Alina Ionescu

Maria scrie un roman


Când Aura a intrat în casa Mariei a simţit aşa o boare care o lua pe toate părţile. Fără a sta prea mult pe gânduri a înaintat. Picături reci de sudoare pe spatele-i gol. Un strop mai mult şi ar fi simţit că se îneca . Ea cu ea. O senzaţie ciudată pe care nu o mai trăise. A încercat să aprindă lumina, dar nu întrezărea niciun întrerupător. Atunci…în panica grozavă care o conducea s-a îndreptat către fereastră. Va găsi acolo oare aerul de care avea atâta nevoie?Şi se pare că…Decembrie, 1980.Un oraş pustiu într-o după-amiaza de iarnă. Nici urma de omăt. Numai ea şi gândurile sale. Încerca să găsească un magazin de unde să-şi cumpere mult visata pereche de pantofi. Pantofi verzi…Da, mofturi într-o vreme crâncenă...Visa la coafuri extravagante şi la toalete de cinema. Nu s-ar fi gândit niciodată că acolo urma să i se schimbe viaţa. Ura oraşul-furnicar. Încă mai visa la orăşelul de munte din copilărie. Iar schimbul de noapte i se părea încă, după aproape un an... de domeniul fantasticului. Hala fabricii îi aducea în minte numai imagini distorsionate. Pe masa din hol se vede un ziar mototolit. Îl ia şi parca ştiindu-l pe dinafara încearcă să reproducă din minte ştirea: „Pe 8 decembrie 1980, când se afla în drum spre casa, fostul membru Beatles a fost împuşcat mortal de un fan...” Da, ciudat!Nu credea în puterea cuvântului, dar avea încredere oarba în puterea scrisului. Răvăşită, cu părul în vânt căuta prin lumina slabă a felinarelor urme de vitrine. Pantofi verzi...Şi, deodată din cer apăru un semn:primul fulg de nea. Plăpând şi nesigur pe el încerca să-şi facă loc .Urma altul şi altul…şi altul!Până când strada devenii gri, apoi albă. Un alb murdar...nesincer!Ştia ce avea să urmeze. Nici de data aceasta nu va găsi ce dorea. Intrând în camera mică în care-şi ducea traiul continuă să privească pe geam .Fulgii mici de acum câteva ore se transformară în fulgi mari şi îndrăzneţi .Din camera vecina se auzeau zgomote. De fericire?Nu, zgomote înăbuşite de ceartă. Ea îi reproşa lui că nu a adus mai mulţi bani nici luna aceasta. Ar fi putut sa meargă ea să-i dea din economiile ei. Avea ceva, dar pentru pantofi verzi...Verzi ca ochii lui în acea seara de martie. Un verde clar, curat şi parcă adus de undeva dintr-o fâneaţă de la munte. Vai...unde avea sa găsească verdele?În ochii lui...nicidecum într-o pereche de pantofi...Si încălţată în ochii lui va continua drumul pe aleile vieţii...Un strigăt o trezi parcă la realitate. Îşi făcu apariţia Maria...veselă şi cu ţigara în mână, ca de obicei. Maria asta era destul de uşuratica , dar ştia să scrie. Scria despre pomi şi despre stele. Scria despre cum s-a născut omul pe pământ. Scrisul le uniseră .Un alt zgomot. Pe uşa intrară şi ei. Parcă prea trişti şi obosiţi. Unul înalt şi subţire, cu părul lins, cu o mica coada la spate , ascunsă de ochii lumii şi altul mai scund, puternic. Niciunul nu salută. Erau de-ai camerei. Ce rost avea să salute o camera pe care o ştiau atât de bine!Dacă ar fi vorbit pereţii, câte ar fi avut de împărtăşit!Vlad robotea la un aparat vechi de radio de la care mai primea veşti pe sub mână. Era atracţia palierului. Marele electrician. Roiau fetele în jurul lui. Dar el o voia pe Maria. Ştia ca e cam uşuratica , dar îi plăcea cum scrie. Maria fuma deja a treia ţigara şi se descalţă uşor. Privea spre Vlad...Nicio discuţie în noaptea albă. Capete pe ferestre. Cu toţii erau fascinaţi de zăpada care începea să pună stăpânire peste tot. Şi încetul cu încetul, reuşi. Se albi întâi copacul din curte , apoi curtea toată ca mai apoi să se albească pagina asta pe care scriu într-o seara de martie. Şi deşi alba , încerc s-o acopăr cu litere negre ca s-o citeşti tu şi să afli despre Vlad, Maria si Aura. Şi despre întâmplările dintr-o seara de decembrie care nu ar fi existat dacă eu nu aş fi avut acum un moment de răgaz.Am senzaţia ca Maria e mult mai uşuratica decât v-aţi imaginat până acum pentru că mai arunca câte un ochi şi la Dan, prietenul lui Vlad. Un ochi păcătos. Şi se descalţă si sări in pat. I se vede sânul stâng. Dar nu o deranjează. Maria!Şi într-un final observa cum băieţii mâncând mere salivau .O vreme în care fetele încă mai erau mari la măritiş. Şi ea…nu mai era demult. Dar îi plăcea mult să scrie. Avea talent…recunoscut chiar de mai marii de la Litere. O încercare de debut. Nereuşită încă, dar cu ajutorul lui Pamfil va ajunge într-o zi scriitoare. Ştia asta. I-o promisese Pamfil în noaptea aia caldă de mai când a umblat numai în tricou în camera lui de holtei vârstnic şi când i-a devorat sânii moi. Ea nu a simţit nimic , dar parca elanul scriitoricesc a făcut-o să simtă cum într-o zi îşi va vedea numele pe-o carte. Şi aşa l-a minţit ca n-a mai simţit niciodată aşa cev? În niciun caz în braţele vreunui puştan de seama ei. Ăştia se speriau numai la gândul ca o au, pe când Pamfil a avut-o seri de-a rândul numai pentru el. Acum nu mai ţinea cursuri la Litere , dar Maria ştia ca oriunde ar fi încă se mai gândeşte la ea...Incursiunea naratologică în faţa unui computer. Termenii rămân aceeaşi. Termin de scris textul , îl corectez , apoi îl pun pe site. El devine text numai în momentul în care tu accesezi site-ul şi citeşti. Maria nu a existat cu adevărat , dar Tu ai făcut acum o minune: ea există pentru că tu ai scos-o din text şi ai făcut-o personaj…Iar eu…