luni, 19 iulie 2010

Francesco Petrarca

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită
Îşi plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,
Văzduhul şi cîmpia le umple iar şi iarăş
Cu melodia-i tristă şi-atît de iscusită.

Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Şi doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zînă şi Moartea n-o înfrînge.


Ah, uşor se-nşeală un om încrezător!
Puteam gîndi că, iată, limina ochilor
În ţărnă se preface, deşi dumnezeiască?

Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă
Că nu-i pe lume- pradă jelaniei în viaţă-
Vreo desfătare dragă pe veci să dăruiască.






De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie?
Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?
E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?
E bun? De ce mţapasă şi vrea să mă sfîşie?

Cînd singur caut chinul, la ce mai plîng cu foc?
Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în tăcere?
O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere,
Cum poţi să-mi fii stăpînă, cînd n-o doresc de loc?

Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile toate...
Şi-aşa, bătut de vînturi potrivnice, pe mare,
Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.

Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc păcate,
Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă doare-
Şi ard în miezul iernii şi tremur cînd e vară.







Iubirea şi destinul şi mintea mea-mpreună
- Scîrbită de ce vede, întoarsă spre trecut-
Mă copleşesc atîta, că ciudă port nebună
Acelui ce se află pe cellalt ţărm trecut.

Iubirea mă ucide; destinul nu m-ajută,
Şi-i mintea de mînie şi plîns descumpănită.
Astfel trăind, ea duce mereu o luptă mută,
Durerii fără seamăn de-a pururea robită.

Nu sper să mai se-ntoarcă frumoşii ani nicicînd,
Ci şi mai rele zile în zile viitoare.
Iar drumul vieţii mele-i trecut de jumătate.

Nădejdea mea, vai, nu e ca adamantul tare;
Se sfarmă ca o sticlă din mîna mea căzînd.
Şi frînte-n mijloc, iată, mi-s gîndurile mele.







Stingher şi plin de gînduri, adesea rătăcesc
Pe drumuri neumblate, cu paşi înceşi, tîrzii,
Şi în ţărînă caut cu ochi atenţi şi vii
Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc.

Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înţelept,
Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc uţor?
Căci ce fac atîta-i de trist şi tînjitor:
Pe faţa mea se vede ce clocot am în piept!

Dar dacă frămîntarea-mi de fiecare zi
O ascunsei de oameni,- cred astăzi c-au aflat-o
Şi văi, şi munţi, şi codri, şi ape, şi cîmpii.

Căci nu-i cărare aspră pe care n-am călcat-o
Şi-n care-adese Amor tovarăş să nu-mi fie,
Eu lui spunîndu-i multe şi el vorbindu-mi mie.






Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare
Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi,
Şi orb aş vrea de-acuma în viaţă să rămâi,
Căci nu-ndur alte chipuri, de-ar fi ispititoare.

Şi totuşi, părăsit-am pe-Aceea ce-o doresc
Cu-atâta foc. Dar gândul mi-i învăţat aşa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e Ea,
Cu silă nesfârşită şi ură ocolesc.

În astă vale-nchisă, de stânci împrejmuită,
Unde-şi găseşte-oftatul meu liniştea dorită,
Mă retrăsei cu Amor, îngândurat stingher.

Nu aflu-aici femeia, ci ape, stei şi cer,
Şi soare, şi icoana trecutei clipe care,
Oriunde mi-ar fi gândul, în gândul meu apare.

Un comentariu: