Edgar Allan Poe (d. 1849)

Annabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult...
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee;
Şi trăia doar c-un gând - s-o iubesc mereu,
Şi trăia - să mă poată iubi.

Eu - un copil - şi ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec - Annabel Lee;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Îngheţând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut

Singur

Din fragedă pruncie eu n-am fost
Ca alţii, nici ca alţii n-am văzut;
Nici patimelor mele n-am putut
Din ale lor să le aduc vreun rost.

Nici chinul lumii nu m-a chinuit,
Nici cântul lumii nu m-a încântat;
Şi singur în restrişti m-am consolat,
Şi ce-am iubit, eu singur am iubit.

Copil fiind, în cei ai vieţii zori,
În zorii vieţii mele de furtuni,
Sorbitu-m-a, din creste în genuni,
Misterul care încă-mi dă fiori;

Din cei munţi, din cele stânci,
Din torenţi, din ape-adânci,
Din cel soare în mişcare
Cu tomnatică splendoare,

Din fugare fulgere,
Cerului străpungere,
Din tunări de tunete,
Mugete-răsunete,

Şi din norul ce-l aseamăn
(Când al raiului contur
E azur jur-împrejur)
Cu un demon frate geamăn.

Un vis în miez de vis

Primeşte-acest sărut!
Şi-acum, la despărţire,
Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!


Speranţa arzătoare
De piere într-o zi,
Ori într-o clipă moare
Ce va fi fost a fi,
Nu tot pierdută-i oare?


În somn profund şi-n ochi deschis,
Un vis în miezul altui vis.


Pe-un ţărm de-amar şi chin
Am adunat în mînă
Nisip de aur fin:
Ci oare-o să-mi rămînă
Un bob măcar să ţin?


Privesc cum strecurate
Prin degete-n adînc
Mi se îneacă toate...
Pot doar atît: să plîng.
O, doamne, nu se poate
Un bob măcar să strîng?

Să fie tot ce ne e scris
Un vis în miez de vis?

Adormita

E miez de noapte şi de an.
În abur mistic, transmundan,
De opiu-i învelită luna.
Şi văd scurgându-se întruna,
Pe munţii murmurând nimic,
Din muchea ei, pic după pic,
Strop după strop, cu ireale
Cadenţe-n pământeana vale.


Pe un mormânt, un rozmarin
Îşi pleacă faţa spre un crin;
Defuncta, muceda ruină
Cu piept înceţoşat suspină.
Dar jos, ce dormitează jos,
Greu adâncit, misterios?
E râul Lete? Nu. E lacul
Ce-aproape treaz îşi duce veacul.
Şi-n cel sicriu, o, doamne, ce-i?
Irina, cu Ursita ei!


Stea lucitoare, drept e oare
Că raza ta şi-acum răsare?
Cu hohot de pe vârf de brad
Curenţii crunţi prin graţii cad -
Vrăjite, destrupate foale
Dau freamăt locuinţei tale,
Şi flutură fermecător
De sumbru adierea lor
Pe ferecatele capace
Sub care sufletul tău zace.
Sus peste criptă, jos sub mur,
Stafii, stafii, jur împrejur!


O, dragă damă, nu ţi-e teamă?
Ce vise peste Stix te cheamă?
Venit-ai peste mări şi zări
Să împli lumea de-ntrebări!
Străin ţi-e părul, şi mormântul,
Şi chipul palid, şi vestmântul!


În calmul sacru, grav, profund
Ea doarme! Fie-i somnul blând
În pace vecinică deplină!
Şi raiu-n grija lui s-o ţină!
În alt, mai pacinic, sanctuar,
La tristul lumilor hotar,
Mă rog să-i ocrotească Domnul
De umbre şi fantasme somnul!

Iubita mea, cum doarme ea!
Somn preaferice de-ar avea!
Iar viermii lin să o dezmierde,
Şi-n codrul ce-n genuni se pierde
O criptă-naltă de i-o fi
Sortită spre a o primi,
Acolo unde-n vremi apuse
Familia-i cu fast se duse,


Sepulcru singur, izolat,
Spre care va fi aruncat
Cu pietre în copilărie,
Ecoul lor dorind să-l ştie...
În veci nu s-o isca ecou
De ea pornit, din cel cavou!
Copilă tragică a sorţii!
Se tânguie-n străfunduri morţii.