le trăgea la palmă băieţilor? Dar Clongowes era departe; şi mireasma caldă şi săţioasă de curcan, şi de şuncă, şi de ţelină se ridica din farfurii şi din tăvi, iar pe grătarul căminului se înălţau dintr un maldăr de lemne flăcări înalte şi roşii, şi iedera verde şi boabele roşii de ilice te făceau să te simţi atât de bine, şi când s o termina cina, o să fie adusă acea mare budincă cu stafide, garnisită cu migdale cojite şi cu rămurele de ilice, cu limbi de flăcări albăstrui jucând împrejuru i şi cu un steguleţ mic, verde, înfipt în vârf.
Era prima lui cină de Crăciun şi se gândea la fraţii şi surorile lui mai mici care aşteptau în odaia copiilor, cum aşteptase şi el adesea, să vină budinca. Gulerul răsfrânt şi tunica de licean de la Eton îl făceau să se simtă ciudat, bătrânicios, şi în dimineaţa aceea, când îl adusese maică sa jos, în hol, îmbrăcat pentru liturghie, lui taică său îi dăduseră lacrimile. Asta fiindcă şi adusese aminte de tatăl lui. Şi unchiul Charles spusese aşa.
Domnul Dedalus acoperi tava şi începu să mănânce cu poftă. Apoi zise:
— Bietul Christy, nu mai are mult şi o să se dea peste cap de escroc ce e.
— Simon, îi aminti doamna Dodalus, n ai servit o cu sos pe doamna Riordan.
Domnul Dedalus apucă sosiera.
— Într adevăr? exclamă. Doamnă Riordan, fie vă milă de un biet orb.
Dante îşi acoperi farfuria cu mâinile şi zise:
— Nu, mulţumesc.
Domnul Dedalus se întoarse spre unchiul Charles.
— Dumneata cum stai, domnule?
— Cum nu se poate mai bine, Simon.
— Şi tu, John?
— Eu am tot ce mi trebuie. Ai grijă şi de tine.
— Mary?... Ia, Stephen, uite ceva care o să ţi placă la nebunie.
Turnă sos din belşug în farfuria lui Stephen şi puse iar sosiera pe masă. Apoi îl întrebă pe unchiul Charles dacă era fraged curcanul. Unchiul Charles nu putea vorbi fiindcă avea gura plină; dar dădu din cap că da, era fraged.
— Bine i a răspuns amicul nostru canonicului. Nu i aşa? zise domnul Dedalus.
— Nu l aş fi crezut în stare, spuse domnul Casey.
— O să plătesc ce se cuvine bisericii, părinte, când o să ncetaţi să faceţi din casa lui Dumnezeu local de vot.
— Frumos răspuns de dat preotului său de către un om care se pretinde catolic — spuse Dante.
— Vina i numai a lor, zise cu glas suav domnul Dedalus. Şi un prost ar putea să i înveţe să se ţină numai de religie.
— Şi asta i religie, zise Dante. Îşi fac datoria când îi previn pe oameni.
— Noi ne ducem în casa Domnului să ne rugăm Creatorului cu toată smerenia, şi nu să auzim cuvântări electorale, spuse domnul Casey.
— Şi asta e religie, spuse iar Dante. Au dreptate. Trebuie să arate enoriaşilor drumul.
— Şi să predice politică de la altar, da? întrebă domnul Dedalus.
— Desigur, zise Dante. E o chestiune de moralitate publică. Un preot n ar mai fi preot dacă n ar spune enoriaşilor săi ce e bine şi ce e rău.
Doamna Dedalus puse jos cuţitul şi furculiţa, zicând:
— Vă rog şi vă implor, să nu mai discutăm politică într o zi ca asta.
— Chiar aşa, doamnă, întări unchiul Charles. Haide, Simon, e de ajuns. Nici o vorbă mai mult.
— Da, da, încuviinţă domnul Dedalus grăbit.
