joi, 10 aprilie 2008

Bogdan BU: proză(4)





Ereticul

Stătea culcat. După cinci luni, avea în sfârşit un pat. Trebuie să fi plătit scump nevastă-sa. Îi spusese de la început, atunci, la balul Ducelui de Alba. Ea îşi aţintise privirea neagră şi tăioasă-n ochii lui. El ridicase întrebător dintr-o sprânceană.
- Umblaţi prin lume fără a prinde rădăcini nicăieri, domnule !...
- Rădăcinile nu te lasă să mergi, doamnă.
- Şi vă simţiţi bine aşa, ca nişte păstăi duse de vânt ?
- Nu m-a întrebat nimeni până acuma...
- Şi dacă v-aş întreba eu ?...
- Aş răspunde, cu permisiunea dumneavoastră, tot printr-o întrebare: aţi întinde o mână de pământ unor rădăcini gata să fie smulse oricând ?
- Cine ar dori să le smulgă ?
- Inchiziţia, de exemplu!...
Deşi lovită din plin de aceste cuvinte, Contesa de Montemayor avusese tăria să danseze până la sfârşit. Se înclinaseră unul în faţa altuia, iar apoi se depărtaseră. După ce ascultase destul de absent trăncănelile despre vânătorile regale, despre vinurile pe care le bea regele şi despre bucatele pe care le mănâncă augusta sa persoană - pentru că atâta îi ducea capul sau curajul pe cei din anturajul regelui - se-ndreptase spre grădini. Observase că cineva îi călcase pe urme, purtând un pas uşor, dar în ciuda acestui fapt, nu întorsese capul. Persoana i-o luase înainte, obligându-l astfel să o privească. Contesa îi răsărise înainte, dreaptă şi hotărâtă:
- M-am gândit, domnule! Eu îţi întind mâna despre care vorbeam!... Dacă şi dumneata accepţi, fireşte!...

Doamna de Montemayor, văduvă bogată, era râvnită atât pentru averea cât şi pentru frumuseţea ei, iar de unii bărbaţi chiar pentru mintea limpede de care dăduse dovadă în multe ocazii.
- Cred că este mai bine să nu ne grăbim!..., răspunsese vraciul, luat pe nepregătite de neobişnuita cerere în căsătorie. Dar, femeia luase o hotărâre şi trebuia s-o ducă repede la îndeplinire. Dacă nu i-ar fi pomenit de Inchiziţie, poate n-ar fi îndârjit-o.
Cu timpul încercase să o convingă să-şi prefacă proprietăţile în aur, spre binele copiilor, dar nu o-nduplecase. Nu se pomenise niciodată ca cineva de viţă nobilă să-şi preschimbe averea în aur. Dacă într-o zi Inchiziţia avea să aibă ceva împotriva Contelui de Granada, vestitul vindecător, nevasta şi copiii lui aveau să-i urmeze soarta. Inchiziţia n-avea să creadă că în retortele, în baloanele şi în sticlele lui cu forme ciudate, se distilau doar nişte balsamuri menite să lungească viaţa sau măcar să-i uşureze durerile. Averea soţiei luiera mare. Zadarnic la spunea celor pe care-i tămăduia să nu pomenească de numele lui, căci oamenii şi-l treceau unul altuia din gură în gură, cu admiraţie şi cu teamă. Unii-şi făceau semnul crucii pe buze, după ce-l rosteau. Pe cei fără scăpare nu-i părăsea; când nu mai aveau mult, casă nu-şi dea seama cum se apropie moartea,le povestea despre ţările pe care le cutreierase ca să înveţe să cunoască oamenii şi bolile. Ştia de la început că într-o zi, fără bsă vrea, fără să ştie, avea să stârnească ura, invidia sau neînţelegerea cuiva. Şi-n ziua aceea avea să fie sfârşitul. Iubirea nevestei, plânsetele copiilor, sau rugăciunile vindecaţilor nu aveau să-l mai scape... Inchiziţia îl pândea. Nu-ndrăznise încă să-l înhaţe, fiindcă era prea de neam, şi fiindcă nu-l denunţase nimeni. Dar ochiul ei atent se fixase de mult pe averea Contesei de Montemayor.

Ziua venise. Fusese de ajuns ca un singur glas să strige: "Ereticul! Ereticul!". Fiica unuia dintre magistraţii regatului, copil unic la părinţi, murise; leacurile şi prezenţa lui neobosită la căpătâiul ei nu folosiseră. Întristat şi înfrânt vindecătorul îşi luase burdufurile cu doctorii, îşi scosese singur calul din grajd, încălecase şi pornise în miezul nopţii pe străzile pustii ale Madridului. Dar magistratul fugise în urma lui, cu pieptul gol, cu hainele smulse, biciuindu-şi calul şi urlând ca un nebun furios:
- Ereticul! Ereticul! Ereticul!
Vindecătorul ştia că-i bătuse ceasul. În pas domol, strângând hăţurile, trecea cu fruntea rece de sudoare printre locuitorii Madridului, care ieşeau în cămăşi albe, lungi, cu făclii în mâini, şuşotind la început, urlând apoi în urma lui: "Ereticul! Ereticul! Ereticul!". Înţepenit pe cal, vraciul asista la propriile funeralii. Cortegiul de flăcări, un imens rug în mişcare, îl petrecea pe străzi. Peste tot era întâmpinat cu urlete, chiar şi prin locurile prin care nu trecuse magistratul. Zvonul se împrăştiase din gură în gură, din ureche-n ureche, din făclie-n făclie... În faţa porţilor lui vraciul s-a oprit, s-a întors şi a privit mulţimea care striga în neştire: "Ereticul! Ereticul!". Se gândi pentru o clipă să le spună ceva, dar renunţă repede. Nici nu apucase să tragă de mânerul clopotului, că porţile se deschiseseră. Intrase repede şi pusese drugii pe dinăuntru. Îi deschisese soţia lui; vestea ajunsese până la ei. Servitorii fugiseră.
- Tu ar fi trebuit să fugi! o mustră el. Tu şi copiii!
Ea îl privise mustrător. Îl aştepta îmbrăcată într-o rochie purpurie cu dantele aurii. Contele de Granada se dezbrăcă de hainele cenuşii şi se îmbrăcă într-un costum nou din catifea vişinie cu manşete azurii, îşi puse cei mai frumoşi pantofi şi cele mai frumoase catarame. Când vor veni să-l ia, peste foarte puţin timp, vroia să-l găsească în mare ţinută. Îşi puse într-un sac nişte haine frumoase, de culori deschise; dacă va mai avea timp să le poarte şi dacă au să-i dea voie... Poate că da... Îl vor schingiui mult ca să-i smulgă declaraţii, recunoaşteri, iscălituri. Se uită lung în ochii nevestei:
- Sper ca voi să scăpaţi!...
- Să mâncăm, răspunsese ea.
Trecuseră cinci luni de când îl ţineau, iar el nu se-nşelase. Voiau recunoaşterea ereziei. Dar Contele de Granada nu recunoştea legăturile lui cu Diavolul, fiindcă Diavolul nu exista. Nu recunoştea uneltirile lui împotriva lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu exista. Nu avea de discutat decât eficacitatea sau ineficacitatea leacurilor sale. Marele Inchizitor care nu era prost, şi prin urmare nici fanatic, încercase de câteva ori când rămăseseră singuri să-l convingă să-şi scurteze chinurile. Dac-ar fi fost mai mulţi oameni pe care rezistenţa fizică să-i ajute să nu recunoască nişte absurdităţi, s-ar fi creat o rezistenţă împotriva Inchiziţiei, împotriva inumanităţii ei.
- Orice putere este inumană şi absurdă, fiule! îi spusese Inchizitorul. Vreau măcar să recunoşti că tot ceea ce faci nu are nici un rost!... Noi avem puterea!
- O putere care omoară oameni pe nedrept nu vi se pare cam neputincioasă ?
- Iar dumneata crezi că au să existe vreodată altfel de puteri decât neputincioase ? Un mare prelat al Bisericii Catolice răspundea prin întrebări, la fel ca cei pe care îi arde pe rug...
- Puterea Sfântului Oficiu se bizuie pe prostia oamenilor şi pe neştiinţa lor! continuase Contele De Granada.
- Fiule, împotriva neştiinţei timpul poate aduce leacuri, dar împotriva prostiei,... Crezi că peste cinci sute de ani nu vor mai exista proşti ?
- Or să fie, dar în altă proporţie; şi poate că au să-i neutralizeze pe cei deştepţi...
Contele vorbea cu Inchizitorul când acesta binevoia să i se adreseze, pentru a-şi mai dezmorţi limba şi mintea peste care stăpânea doar gândul morţii. Contele se socotise mort din noaptea în care locuitorii Madridului îl petrecuseră cu torţe. Inchizitorul îi propunea acum întoarcerea la viaţă prin câteva declaraţii şi printr-o penitenţă pecuniară faţă de Sfântul Oficiu.
- Nu-ţi fie teamă, îţi mai rămâne ceva. Contesa de Montemayor este bogată!
În aceste cinci luni înaltul anchetator îl cunoscuse mai bine şi-ncepuse să-l considere un fel de copil mare, trufaş şi inconştient.
