sâmbătă, 19 martie 2011

Nicolae Filimon

Nenorocirile unui slujnicar
sau
gentilomii de mahala
-fragment-

Capitolul III - Cafeneaua din pasagiu

În acest stabiliment, aranjat dupe moda şi gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găseşte în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanţă, domino, table, şah şi chiar bancofaro la necesitate.
Aci este locul de întîlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliţilor, căci mai toţi cei ce şed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.
Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale şi false ale vocei unui june ce cînta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida.
Acest june atît de entuziasmat era Mitică Rîmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobîndise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune uşa cafenelii şi, străbătînd mulţimea, se opri la masa despre care vorbirăm, şezu pe un scaun, apoi, dupe ce-şi netezi părul cu mîinile, puse coatele pe masă şi începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudîndu-i de cîte ori făceau cîte un joc frumos.
În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, şi se aşezară tot la masa faliţilor.
Mitică Rîmătorian le întinse mîna la amîndoi, şi îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresîndu-se către unul dintre dînşii, zise:
— Ce noutăţi ne aduci, monşer Găinescule?
— Despre ce voieşti să mă întrebi, şer Rîmătoriane?
— Despre orice, mon ami.
— Am o mulţime de noutăţi politice, dar…
— Dar ce?
— Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei.
— Da ce, căimăcămia are spioni?
— O mulţime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă.
— Ce bombă spui, mă, omule! Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în ţară!…
— Asta se poate; dar apropo de invazie, ştii că vin muscalii?
— Cine ţi-a spus această minciună?
— Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dînd ordine ca să se repareze toate podurile şi podişcele din districtele Buzău şi Rîmnicu Sărat.
— Nu ştii tu că cui-i este foame visează codri? E! monşer, muscalii nu pot să iasă aşa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris.
— Mai ştiu încă o noutate, dar este atît de frumoasă, încît sînt sigur că o să te facă să sări de bucurie.
— Spune-o, Găinescule! Spune-o!
— Ţara noastră o să să facă împărăţie!
— Împărăţie!
— Da, amice, împărăţie; şi încă împărăţie, ştii colea, zdravănă!
— Şi pe cine o să avem împărat?
— Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru!… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de şerpi; iar noi ăştia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin!
— Numai de nu s-ar face şi el ciocoi, căci Dîmboviţa noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fîntîna Letei [19]. Vine neamţul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea şi francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume şi, cum şed două-trei luni în Bucureşti, devin mai ciocoi decît ciocoii noştri!…
— Aşa este, nene Rîmătoriene, ai dreptate…
— Şi da şi nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu şefia ta de masă?
— Cam în doi peri.
— De ce aşa?
— Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea.
— De ce nu te consulţi cu şeful de secţie?
— Dar el este mai slab decît mine.
— Întreabă pe ajutorul mesei!
— Îl întreb şi încă foarte des, dar vai! orice consultare la dînsul mă costă cîte un prînz la Lazăr [20], şi ar fi bine dacă aş scăpa numai cu atîta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor îşi bate joc de mine.
— Ce-ai zis, cutează să facă aceasta?
— Ba bine că nu, şi încă chiar în prezenţa scriitorilor mei!
— Şi ai putut să suferi?
— Ce eram să fac!?…
— Să-i tragi palme…
— Ce-ai zis?… Palme!
— Da, palme, să înveţe minte, ştrengarul, a nu mai rîde altă dată de şeful său.
— Ce stai de vorbeşti, amice!… Abia am cutezat să-i fac cîteva mici observaţii şi el mi-a trîntit hîrtiile pe masă şi s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă şi-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ.
— Cel mai lesne lucru din lume.
— O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu.
— De ce?
— Fiindcă n-am făcut niciodată referate.
— Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea?
— Am luat condeiul în mînă şi mi ţi-am trîntit un referat de cele tătărăşti.
— Îţi aduci aminte ceva dintr-însul?
— Îl ştiu pe tot din memorie.
— Recitează-mi-l o dată, te rog!
— Ascultă:
„Onorabilului Consiliu administrativ.
Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăzneşte a cuteza să se refere la înţelepciunea onorabilului Consiliu, şi a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei şi a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă şi consideraţie, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviinţă.“ [21]
— Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon!…
— Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, ştii ce mi s-a întîmplat?
— Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu.
— L-am transcris, nenişorule, pe hîrtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, ştii ce am păţit?… O! Dar este oribil!… Numai mă gîndesc şi sîngele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mînie!… Îi dau referatul în mînă, citeşte cîteva rînduri dintr-însul şi îl aruncă cît colo; apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zice cu un zîmbet batjocoritor: „Domnule şef de masă, ştii că eşti un farsor din cei mai mari ce am văzut în viaţa mea? Cine te-a învăţat să faci astfel de referate? Cum ai cutezat să-mi prezinţi o ticăloasă scriere de bucher? Afară, magarule! du-te de-nvaţă carte şi apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăţ carte! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viaţa pentru sfîntul principiu al libertăţii, egalităţii şi fraternitătii.
— Şi ce i-ai răspuns tu la aceste injurii?
— Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conştiinţă, care şi-a vîndut ţara la muscali şi la nemţi?
— Trebuia să-l faci să înţeleagă că are a face cu un om de principe şi independent.
— Aşa este, frăţiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă şi aş fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu ştie!…
— Răbdare, frate, răbdare!… Ne va veni şi nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel îşi răzbună oamenii de principe, cînd sînt atacaţi la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îţi omori timpul de cînd ţi-ai dat demisiunea? [22]
— Cu amorul, bunul meu amic!
— Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinînd la picioarele ei?
— Asta nu se poate spune la nimeni.
— Afară de mine, care sînt confratele şi confidentul tău.
— Ai dreptate, tu eşti unicul meu amic şi, ascunzînd acest secret de tine, aş da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian?
— Ce însemnează această întrebare?
— Îţi voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi?
— Am auzit-o în Traviata.
— Cum ţi s-a părut?
— De minune! Cîntă mai bine decît Ponti dell’Armi.
— Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea!…
— Geamfredi, amanta ta!
— Da, amice, şi încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dînsa.
— Nu te crez!
— Să n-apuc pînă mîine, daca minţ; ba încă, la adio, m-a strîns de mînă şi mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima!…
— Măi Rîmătoriene, vino-ţi în simţiri; o fi fost slujnica Geamfredii şi ţi s-a părut că este ea. Actriţele nu se uită la ştrengari ca d-alde noi; ele caută aur, şi tu n-ai nici cinci bucăţi de aramă ca să-ţi cumperi tutun.
— Aşadar, tu te îndoieşti? Ei bine, necredinciosule, priveşte!
În momentul acela scoase din sîn un portofoliu şi dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicîndu-i cu o mîndrie trivială:
— Ţine, monşer, ceteşte acest bilet şi te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată.
Găinescu luă biletul şi citi următoarele fraze, înecat de un rîs nervos:
„Amico mio!
Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia.
La vostra per sempre, Rachelle Geamfredi.“
Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul.
Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte şi industrie, tot cu logica de care deteseră probe pînă aci, apoi ieşiră din cafenea, cîntînd cu vocea lor de cotoi sugrumaţi, şi se duseră pe la casele lor.
(fragment din volumul: Filimon, Nicolae - "Opere. Ciocoii vechi şi noi. Nuvele şi publicistică", Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004)

Un comentariu:

  1. Nice sharing.Find latest Jobs
    in Asia,Europe,Africa & Gulf and
    all over the world at http://toppakjobs.blogspot.com

    RăspundețiȘtergere