Alexandru Macedonski

Gondolierul


Gondoletă graţioasă
Ce te legeni voluptuos,
Mergi pe marea furtunoasă
Către ţărmul-ntunecos;

Căci deşi este furtună
Eu sunt astăzi aşteptat,
De fiinţa cea mai jună
Care stă-n acel palat;

Gondoletă graţioasă
Mergi ca vântul peste val!
Căci m-aşteaptă a mai frumoasă
Dintre fete p-acel mal!

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora Margarită
P-acel mal întunecos!!!




Destinul

Se zice că Destinul stă-n mâna omenească...
Aştearnă-şi fiecare de vrea să s-odihnească...
Medaliile, însă, au vers, ca şi revers...
Munceşti şi mori de foame... Stai trântor, faci palate...

Numească-l muritorii, Noroc, Fatalitate,
Cu tălpile-i gigantici apasă-n Univers!

În cale ne stă vecinic privind la orişicare...
Şi-n clipă, de voieşte, te face mic sau mare...
Puternic fii ca Cezar, că el te face mic;
Fii mic, că te ridică să fii atotputernic;
El singur este mare, iar omul e nemernic,
    Nemernic şi nimic!

Precum se duce fulgul oriunde vântu-l duce,
Oriunde hotărăşte, — acolo ne conduce!...
Să râdem sau să plângem rămâne neschimbat,
E surd şi nu ne-aude; e orb şi merge-orbeşte,
Zburând pe dibuite, înalţă, fericeşte,
     Coboară nencetat!

Aşteaptă-l cu răbdare sau tremură de frică,
De vrea, el te scufundă, de vrea, el te ridică!
Vârtej fatal, te bagă în cercu-i de oţel,
Şi, facă-ţi fericirea, sau chiar să ţi-o sugrume,
Pe faţă puie-ţi râsul, sau dorul s-o consume,
     Te ţine-nchis în el!

Întemeiază tronuri şi pe-altele sfărâmă
Un fulg e omenirea în mâinile-i de-aramă!
Cu regi şi cu popoare se joacă nemilos!
Adeseori ridică la culmile de stimă
Un suflet fără aripi, un corp mânjit de crimă,
Şi-adeseori Virtutea rămâne tristă jos!

În cartea sa fatală pe toţi înscrişi ne are
Pe cerşetorul gârbov şi pe-mpăratul mare!
Şi toţi deopotrivă în faţa lui rămân!
Dar el, de sapă-adesea şi drepţilor mormântul,
Încai au şi monarhii ce stăpânesc pământul,
    Într-însul un stăpân!

Rondelul trecutului

Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.
Renviază mama, îmi zâmbeşte tata...
Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut.

Jar şi vâlvorare soarele urcat-a.
Arde grâu-n flăcări pân' la brâu crescut.
Iată Pometeştii, iată Adâncata,
Scurtul pod de bârne este retrecut.

Iarba pe tot şesul de cosit e gata.
Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata
Copilandrul vesel din nou m-am făcut... --
Iată Pometeştii, iată Adâncata.

Amintiri

În mintea omului rămâne
Tabloul fericirii stinse...
Astfel tresar şi-n al meu suflet
Reamintirile întinse;

Aci revăd o albă casă...
O horă, fete, fluturi, salbe,
Frunzişuri, vii şi flori pe câmpuri
Şi porumbei cu aripi albe!

Aci mă văd pe alte ţărmuri
Pribeag prin ţările străine,
Pe margine de-albastre lacuri
Cu negre stânci şi vechi ruine!

Aci revăd, revăd un tânăr...
La braţ el poartă o femeie...
Le bate inima-n unire
Şi află-a raiurilor cheie!

Pădurea-n umbră le-nfăşoară
Amorul lor ca un tezaur
Şi soarele prin frunze-apune
În fundul unui cer de aur!

Dar, Doamne, pentru ce pe lume
Când verşi atâta fericire
Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o
Ş-abia ne laşi o suvenire?

Sentinţă

Un arbor când puternic spre domele-nstelate
Înalţă-ale lui ramuri de frunze încărcate,
Făcând la ceilalţi arbori o umbră-omorâtoare,
Pe când, prin rădăcine mereu cuceritoare,
Păstrează-n stăpânire tot locul apucat,
Aşa încât lăstarii de-abia găsesc la soare
Un loc să-şi mai înfigă plăpândele picioare,
A meritat securea şi trebuie tăiat!