-fragment -
V Fiara din apă
Fluxul înainta, iar între apă şi stîncile albe şi fărîmicioase de lîngă terasa cu palmieri se întindea doar o fîşie subţire de plajă solidă. Ralph o apucă pe fîşia care semăna cu o cărare; trebuia să reflecteze, şi doar aici putea merge
în voie, fără să se uite pe unde calcă. Deodată, în timp ce păşea pe lîngă apă, îl copleşi uimirea, înţelese brusc plictiseala acestei vieţi, unde fiecare
potecă era o improvizaţie, iar o bună parte din viaţa trează ţi-o petreceai urmărindu-ţi picioarele. Se opri, cu faţa la fîşia de uscat; şi, amintindu-şi de prima explorare entuziastă ca de un amănunt dintr-o copilărie încîntătoare, zîmbi batjocoritor. Apoi se întoarse cu chipul în soare şi o luă înapoi spre platformă. Venise vremea să se ţină adunarea şi, în timp ce înainta printre
razele soarelui care ascundeau decorul splendid, revăzu atent fiecare punct al discursului. Nu trebuia să facă nici o greşeală la această adunare, să evite gîndurile trecătoare şi fanteziste...
Se pierdu în labirintul lor, căci lipsa cuvintelor care să le exprime le făcea vagi. Se încruntă şi încercă din nou.
Adunarea nu avea să fie o distracţie, ci o treabă serioasă.
Începu să meargă mai repede, conştient deodată de importanţa ei, de soarele în asfinţit, ca şi de vîntul slab, care îi sufla în faţă, stîrnit de paşii lui grăbiţi. Vîntul îi lipi cămaşa cenuşie de piept şi îşi dădu seama ― în această nouă dispoziţie ― că faldurile ei se făcuseră ţepene ca de carton şi neplăcute la purtat; îşi dădu iarăşi seama că marginile zdrenţuite ale
chiloţilor îl rodeau şi-i lăsau o tăietură roză supărătoare pe pulpe. Cuprins de scîrbă, Ralph descoperi murdăria şi descompunerea; înţelese cît de neplăcut era să-şi îndepărteze mereu de pe ochi părul încîlcit, iar după apusul soarelui să se întindă cu zgomot printre frunzele uscate ca să se odihnească, începu să grăbească pasul.
Plaja de lîngă bazin se umpluse de grupuri de copii care aşteptau să înceapă adunarea, îi făcură loc cu toţii, conştienţi de aerul lui posomorît şi de greşeala cu focul.
Adunarea se ţinea într-un fel de triunghi grosolan, neregulat şi strîmb, ca tot ce făceau ei. O latură era alcătuită de buşteanul pe care şedea el ― un pom prăbuşit, mult prea voluminos pentru ca să fi crescut pe platformă. Poate că una dintre furtunile legendare ale Pacificului îl adusese acolo. Trunchiul zăcea paralel cu plaja, iar cînd Ralph se aşeză pe el, se trezi cu
faţa la insulă, deşi copiii nu vedeau decît o siluetă întunecată, proiectată pe laguna sclipitoare. Celelalte două laturi ale triunghiului, a cărui bază o reprezenta buşteanul, se delimitau şi mai puţin clar. În dreapta, un buştean lustruit fiindcă se aşezaseră pe el prea mulţi băieţi nerăbdători, dar mai puţin larg şi confortabil decît al şefului. La stînga, alţi patru buşteni mai mici, unul dintre ei ― cel mai îndepărtat ― groaznic de instabil. Nenumărate adunări se întrerupseseră în hohote de rîs, cînd un băiat se aplecase prea mult pe spate, iar buşteanul alunecase şi răsturnase vreo şase copii pe iarbă. Şi totuşi, acum Ralph înţelese că nimănui nu-i venise în minte ― nici măcar lui, lui Jack sau lui Piggy ― să aducă un bolovan şi să-l vîre sub
buştean. Vor avea deci de înfruntat instabilitatea buşteanului, fiindcă, fiindcă... Se cufundă din nou în gînduri.
În faţa fiecărui trunchi iarba se tocise, dar în centrul triunghiului creştea înaltă şi necălcată. La vîrf se îndesea din nou, fiindcă nimeni nu se aşeza acolo. Locul de adunare era înconjurat de trunchiuri cenuşii, drepte sau aplecate, susţinînd acoperişul scund de frunze, în lături ― plaja; în spatele ei
― laguna; în faţă ― bezna insulei.
Ralph se întoarse pe locul şefului. Nu ţinuseră niciodată o întrunire la ooră atît de tîrzie. De aceea totul părea deosebit. De obicei, interiorul acoperişului verde era luminat de o încîlceală de reflexe aurii, iar luminile cădeau de sus în jos pe chipurile lor, ca atunci, îşi spuse Ralph, cînd ţii un felinar. Acum însă, soarele aluneca pieziş, iar umbrele se asterneau firesc.
Îl cuprinse din nou o dispoziţie ciudată, foarte neobişnuită. Dacă feţele arătau altfel cînd erau luminate de deasupra sau de dedesubt ― ce mai era o faţă? Ce sens avea totul?
Ralph se foi nerăbdător. Din nenorocire, fiind şef, trebuia să gîndească, să fie înţelept. Altfel, pierdea ocaziile şi trebuia neapărat să ia hotărîri. Trebuia să reflecteze; iar reflectatul era preţios, avea urmări... Aşezat pe locul şefului, Ralph conchise că nu putea reflecta. Nu ca Piggy.
În acea seară, Ralph trebui din nou să-şi revizuiască valorile. Piggy ştia să gîndească, Piggy ştia să judece pas cu pas, cu scăfîrlia aia grasă, atîta doar că nu era şef. Cu tot trupul lui caraghios, Piggy era deştept. Ralph devenise specialist în gîndire şi putea să recunoască acest proces la un altul. Soarele care îi venea în ochi îi reaminti de trecerea timpului. Desprinse
cochilia din pom şi o cercetă. Expunerea la aer îi decolorase culoarea gălbuie şi roz, făcînd-o aproape albă şi transparentă. Ralph simţi un fel de respect şi de afecţiune pentru ea, chiar dacă o scosese singur din lagună. Se îndreptă spre locul adunării şi duse cochilia la buze. Ceilalţi aşteptau semnalul şi se apropiară imediat. Cei conştienţi de faptul că un vapor trecuse pe lîngă insulă în timp ce focul se stinsese erau tăcuţi la gîndul mîniei lui Ralph; alţii, în schimb, printre care şi puştii care nu aflaseră, erau impresionaţi de atmosfera solemnă. Locul se umplu repede; Jack, Simon, Maurice şi majoritatea vînătorilor se aşezară la dreapta lui Ralph; restul în stînga, la soare. Piggy veni şi el şi rămase în afara triunghiului. Gestul lui trăda că voia să asculte, nu să vorbească; Piggy îl intenţionase ca pe un gest de dezaprobare.
― Uite cum stau lucrurile. Trebuie să ţinem o adunare.
Nimeni nu răspunse şi feţele întoarse spre Ralph se concentrară. Ralph scutură cochilia. Ştia că pentru o reuşită practică erau necesare declaraţiile fundamentale, rostite cel puţin de două ori pînă să le priceapă bine toţi. Trebuia să stai jos, să atragi toate privirile spre cochilie şi să laşi cuvintele să cadă ca nişte pietre rotunde şi grele printre grupuleţele ghemuite sau pe vine. Căută în minte cuvinte simple, ca şi puştii să înţeleagă despre ce era vorba la adunare. Mai încolo, poate că participanţii şmecheri la dezbateri ― ca Jack, Maurice sau Piggy ― aveau să folosească toată arta ca să răstălmăcească sensul întrunirii: acum însă, la început, obiectul dezbaterii trebuia expus limpede.
― E nevoie să ne întrunim. Nu ca să ne distrăm. Nu ca să rîdem şi să cădem de pe buştean ― grupul de puşti, aşezat pe trunchiul instabil, chicoti şi copiii se priviră între ei ― nu ca să glumim, sau ― ridică cochilia într-un efort de a găsi cuvîntul convingător ― ca să fim deştepţi. Nu pentru aşa ceva. Ci ca să facem ordine. Se opri o clipă.
― Am întîrziat mult. M-am plimbat singur, reflectînd la situaţie. Ştiu ce ne trebuie. O adunare care să facă ordine. Şi, în primul rînd, eu am cuvîntul.
Se opri o clipă şi îşi dădu automat părul peste cap. Piggy se apropie tiptil de triunghi după protestul lui inutil Şi li se alătură celorlalţi.
― Am ţinut o groază de adunări, continuă Ralph. Tuturor vă place să vorbiţi şi să vă adunaţi. Luăm hotărîri, însă ele nu se pun însă în aplicare. Hotărîsem să se aducă apă de la rîu şi să rămînă în cojile alea de nuci de cocos, acoperite cu frunze proaspete. Aşa a mers cîteva zile. Cojile sînt goale. Copiii beau din rîu.
Un murmur de aprobare.
― Nu înseamnă că am ceva împotrivă să beţi din rîu. Desigur că e
preferabil să bem apă de acolo ― ştiţi de unde ― din lacul în care se varsă cascada ― decît dintr-o coajă de nucă de cocos veche. Dar am hotărît să se aducă apă. Şi n-am spus-o prima oară. În după-amiaza asta nu mai sînt decît două coji pline. Se linse pe buze.
