Flavia Pucea

Imposibila re-negare

pe câmpia de ciment,ciuruită de grindina sidefie,
burţile vapoarelor zvâcneau de secetă.
scrisori de dragoste putrezeau în lumina lăptoasă a neoanelor.
câini sinucigaşi lipeau urechea de sticla solară a şoselelor
suspendate zdrobindu-şi dinţii de caroseriile de platină.
păianjeni agonici mă priveau cu ochii lor piramidali,ţipându-mi în urechi strigăte de ajutor.
atunci, în noaptea eternă a celei de-a treia comete, mi-am amintit de tine
şi blugii tăi tociţi în fund de treptele TNB-ului.
te-am înjurat de toţi dumnezeii. mi-am aprins o ţigară, hotărâtă,
pregătită să ascult cum huleşti neputinţa de-a mă întrupa în tine.
aş vrea să râd cu gura ta şi să-mi lepăd acolo păcatele ca într-o lada puturoasă de gunoi.
aş vrea să te ating şi să poţi vedea înlăuntrul meu,
să poţi auzi freamătul viscerelor mele sălbăticite, să vorbeşti în locul meu.
mă înec în pielea mea ca într-o mlaştină bolborosindă,
care-mi răpeşte cuvintele, le deşiră şi le răsfiră pe sine,
le transformă în ghicitori şi aşteaptă.
vei veni ca întotdeauna să le admiri, le vei privi nedumerit,
le vei atinge, le vei decoji cu solzii tăi,cu pielea ta aspră de reptilă...
se vor topi ca nişte păsări moarte în cearceaful umed..le vei uita...
vin la tine noapte de noapte cu trupul negru de cuvinte.
mă atingi şi-ncep să se scorojească precum vopseaua de pe un lemn putrezit.
scapă-mă de ele, nu le mai pot citi, nu le mai pot rosti…
dar cresc cu încăpăţânare ca mucegaiul.
acum înţelegi?
înţelegi de ce te înjur de trei ori pe zi?