Descoperi cu un gest larg tava şi întrebă:
— Ei, cine mai doreşte curcan?
Nu răspunse nimeni. Dante zise:
— Frumos fel de a vorbi din partea unui catolic!
— Doamnă Riordan, vă rog, spuse doamna Dedalus, să încetăm acum discuţia asta!
Dante se întoarse supărată către ea:
— Şi vreţi să stau s ascult nepăsătoare cum sunt batjocoriţi preoţii bisericii mele?
— Nu spune nimeni nici o vorbă împotriva lor cât timp nu se amestecă în politică.
— Episcopii şi preoţii Irlandei şi au spus cuvântul, zise Dante, şi trebuie ascultaţi.
— Să se lase de politică, repetă domnul Casey, căci altfel s ar putea să se lase oamenii de biserică.
— Auziţi? spuse Dante, întorcându se spre doamna Dedalus.
— Domnule Casey! Simon! se rugă doamna Dedalus, terminaţi odată!
— Vai! Vai! făcu unchiul Charles.
— Cum? strigă domnul Dedalus. Trebuia să l părăsim la porunca englezilor?
— Nu mai era vrednic să conducă, zise Dante. Era un păcătos în ochii oamenilor.
— Cu toţii suntem păcătoşi, păcătoşi înrăiţi, răspunse domnul Casey cu răceală.
— Vai de acela a cărui fărădelege îi scârbeşte pe oameni! cită doamna Riordan. Ar fi mai bine să i se lege o piatră de moară de grumaz şi să fie lepădat în adâncurile mării, decât să fie prilej de scârbă pentru copiii mei. Aşa vorbeşte Duhul Sfânt.
— Şi foarte prost vorbeşte, dacă mă ntrebaţi pe mine, zise cu răceală domnul Dedalus.
— Simon! Simon! interveni unchiul Charles. Băiatul!
— Da, da..., bâigui domnul Dedalus. Mă gândeam la... Mi am adus aminte ce urât vorbea hamalul acela de la gară. Ei, hai acu' las'... e n regulă. Ia, Stephen, ia să văd farfuria ta! Hai şi mănâncă acu'! Uite aici.
Mai îngrămădi mâncare pe farfuria lui Stephen şi i servi pe unchiul Charles şi pe domnul Casey cu bucăţi mari de curcan, stropite din belşug cu sos. Doamna Dedalus mânca puţin, iar Dante şedea cu mâinile în poală. Se roşise la faţă. Domnul Dedalus înfipse furculiţa şi cuţitul de tranşat la un capăt al tăvii şi vesti:
— Uite aici o bucăţică gustoasă căreia îi zicem „nasul papei". Dacă vreo doamnă sau vreun domn doreşte...
Ţinea o bucată de carne în vârful furculiţei de servit. Nimeni nu spuse nimic. Atunci o puse în farfuria sa, zicând:
— Bine, să nu spuneţi că nu v am întrebat. Gândesc c aş face mai bine s o mănânc eu, fiindcă tot nu prea mă simt bine de câtva timp.
Făcu cu ochiul către Stephen, apoi aşezând la loc capacul începu iar să mănânce.
Cât timp mâncă, tăcură cu toţii. Apoi tot el spuse:
— Ei, pân' la urmă a fost frumos toată ziua. Au venit şi o mulţime de străini.
Nu vorbi nimeni. Spuse iar:
— Cred că acum au venit mai mulţi străini în oraş decât de Crăciunul trecut.
Îi privi pe toţi, de jur împrejur; şedeau ui tându se în farfuriile din faţa lor. Neprimind nici un răspuns, mai aşteptă o clipă, apoi spuse cu amărăciune:
— Ei... va să zică n am noroc de o masă de Crăciun ca lumea.
— Nici noroc, nici mila lui Dumnezeu, spuse Dante, nu poate fi într o casă unde nu există respect pentru păstorii bisericii.
Domnul Dedalus îşi zvârli zgomotos cuţitul şi furculiţa peste farfurie.
— Respect! strigă. Poate pentru Billy buzatul, sau pentru hârdăul acela cu maţe, de sus, din Armagh? Respect!