― Apoi colibele. Adăposturile.
Murmurul crescu din nou şi se stinse.
― Dormiţi aproape toţi în adăposturi. La noapte, cu excepţia lui Sam şi Eric, cei de sus, de la foc, o să doarmă toţi în adăposturi. Cine a făcut adăposturile?
Iarăşi se iscă hărmălaie. Toţi făcuseră adăposturile. Ralph scutură din nou cochilia.
― Staţi niţel! Ia spuneţi, cine le-a ridicat pe toate trei? Primul adăpost l-am făcut cu toţii, pe cel de-al doilea doar patru dintre noi, pe-al treilea doar eu şi Simon. De-asta-i aşa de şubred. Nu. Să nu rîdeţi. Dacă plouă iar, se poate prăbuşi. Aşa că avem mare nevoie de adăposturi. Se opri şi îşi drese glasul.
― Şi mai e ceva. Am hotărît ca la stîncile alea din dosul bazinului de scăldat să facem o latrină. Ne-am gîndit bine. Fluxul curăţă locul. Puştilor, voi ştiţi despre ce-i vorba.
Cîţiva bombăniră şi schimbară priviri rapide.
― Unii îşi fac nevoile peste tot. Chiar şi lîngă adăposturi şi pe platformă. Puştilor, cînd mîncaţi fructe şi vă apucă nevoile...
Adunarea izbucni în hohote.
― Am spus că, dacă v-apucă nevoile, nu mai mîncaţi fructe. Asta-i
murdărie!
Rîsul răsună din nou.
― Am spus că e o murdărie!
Îşi apucă deodată cămaşa ţeapănă şi cenuşie.
― Faceţi într-adevăr murdărie. Dacă nu vă puteţi abţine, duceţi-vă pe plajă la stînci. Aţi priceput?
Piggy întinse mîna după cochilie, dar Ralph clătină din cap. Discursul trebuia urmat punct cu punct.
― Să folosim stîncile. Altminteri, murdărim totul împrejur.
Se opri. Adunarea, simţind că intervenise o criză, aştepta cu sufletul la gură.
― Apoi, în privinţa focului.
Ralph răsuflă adînc, se sufocă uşor, iar adunarea fremăta. Jack, care cioplea cu briceagul o bucată de lemn, îi şopti ceva lui Robert, care întoarse capul.
― Focul e lucrul cel mai important pe insulă. Cum o să fim salvaţi, dacă nu ţinem focul aprins? Poate doar din noroc. E aşa de greu de făcut focul? Întinse un braţ.
― Ia uitaţi-vă la noi! Sîntem o droaie! Şi totuşi, nu reuşim să ţinem un foc aprins ca să scoată fum. Nu pricepeţi? Nu pricepeţi că... mai bine să murim decît să lăsăm focul să se stingă?
Vînătorii chicotiră jenaţi. Ralph se întoarse spre ei cu violenţă.
― Voi, vînătorilor! N-aveţi decît să rîdeţi. Dar, ascultaţi-mă pe mine, focul e mai important decît porcul, indiferent cîţi porci omorîţi. Înţelegeţi?
Îşi deschise larg braţele şi se întoarse spre întreg triunghiul.
― Trebuie ca acolo sus să iasă fum... altminteri murim.
Se opri, căutînd punctul următor al discursului.
― Şi mai e ceva.
― Vrei prea multe, strigă cineva.
Se auziră murmure aprobatoare. Ralph îşi continuă nepăsător cuvîntarea.
― Şi mai e ceva. Aproape c-am dat foc la întreaga insulă. Ne pierdem vremea, rostogolind stînci şi aprinzînd focuri mici ca să gătim. Vreau să stabilim o regulă, fiindcă eu sînt şeful. Nu se va mai face foc decît sus pe
munte. Doar acolo.
Începură să protesteze. Se ridicară, strigară, iar Ralph le răspunse tot cu strigăte.
― Dacă vreţi să faceţi un foc ca să gătiţi peşte sau crabi, n-aveţi decît să vă suiţi pe munte. Doar aşa vom fi siguri.
Cîteva mîini se înălţară după cochilie în lumina soarelui de asfinţit.
Ralph se opri şi sări pe trunchi.
― Asta am vrut să vă spun. Acum aţi aflat. M-aţi votat şef. O să faceţi cum spun eu.
Se liniştiră treptat şi, în cele din urmă, îşi reluară locurile. Ralph se aşeză şi el şi vorbi cu glasul lui obişnuit.
― Nu uitaţi. Folosiţi stîncile ca latrină. Ţineţi focul aprins, ca să se vadă semnalul fumului. N-aduceţi focul de pe munte. Duceţi-vă hrana acolo.