- Doar copiii ştiu să moară monseniore!... Fiindcă n-au apucat să-nveţe ce-i frica şi laşitatea. Dacă Înălţimea Voastră ar crede în Dumnezeu şi-n viaţa de apoi, ar trebui să îmi uşureze întâlnirea cu El şi cu fericirile raiului, ori cu chinurile iadului. De ce vreţi să mă aduceţi din nou într-o lume pe care o socotiţi doar o trecere spre lumea cea adevărată ?
- Fiule, Galileo Galilei a abjurat în genunchi şi trăieşte !
- Galileo a abjurat ca să poată spune ce avea de spus! Eu nu sunt Galileo pe care veacurile au să-l scuze probabil pentru ştiinţa lui!...
Inchizitorul îl mai chemase de câteva ori, dar Contele îl ascultase fără să-i răspundă. De la întrevederea în care i se pomenise de Galilei, vindecătorul se gândea mereu la o ţărancă din Franţa, arsă pe rug cu vreo două sute de ani în urmă, fiindcă nu voise să recunoască legăturile ei cu Diavolul. Ţăranca aceea crezuse în Dumnezeu al cărui glas îl auzise. Pe ea ar fi putut s-o ierte. Ateu, vraciul era singurul său judecător. Despre Ioanna din Domremy se dusese vestea fiindcă îşi apărase ţara cu arma în mână. Vindecătorul socotea că şi el îşi apără ţara. Dar despre el nu avea să ştie nimic posteritatea. Numele lui, împreună cu alte sute de mii de nume ale victimelor Sfântului Oficiu avea să figureze în vreo hârţoagă pe care un curios ar răsfoi-o, aşa cum ar răsfoi listele de morţi dintr-un război oarecare. El trebuia să moară pentru că războiul lui era pierdut. Pe ţăranca franţuzoaică o părăsise, de bună seamă, dorinţa de a mai trăi într-o lume în care mintea şi credinţa ei nu-şi aveau locul. Vindecătorul trăise ca să vindece. Dacă alegea viaţa, tot n-ar mai fi putut vindeca. Dar i-ar fi rămas copiii, soţia. Era conştient că libertatea lui depindea de alţii; deci, că nu exista. Toţi îl vor considera un exaltat şi un trufaş... N-aveau decât! Aşa înţelegea el să-şi apere libertatea. Bănuia că promisiunile Inchizitorului erau mincinoase. Dorea recunoaşterea, după care, fără să se ruşineze, l-ar fi trimis pe rug. O putere care nu se teme de prima nedreptate, se teme cu atât mai puţin de următoarele. Iar Contele dorea să îndure doar moartea, nu şi ruşinea şi păcăleala. Şi, chiar dacă Inchizitorul nu minţise, el alesese. Magistratul, mustrat de cuget, încercase prin daruri să îmbuneze Sfântul Oficiu în privinţa vraciului asupra căruia, fără nici un temei,el, părinte înnebunit de moartea singurului copil, azvârlise anatema. Inchizitorul îl privise cu un zâmbet milos şi dispreţuitor. I se părea mai nebun acum decât atunci; Altfel n-ar umbla să scoată din apă piatra cu care tulburase undele. Îi acordase doar o întrevedere cu vraciul, dar acesta refuzase să-l primească. Pentru el, disperarea nu-i justifica pe denunţători.
Timpul trecea. Contele ceruse să fie înfăţişat Marelui Inchizitor. Îl rugase să-i comunice data execuţiei şi ceruse un costum nou pentru ziua aceea. Într-o zi, la două săptămâni de la ultima înfăţişare îi aduseseră costumul. În ziua execuţiei gardianul îl anunţă că magistratul aşteaptă să intre.
- Să aştepte! răspunsese Contele. Întâi trebuie să mă îmbrac!
Îşi potrivi cu grijă manşetele cu dantele albe, îşi încheie încet nasturii şi îşi schimbă pantofii cărora le prinse cataramele celor vechi, înverziţi de umezeală. Se pieptănă; ca să nu-i rămână fire de păr pe umeri se acoperi cu haina veche. Acum, îl putea primi pe magistrat. Acesta îl privi mai întâi uimit, apoi îi ceru iertare cu vorbe întretăiate. Îi temura bărbia.
- Iertaţi-mă, domnule, iertaţi-mă, îmi pare atât de rău şi îmi e atât de milă de dumneavoastră!...
Contele ridică o sprânceană. Magistratul spusese tocmai vorba pe care n-ar fi trebuit să o spună. Dar contele se gândi că poate să-l ierte.
- Te iert, te iert ! Să-ţi pară rău, dar milă să-ţi fie doar de fricoşi şi de persecutori ! Numai de ei !...
Cu un gest scurt, seniorial, îi arătă uşa. El rămase drept, în hainele lui albastre, cu manşete albe de dantelă. Tresări. O undă de nelinişte şi de teamă îl stîpâni o clipă. Repede îi veniră în minte două nume: Galileo şi Ioanna. Îl îndepărtă pe cel dintâi şi-ncepu să-l rostească încet pe cel de al doilea, în timp ce afară, tobele începură să bată...

Un comentariu: