TristeţeSub sticla de pe birou, am adunat an de an cărţi poştale ilustrate, trimise de tatăl sau de fratele meu din câte un colţ îndepărtat de lume: Niagara, Montreal, Geneva, Paris, sau Milano. Atâtea locuri pe care-mi plimb ochii, câteodată absent, alteori cu aduceri aminte… În mijlocul cărţilor poştale am lăsat un loc gol, care are o formă nedefinită; o suprafaţă care nu poartă nici un nume în geometrie. Este locul în care şi-au instalat casa toţi membrii dinastiei pisiceşti Pussy, care mi-au populat domiciliul. Azi, această veche dinastie s-a stins. Mi-au mai rămas doar cărţile poştale… Şi-un copac răsfrânt, ca o oază de verdeaţă între cascade şi ansambluri arhitectonice. Uitându-mă la locurile pe care le-am sigilat sub sticlă, toate îmi par acum golite de sens, moarte, epuizate. Numai crengile ude ale copacului, în răsfrângerea lor, semănând cu un cap retezat cu pletele în jos, parcă sunt mai vii. Am ieşit în curte să le văd. Au început să se molipsească şi ele de moartea cărţilor poştale.
Ce-ar fi să-mi plimb tristeţea pe străzi?… Acolo am să găsesc măcar alţi oameni trişti. Numai morţii şi proştii nu sunt trişti. Se-ntunecă; cerul se lasă peste mine vânăt şi ostil. Strada şi casele, schimbându-şi culoarea, par că privesc încruntate prin ferestrele lor posace, oamenii care circulă posomorâţi. Totul este ostil; copacii desfrunziţi, băltoacele de pe trotuar, absolut totul… Nu se găseşte nicăieri cineva care să dea puţină căldură de pomană. Mă simt umilit. Intru pentru puţin timp în spital, să caut un medic care m-a îngrijit la un moment dat. Mi se spune că este în concediu. Dar eu vreau să mă satur de toate aspectele tristeţii, aşa că pornesc într-o plimbare pe culoarele spitalului. Sorbind cu o privire mohorâtă halatele vişinii ale pacienţilor, îl întâlnesc pe doctorul pe care îl căutasem. Stă de vorbă cu un alt medic. Îmi întinde o mână absentă şi mă priveşte cu un zâmbet ce mi se pare a fi puţin ironic. Sau indiferent?… Nu ştiu; îmi azvârle o privire prin sticla ochelarilor.
- V-am căutat, îi spun.
- Sunt în concediu, răspunde el şi porneşte mai departe, aplecând un umăr spre colegul lui, cu un gest confidenţial.
Nu l-ar fi costat nimic un pic de bunăvoinţă. Mi-ar fi plăcut să mă întrebe măcar “ de ce“. Aveam altă părere despre doctorul ăsta. Mi l-am închipuit un domn. Nu este!… Un domn nu umileşte pe nimeni, mai ales într-o zi tristă, când totul este umilitor şi omul e atât de vulnerabil. M-am simţit umilit pentru că m-am lăsat dus pe aripile unui entuziasm neîntemeiat în privinţa acestui presupus “domn”. Poate că este, într-adevăr!… Dar pentru mine n-o să mai fie. L-am anihilat. Şi cred că ar trebui instituit un examen de omenie pentru toată populaţia globului, măcar la un interval de 10 ani.
Am pornit din nou pe stradă. Parcă veneam de la o înmormântare. Pleoştit şi abătut, mergeam pe şina tramvaiului, hotărât să nu mă uit decât la picioarele trecătorilor. Ce-ar fi să-mi imaginez nişte biografii după expresia lor?… Mai toate sunt grăbite, preocupate să nu calce în bălţi. Uite o pereche de picioare grăsuţe, rozalii, în ciorapi de nylon, având carnea răsfrântă peste baretele pantofilor cu tocuri înalte. Picioare de femeie hotărâtă şi sigură pe ea. Acum văd două picioare subţiri, uşor aduse, care fac pe cochetele şi care poartă cine ştie ce cap de gâscă. O pereche, frumoase şi melancolice, cu mers moale, cărora nu le pasă deloc ce efect fac; picioarele unei femei deprimate. O pereche e îmbrăcată în pantaloni cu carouri, merg încălţate în pantofi oliv cu vârfuri pătrate. Ţopăie ca nişte lăcuste. Sunt purtătoarele unui fante care a rupt gura târgului. Altele au pulpele azârlite îndărăt, desenându-se printr-un trening albastru. Toate merg pe vârfuri, din loc în loc, ocolind bălţile. Uite, văd acum altă pereche. Izbesc neregulat două sacoşe de pânză, care seamănă cu o prelungire grotescă a mâinilor. Nu ocolesc bălţile şi nici uleiul de lângă şina de tramvai. Nu le pasă că se stropesc şi că au să fie urâte şi murdare. Nu le pasă de nimic. Au cunoscut, poate, toate bucuriile. Au zburdat prin iarbă, au jucat mingea, au iubit, au fost iubite, înşelate…, umilite…! Totul le este egal. Doar încălţămintea scârţâie în afară, ca semn al tristeţii, al unui temperament melancolic. Trec zeci de alte picioare pe lângă mine, dar nu le mai iau în seamă. Le urmăresc pe acestea două, îmbrăcate în pantaloni cenuşii. Îmi place zgomotul vătuit al paşilor înfundaţi.
Un picior a călcat pe o piatră şi a spart-o. Piatra a scrâşnit şi talpa s-a ridicat speriată. Nu are nevoie de zgomote şi de violenţă. Îi place tristeţea ei. Nu mai are ce pierde. Merg în spatele lor, foarte aproape. Păstrez doar distanţa de la care să le pot urmări. Deşi se ştiu urmărite, nu grăbesc pasul. Nici nu le pasă. Deodată, o pereche de picioare bine-ncălţate, late, hotărâte şi bine plantate, lovesc picioarele după care mă ţin. Stăpânul celor bine încălţate, face tot el, gălăgie. Picioarele cenuşii calcă într-o băltoacă. Puţin le-a păsat c-au fost brutalizate. Totul le este egal. Iar eu mă simt umilit încă o dată… Sunt prea trist ca să mă duc să le pun o piedică picioarelor brutale, îngâmfate şi agresive. Picioarele mele se urcă în tramvai. Uşa vagonului s-a deschis în faţa lor. Eu mă simt părăsit. Mi se pare că s-a mai stins o rază de omenie şi de înţelegere. Nu mai am cu ce să-mi conjug tristeţea… Dar mai ales, mă simt umilit.
Bogdan Butariu
Arad, 25.03.1995
pentru mulţi nu are nicio importanţă de unde vin şi încotro se îndreaptă. totul se rezumă să treacă la ora exactă, să nu caute nimic, să nu întârzie nicio clipă în drumul lor spre nicăieri. curios. ei simt ce?
RăspundețiȘtergere