Jack se ridică, se schimonosi pe întuneric şi îşi ridică mîinile.
― N-am terminat încă.
― Dar vorbeşti întruna!
― Am cochilia.
Jack se aşeză bombănind.
― Un ultim lucru. Despre asta n-aveţi decît să discutaţi.
Aşteptă pînă cînd pe platformă se aşternu o tăcere desăvîrsită.
― Situaţia s-a înrăutăţit. Nu pricep de ce. Am pornit bine: eram fericiţi.
Apoi... Mişcă scoica uşor şi se uită peste ei în gol, amintindu-şi de fiară, de şarpe, de foc şi de discuţiile despre frică.
― Apoi unii au început să se sperie.
Se auzi un murmur, aproape un geamăt, care se stinse repede. Jack se opri din cioplit. Ralph continuă pe neaşteptate:
― Astea-s copilării. Noi trebuie să lămurim situaţia. Aşadar, acum mai e ceva de discutat împreună, şi anume ce-i de făcut cu frica.
Părul îi alunecă din nou în ochi.
― Trebuie să discutăm despre ea şi să hotărîm că e neîntemeiată. Şi eu mă sperii uneori; numai că-i o prostie. Gogoriţe. Dacă ajungem să luăm o hotărîre în această privinţă, putem să ne ocupăm şi de altele, cum ar fi focul ― prin minte îi trecu fulgerător imaginea a trei băieţi mergînd de-a lungul
plajei strălucitoare ― şi să fim iar fericiţi.
Ralph puse, cu un gest ceremonios, cochilia pe trunchiul de alături, semn că discursul se terminase. Puţinele raze de soare cădeau asupra lor orizontal.
Jack se ridică şi luă cochilia.
― Aşadar, ne-am adunat ca să hotărîm cum stau lucrurile. Am să vă
spun şi eu cum stau lucrurile. Voi, puştii, sînteţi vinovaţi, cu trăncăneala voastră despre frică. Fiara! De unde fiare? Fireşte că uneori ne e frică, dar ne-am obişnuit. Ralph spunea că urlaţi noaptea, înseamnă deci că visaţi urît.
Şi unde mai pui că nici nu vînaţi, nici nu faceţi adăposturi şi nici nu ne ajutaţi ― nişte plîngăcioşi, nişte mototoli! Asta-i! În ce priveşte frica ― o să vă obişnuiţi cu ea, ca noi toţi.
Ralph se uită cu gura căscată. Dar Jack nu-i dădu nici o atenţie.
― Uite ce-i, frica nu vă poate căşuna mai mult decît visele. Pe insulă nu e nici o fiară, de care să vă fie frică.
Se uită la şirul de puşti care şuşoteau.
― N-ar strica s-o păţiţi plîngăcioşilor, neputincioşilor! Nu-i nici un animal...
Ralph îl întrerupe scos din sărite.
― Cum adică? Cine a pomenit de-un animal?
― Tu ai pomenit, acum cîteva zile. Ai zis că visează şi ţipă. Acum trăncănesc ― nu numai puştii, dar uneori şi vînătorii mei ― trăncănesc despre o fiinţă, o fiinţă întunecată, o fiară, un fel de animal. Am auzit. Nu v-aţi gîndit, nu? Ascultaţi-mă! Pe insulele mici nu trăiesc animale mari. Numai porci. Lei şi tigri există doar în ţările mari, ca Africa şi India...
― Şi la Grădina Zoologică.
― Am cochilia. Nu vorbesc de frică. Ci de fiară. N-aveţi decît să vă speriaţi, dacă vă place. Cît priveşte fiara...
Jack se opri, strînse cochilia la piept şi se întoarse spre vînătorii lui cu şepci negre şi murdare.
― Sînt sau nu vînător?
Dădură din cap cu un gest simplu. Era, fireşte, vînător. Nimeni nu se îndoia.
― Foarte bine... am bătut toată insula. Singur. Dac-ar fi existat o fiară, aş fi văzut-o... N-aveţi decît să vă speriaţi dar nu-i nici o fiară în pădure.
Jack lăsă cochilia şi se aşeză, întreaga adunare aplaudă uşurată. Piggy întinse mîna.
― Nu sînt de acord cu tot ce-a spus Jack, ci doar cu o parte. Fireşte, nu există nici o fiară în pădure. Cum să existe? Ce-ar mînca?
― Porci.
― Noi mîncăm porci.
― Piggy!
― Am sau nu cochilia? strigă Piggy indignat... Ralph... ar trebui să tacă din gură, nu? Puştilor, ia mai tăceţi! Uite ce e, nu sînt de acord cu Jack în ce priveşte frica de care vorbiţi. Fireşte că nu-i nimic în pădure de care să ne fie frică. Păi, n-am fost chiar eu acolo? Data viitoare o să pomeniţi de stafii şi alte năzbîtii de-astea. Ştim cum stau lucrurile şi, dacă merge ceva prost, se găseşte cine să le îndrepte.
Îşi scoase ochelarii şi clipi la ei. Soarele dispăruse, de parcă s-ar fi întrerupt lumina de la comutator. Continuă explicaţiile.
― Dacă vă doare burta şi vă trece o nevoie mare sau una mică...
― Pe tine te trece o nevoie mare...
― Cînd o să terminaţi cu rîsul, poate c-o să continuăm adunarea. Iar dacă puştii se cocoaţă iar pe buşteanul ăla, au să se răstoarne pe loc. Aşa c-aţi face bine să staţi jos pe pămînt şi să ascultaţi. Avem leacuri pentru orice, chiar şi pentru minte. Doar nu vă gîndiţi serios că ar trebui să ne fie frică tot
timpul? Viaţa, spuse Piggy, lărgind subiectul, e ştiinţifică, asta e. Într-un an sau doi, cînd o să se termine războiul, oamenii or să zboare pînă la planeta Marte şi înapoi. Ştiu că nu-i nici o fiară ― una cu gheare sau altfel, mă înţelegeţi ― dar mai ştiu că există şi frica...
Piggy se opri.
― Dacă nu cumva...
Ralph se foi neastîmpărat.
― Dacă nu cumva, ce?
― Dacă nu cumva ne speriem de oameni.
Un hohot, pe jumătate de rîs, pe jumătate de batjocură, se ridică din mijlocul băieţilor aşezaţi. Piggy îşi aplecă capul şi continuă grăbit.
― Hai s-auzim ce spune puştiul care a pomenit de fiară, şi poate c-o să reuşim să-i arătăm cît e de prost.
Puştii începură să se consulte cu voce scăzută, apoi unul se ridică şi păşi în faţă.
― Cum te cheamă?
― Phil.
Pentru un puşti, avea destulă încredere în el. Întinse mîinile, strînse cochilia în braţe, exact ca Ralph, şi se uită de jur împrejur, ca să atragă atenţia înainte de a vorbi.
― Azi-noapte am avut un vis, un vis groaznic, în care mă luptam cu nişte lucruri. Mă aflam singur afară din adăpost şi mă luptam cu nişte lucruri, cu lianele alea tremurătoare din pomi.
Se opri, iar ceilalţi puşti rîseră, înfioraţi de plăcere.
― Atunci m-am speriat şi m-am trezit. Mă aflam afară din adăpost, iar lucrurile tremurătoare dispăruseră.
Oroarea vie din povestea lui despre acele lucruri atît de posibile şi de urîte le tăie glasul. Vocea copilului continuă piţigăiată din dosul cochiliei albe.
― M-am speriat tare şi-am dat să-l strig pe Ralph, apoi am văzut că se mişcă ceva printre pomi, ceva mare şi îngrozitor.
Se întrerupse, oarecum speriat de amintire, dar şi mîndru de efectul stîrnit.
― A fost un vis urît, zise Ralph, te-ai plimbat în somn.
Adunarea murmură o aprobare reţinută.
Puştiul clătină din cap cu încăpăţînare.
― Dormeam cînd lianele tremurătoare se luptau, şi cînd au plecat m-am trezit şi-am văzut ceva mare şi îngrozitor mişcîndu-se printre pomi.
Ralph ridică mîna să ia cochilia, iar puştiul se aşeză.
― Dormeai. N-a fost nimeni. Cum putea să rătăcească cineva prin
pădure noaptea? A fost vreunul dintre voi? A ieşit vreunul?
Se aşternu o tăcere lungă, timp în care adunarea zîmbi la gîndul că cineva ar fi avut curajul să iasă în beznă. Apoi Simon se ridică, iar Ralph îl privi uimit.
― Tu! Ce-ai căutat afară în beznă?
Simon înşfacă cochilia cu un gest violent.
― Voiam să mă duc într-un loc... într-un loc pe care îl ştiu.
― Ce loc?
― Un loc pe care îl ştiu. Un loc din junglă.
Ezită. Jack lămuri problema, vorbind cu un dispreţ care suna extrem de ciudat şi de categoric.
― L-a apucat burta.
Umilit de purtarea lui Simon, Ralph reluă cochilia şi îl privi sever pe Simon drept în faţă.
― Ei bine, să n-o mai faci. Ai priceput? Nu noaptea. Sînt destule discuţii prosteşti despre fiare, fără ca puştii să te mai şi vadă cum te furişezi de ici-colo ca un...
Rîsul batjocoritor al băieţilor le trăda frica şi nemulţumirea faţă de cele întîmplate.
Simon deschise gura să vorbească, dar Ralph avea cochilia, aşa că
reveni la loc.
Cînd adunarea se linişti, Ralph se întoarse spre Piggy.
― Ei, Piggy?
― Mai e unul. Ăsta.
Puştii îl împinseră pe Percival înainte, apoi îl lăsară singur. Rămase înfundat pînă la genunchi în iarba din centrul triunghiului, cu privirile la picioarele ascunse, şi încercă să-şi închipuie că se afla într-un cort. Ralph îşi aminti de un alt băieţel, care stătuse la fel, şi izgoni gîndul. Îl izgoni departe, în fundul sufletului, de unde doar un prilej ca acesta putea să-l readucă la suprafaţă. Puştii nu mai fuseseră număraţi, în primul rînd fiindcă nu exista nici un mijloc ca să se asigure că nu lipsea nici unul, şi în al doilea rînd fiindcă Ralph cunoştea răspunsul la cel puţin o întrebare pusă de Piggy pe
vîrful muntelui, în faţa lui se înşirau băieţi blonzi, bruneţi, pistruiaţi şi murdari, dar nici unul dintre ei nu purta pe faţă un semn din naştere. Pe băiatul cu semnul din naştere de culoarea dudei nu-l mai văzuse nimeni.
Atunci, însă, Piggy se împăunase şi îi ameninţase. Recunoscînd tacit că-şi amintea de ceva imposibil de pomenit, Ralph dădu din cap spre Piggy.
― Continuă. Întreabă-l.
Piggy îngenunche, ţinînd cochilia.
― Ei, ia spune, cum te cheamă?
Băieţelul se repezi înapoi în cortul imaginar.
Piggy se întoarse neputincios spre Ralph, care vorbi răstit:
― Cum te cheamă?
Chinuită de tăcere şi de refuzul puştiului de a vorbi, adunarea reluă în cor.
― Cum te cheamă? Cum te cheamă?
― Linişte!
În lumina asfinţitului, Ralph se uită lung la copil.
― Hai, spune. Cum te cheamă?
― Percival Wemys Madison, Casa Parohială, Harcourt St. Anthony,
comitatul Hampshire, telefon, telefon, tele...
Ca şi cum această ştire ar fi fost adînc înrădăcinată în izvoarele durerii, puştiul izbucni în plîns. Lacrimile îi ţîşneau pe faţa boţită, iar gura i se deschise pînă cînd reuşiră să vadă o gaură neagră şi pătrată. La început semăna cu o efigie tăcută a durerii; apoi însă bocetul crescu puternic şi susţinut, ca vuietul cochiliei.
― Gura! Gura!
Percival Wemys Madison nu voia să tacă. Se declanşase un resort pe care nu-l puteau controla nici autoritatea şi nici intimidarea fizică. Plînsul continuă, cu fiecare respiraţie, părînd că-l susţine drept, ca şi cum ar fi fost răstignit pe el.
― Gura! Gura!
Căci cei mici încetaseră şi ei să fie liniştiţi. Li se amintise de durerile personale; şi poate că simţeau că participă şi ei la durerea universală, începură să plîngă molipsiţi, doi dintre ei aproape la fel de tare ca Percival.
Maurice îi salvă. Strigă din răsputeri:
― Ia uitaţi-vă la mine!
Se prefăcu că se prăbuşeşte. Se frecă la fund, se aşeză pe butucul instabil şi se rostogoli în iarbă. Se maimuţări stîngaci, iar Percival şi ceilalţi îl văzură, chicotiră şi rîseră. În curînd, rîdeau cu toţii atît de absurd, încît băieţii mari le ţinură isonul.
Jack se făcu auzit primul. Nu avea cochilia şi vorbi încălcînd regulile; dar nu-i mai păsa nimănui.
― Ce-i cu fiara?
Cu Percival se petrecea un lucru ciudat.
Căscă şi se împletici, aşa încît Jack îl prinse şi îl zgîlţîi.
― Unde stă fiara?
Percival se lăsă moale în braţele lui Jack.
― E o fiară dibace, zise Piggy în bătaie de joc, dacă reuşeşte să se ascundă pe insula asta.
― Jack a fost pretutindeni.
― Unde poate să trăiască o fiară?
― Nici vorbă de vreo fiară!
Percival bombăni ceva, iar adunarea rîse din nou. Ralph se aplecă
înainte.
― Ce-a zis?
Jack ascultă răspunsul, apoi îi dădu drumul lui Percival. Scăpat din braţele lui, Percival căzu în iarba înaltă şi adormi.
Jack îşi drese glasul, apoi raportă degajat:
― Zice că fiara iese din mare.
Ultimul val de rîsete se risipi. Ralph se întoarse involuntar, o siluetă întunecată, cocîrjată, proiectată pe lagună. Adunarea se uită împreună cu el; priviră vastele întinderi de apă, marea umflată din depărtare, de un violet ciudat, cu infinite posibilităţi: auziră stins foşnetul şi şoaptele de pe recif.
Maurice vorbi atît de tare, încît tresăriră cu toţii.
― Tăticu zicea că nu s-au descoperit încă toate animalele din mare.
Cearta porni din nou, Ralph îi întinse cochilia strălucitoare, iar Maurice o luă ascultător, întrunirea se linişti.
― Vreau să spun că, atunci cînd Jack zice că te poţi speria, fiindcă oamenii se sperie întotdeauna, are dreptate. Cred că are dreptate şi cînd spune că nu există decît porci pe insulă, dar nu ştie, nu e chiar sigur, vreau să spun...
Maurice respiră adînc.
― Tăticu zice că există fiinţe, cum se cheamă, alea care fac cerneală, sepii, lungi de sute de metri, care mănîncă balene întregi.
Se opri din nou şi rîse vesel.
― Fireşte, eu nu cred în fiară. Cum zice şi Piggy, viaţa are un caracter ştiinţific, dar noi nu ştim, nu-i aşa? Nu e ceva sigur, vreau să spun...
― Sepia nu poate să iasă din apă! strigă cineva.
― Ba poate!
― Ba nu!
Într-o clipă, platforma se umplu de umbre ce se certau şi gesticulau. Lui Ralph, care şedea pe butuc, izbucnirea i se părea de domeniul nebuniei. Teama, fiarele, lipsa generală de înţelegere că focul era elementul cel mai important. Cînd încercai să lămureşti lucrurile, discuţia degenera, scotea la
iveală alte probleme neplăcute.
Văzu o pată albă în bezna de lîngă el, aşa că smulse cochilia de la Maurice şi suflă cu toată forţa. Adunarea tăcu uluită. Simon, care se afla aproape, puse mîna pe cochilie. Simţi o nevoie primejdioasă de-a vorbi; dar era o experienţă îngrozitoare să se adreseze unei adunări.
― Poate, zise el ezitînd, poate că există o fiară.
Adunarea urlă sălbatic, iar Ralph se ridică uluit.
― Tu, Simon? Tu crezi asta?
― Nu ştiu, răspunse Simon, sufocat de bătăile propriei inimi. Dar...
Furtuna izbucni.
― Stai jos!
― Taci!
― Ia cochilia!
― Du-te dracului!
― Gura!
― Ascultaţi-l. Are cochilia! strigă Ralph.
― Vreau să spun că... poate că fiara sîntem noi.
― Prostii!
Cel care vorbi fusese Piggy, revoltat de lipsa de seriozitate.
― Am putea fi un fel de... continuă Simon.
Simon deveni incoerent, încercînd să explice boala esenţială a omenirii, îi veni o inspiraţie.
― Care e cel mai murdar lucru?
Drept răspuns, Jack, în tăcerea nedumerită care urmă, pronunţă un
cuvînt scurt, expresiv şi brutal. Se destinseră ca după un orgasm. Puştii aşezaţi din nou pe buşteanul instabil căzură şi nici nu le pasă. Vînătorii ţipau de încîntare.
Eforturile lui Simon se irosiră; rîsul celorlalţi îl înfrînse cu cruzime, iar el se întoarse fără apărare la locul lui.
În cele din urmă, adunarea tăcu. Cineva spuse pe neaşteptate:
― Poate că vorbeşte de-un fel de stafie.
Ralph ridică cochilia şi se uită lung prin beznă. Plaja palidă îi apăru ca singurul lucru mai luminos. Desigur, puştii erau aproape. Da, fără îndoială, stăteau ghemuiţi, ca un ghemotoc de trupuri pe iarba din centrul triunghiului. O pală de vînt făcu să foşnească palmierii, iar tăcerea şi bezna părură să amplifice zgomotul, să-l scoată în evidenţă. Două trunchiuri cenuşii se frecară cu un scîrţîit sinistru, pe care nimeni nu-l remarcase în
timpul zilei.
Piggy îi luă cochilia din mînă. Vorbi indignat.
― Nu cred deloc în stafii!
Jack se ridică şi el, inexplicabil de furios
― Cui îi pasă de ce crezi tu, Fatty?
― Am cochilia!
Răsună zgomotul unei scurte încăierări, iar cochilia se mută dintr-o mînă într-alta.
― Dă-mi înapoi cochilia!
Ralph se vîrî între ei şi primi un ghiont în piept. Smulse cochilia de la cineva şi se aşeză cu răsuflarea tăiată.
― Vorbim prea mult despre stafii. Ar trebui să discutăm asta în timpul zilei.