— Prinţi ai bisericii! zise domnul Casey, cu domol dispreţ.
— Da, vizitiul lordului Leitrim, adăugă domnul Dedalus.
— Sunt unşi cu harul Domnului, zise Dante. Fac cinste ţării lor.
— Hârdău cu maţe, repetă aspru domnul Dedalus. Frumoasă mutră când doarme, auziţi? Ar trebui să l vedeţi cum îşi înfulecă afumătura cu varză, pe o zi geroasă de iarnă. Mamă!
Îşi schimonosi trăsăturile într o grimasă animalică şi plescăi din buze.
— Zău, Simon, n ar trebui să vorbeşti aşa de faţă cu Stephen. Nu se cade.
— Vai, are să ţină minte toate astea, când o să fie mare, spuse Dante înfierbântată, vorbele pe care le a auzit în casa părintească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva religiei şi a preoţilor ei.
— Să ţină minte de asemenea, îi strigă domnul Casey de a curmezişul mesei, şi vorbele cu care preoţii şi cei în puterea lor i au zdrobit inima lui Parnell şi l au gonit în mormânt. Să ţină minte şi asta când o să fie mare.
— Pramatiile! strigă domnul Dedalus. Când era la pământ, s au năpustit asupra lui, să l trădeze şi să l sfâşie, ca şobolanii în şanţurile cu lături. Câini mârşavi! Aşa şi arată! le Hristosul meu, aşa şi arată!
— S au purtat după dreptate, strigă Dante. Au ascultat de episcopi şi de preoţi. Cinste lor!
— Ah, e îngrozitor că nici o singură zi pe an nu putem scăpa de certurile astea oribile! zise doamna Dedalus.
Unchiul Charles înălţă cu blândeţe mâinile şi spuse:
— Lăsaţi, lăsaţi acuma, lăsaţi! Nu putem s avem părerile noastre, oricare ar fi ele, fără nervi şi făiă să vorbim urât? O, Doamne, Doamne!
Doamna Dedalus îi spuse ceva cu glas scăzut lui Dante, dar aceasta ripostă tare:
— Nu vreau să tac! Vreau să mi apăr biserica şi religia când e insultată şi scuipată de catolici renegaţi.
Domnul Casey îşi împinse cu bruscheţe farfuria către mijlocul mesei şi, proptindu şi coatele de masă, îşi întrebă cu glas răguşit gazda:
— Ascultă, ţi am istorisit vreodată povestea cu scuipatul ăla faimos?
— Nu, John, nu mi ai istorisit o, zise domnul Dedalus.
— Păi, începu domnul Casey, e o poveste bună de ştiut. S a întâmplat nu de mult, în comitatul Wicklow unde suntem acum.
Se întrerupse şi, întorcându se către Dante, zise cu indignare calmă:
— Şi dumneavoastră vă pot spune, doamnă, dacă la mine v aţi referit, că eu nu sunt un catolic renegat. Sunt catolic, precum a fost şi tatăl meu şi, înaintea lui, tatăl său şi, înaintea lujl, tatăl aceluia, pe când mai bine ne dădeam vieţile decât să ne vindem credinţa.
— Cu atât mai ruşinos, zise Dante, că vorbiţi acum aşa cum vorbiţi.
— Povestea, John! interveni domnul Dedalus zâmbind. Spune ne, oricum, povestea.
— Catolic, nu zău! repetă Dante ironică. Cel mai ticălos protestant din ţară n ar rosti ce am auzit aici în seara asta.
Domnul Dedalus începu să şi legene capul încoace şi încolo, îngânând încet, asemenea unui cânţăret de la ţară.
— Eu nu s protestant, vă spun încă o dată, zise domnul Casey roşindu se la faţă.
Domnul Dedalus, care tot mai fredona şi şi legăna capul încoace şi încolo, începu să cânte mormăit şi pe nas:

Veniţi, vot, Catolici întru Roma,
Ce nicicând la slujbă n aţi mers.

Apoi, bine dispus, îşi luă iar cuţitul şi furculiţa şi se apucă să mănânce, îmbiindu l pe domnul Casey:
— Spune ne povestea, John. O să ne ajute la digestie.
Stephen se uita cu afecţiune spre faţa domnului Casey, care, cu mâinile împreunate, îşi pironise privirea dincolo de masă. Îi plăcea să stea cu el lângă foc şi să şi ridice ochii către faţa lui oacheşă şi pătimaşă. Dar ochii lui negri nu erau niciodată pătimaşi, iar glasul lui domol suna plăcut. Dar atunci de ce era oare împotriva preoţilor? Fiindcă dacă i aşa, Dante avea dreptate. Îl auzise însă pe tatăl său spunând că ea fusese călugăriţă, dar că plecase de la mănăstirea ei din Allegheny, după ce fratele ei se căpătuise de pe urma sălbaticilor, vânzându le brelocuri şi lănţişoare. Poate că de asta era atât de aspră cu Parnell. Şi nu i plăcea să l vadă pe el că se joacă cu Eileen, fiindcă Eileen era protestantă. Şi când fusese dânsa tânără, cunoscuse copii care se jucaseră cu protestanţi şi protestanţii aveau obiceiul să râdă de Litania Prea Fericitei Fecioare. Turn de Ivoriu! ziceau ei. Zidire de Aur! Cum putea o femeie să fie turn de ivoriu sau zidire de aur? Atunci cine avea dreptate? Şi şi aminti seara în infirmeria de la Clongowes, apele întunecate, lumina de la capătul digului şi geamătul de durere al oamenilor când aflaseră.
Eileen avea mâini lungi, albe. Într o seară când se jucau, ea i acoperise ochii cu mâinile ei: mâini lungi şi albe, subţiri şi reci şi moi. Asta era ivoriu: ceva rece şi alb. Asta însemna Turn de Ivoriu.
— Povestea e foarte scurtă şi drăguţă, spuse domnul Casey. Era într o zi, jos, la Arklow, nu cu mult înainte să moară şeful. Dumnezeu să l ierte!
Închise ochii obosit şi tăcu. Domnul Dedalus luă din farfuria lui un os şi smulse de pe el cu dinţii puţină carne, zicând:
— Înainte să fie ucis, vrei să zici.
Domnul Gasey deschise ochii, oftă şi continuă:
— Era într o zi, jos, la Arklow. Fusesem acolo la o întrunire şi după ce s a terminat întrunirea a trebuit să ne croim drum prin mulţime până la gară. Atâta „huo" şi „huo", dom'le, mai rar. Ne ocărau cum le venea la gură. Ei, şi era pe acolo o cucoană — o scorpie şi o beţivă se vedea a fi — care mă onora pe mine c o deosebită atenţie. Tot tropăia în jurul meu prin noroi şi mi urla şi mi zbiera în faţă Hăituitor de preoţi! Fonduri de la Paris! Mister Fox! Kitty O'Shea!
— Şi tu ce ai făcut, John? întrebă domnul Dedalus.
— Am lăsat o să zbiere 'nainte, zise domnul Casey. Era o zi friguroasă şi ca să mai prind putere ţineam în gură — nu vă fie cu supărare, doamnă, — nişte tutun de mestecat, din cel de Tullamore, şi fireşte că tot n aş fi putut scoate o vorbă, fiindcă mi era gura plină de zeamă de tutun.
— Şi apoi, John?
— Aşa. Am lăsat o să zbiere după pofta inimii, Kitty O'Shea şi toate celelalte, până când la urmă a rostit un cuvânt de ocară la adresa acelei doamne, pe care n am să l repet, ca să nu pângăresc acest ospăţ de Crăciun, nici auzul dumneavoastră, doamnă, şi nici buzele mele.
Se opri. Domnul Dedalus, ridicându şi privirile de pe os, întrebă:
— Şi ce ai făcut, John?
— Ce am făcut?! Când a spus vorba aia, şi a împins către mine faţa ei hâdă de zgripţuroaică; iar eu aveam gura plină cu zeamă de tutun. M am aplecat spre dânsa. Ptiu! i am făcut, uite aşa.
Întoarse faţa în lături şi se făcu că scuipă.
— Ptiu! i am zis, uite aşa, drept în ochi.
Se pocni cu mâna peste ochi şi scoase un vaiet de durere răguşit.
— O, Isuse, Măria şi Iosif! ea de colo. M a orbit! M a orbit! M-a 'necat!
Se opri, copleşit de un acces de tuse şi de râs, şi apoi iar repetă: M a orbit de tot!
Domnul Dedalus râdea zgomotos, lăsându se înapoi în scaun, iar unchiul Charles îşi legăna capul încoace şi încolo.

....................................................................................................................................................................
(fragment preluat din volumul "Portret al artistului în tinereţe" de James Joyce, Editura Univers, Bucureşti, 1987; traducere de Frida Papadache)


Un comentariu:

  1. Buna Ziua!
    Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper - un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.
    Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.
    Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
    M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:
    Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi acordăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.
    Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta.whisper sau un e-mail, tot la asculta.whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe.

    www.radiowhisper.com
    Multumesc,
    Cu stimă Vlad!

    RăspundețiȘtergere