― Poate că asta e fiara, o stafie, interveni o voce înăbuşită şi anonimă.
Adunarea se clătină ca lovită de vînt.
― Discutăm prea mult şi nu mai respectăm ordinea, zise Ralph. Nu
putem ţine adunări ca lumea dacă nu respectaţi regulile. Se opri din nou. Planul bine chibzuit al acestei adunări se destrămase.
― Ce vreţi să spun? Am făcut o greşeală cînd am ţinut adunarea atît de tîrziu. O să votăm; vreau să spun că o să votăm dacă există sau nu stafii; apoi o să mergem la colibe fiindcă sîntem cu toţii obosiţi. Nu ― Jack, aşa e? ― stai o clipă. Susţin sus şi tare că nu cred în stafii. Şi nici nu vreau să las impresia c-aş crede. Nu vreau să mă gîndesc la ele. În orice caz, nu acum, pe întuneric. O să hotărîm ce-i de făcut.
Ridică cochilia.
― Foarte bine, atunci. Presupun că problema e dacă există sau nu
stafii...
Reflectă preţ de o clipă şi formulă întrebarea.
― Cine crede c-ar putea exista stafii?
Se aşternu o tăcere lungă şi nimeni nu se clinti. Ralph scrută întunericul şi zări mîinile ridicate. Spuse sec:
― Înţeleg.
Lumea, lumea dominată de legi şi de raţiune, se ducea de rîpă. Odată lucrurile fuseseră limpezi; însă acum... pînă şi vaporul plecase. Piggy îi smulse cochilia din mînă şi glasul lui răsună strident:
― Nu votez pentru stafii!
Se întoarse spre adunare.
― S-o ţineţi cu toţii minte, continuă el şi bătu din picior. Ce sîntem noi? Oameni? Animale? Sălbatici? Ce-au să-şi închipuie oamenii mari? Nu ne facem datoria ― vînăm porci ― lăsăm focul să se stingă ― iar acum...
O umbră îl înfruntă violent.
― Gura! Vierme gras!
Urmă o luptă scurtă, iar cochilia sclipitoare se smuci de colo-colo. Ralph sări în picioare.
― Jack! Jack! N-ai cochilia! Lasă-l să vorbească!
Faţa lui Jack se ivi aproape.
― Să taci! Cine eşti, la urma urmei? Stai aici şi le spui ce să facă. Nu vînezi, nu ştii să cînţi...
― Sînt şef. Am fost ales.
― Crezi că alegerea are vreo importanţă? Te mulţumeşti să dai ordine fără cap...
― Piggy are cochilia.
― E adevărat... favorizează-l pe Piggy, ca întotdeauna.
― Jack!
Vocea lui Jack îl maimuţări acru.
― Jack! Jack!
― Regulile! striga Ralph, încălcaţi regulile!
― Cui îi pasă?
Ralph îşi reveni.
― Regulile sînt singurul lucru pe care-l avem!
Jack i se împotrivi.
― Dă-le dracului de reguli! Sîntem puternici, vînăm! Dacă există o fiară, o s-o vînăm! O s-o înconjurăm, o s-o lovim, o s-o lovim, o s-o lovim...!
Scoase un ţipăt sălbatic şi sări pe nisipul gălbui. Platforma se umplu imediat de zgomote şi de agitaţie, înghionteală, urlete şi rîsete. Adunarea se risipi, iar băieţii alergară la întîmplare, trăncănind, de la palmieri la malul apei, de-a lungul plajei, înecaţi în beznă. Ralph se pomeni că atinge cochilia
cu obrazul şi o luă din mîna lui Piggy
― Ce-au să spună oamenii mari? strigă Piggy din nou. Uită-te la ei!
De pe plajă răsunară zgomote de vînătoare fictivă, de rîs isteric şi de spaimă.
― Ralph, suflă în cochilie.
Piggy se afla atît de aproape, încît Ralph îi vedea sticlind singura lentilă de la ochelari.
― Pe urmă focul. Nu-şi dau seama?
― Trebuie să fii brutal. Sileşte-i să facă ce vrei tu.
Ralph răspunse cu glasul prudent al celui care repetă o teoremă.
― Dacă am să suflu în cochilie, iar ei n-au să se întoarcă, am stricat totul. N-o să mai putem ţine focul aprins. O să fim ca animalele. N-o să fim salvaţi niciodată.
― Dacă nu sufli, o să ajungem şi mai repede ca animalele. Nu văd ce fac, dar îi aud.
Siluetele risipite se adunaseră pe nisip şi formau o masă neagră, care se rotea. Fredonau, iar puştii, obosiţi, se îndepărtaseră încet, cu urlete. Ralph îşi duse cochilia la buze, apoi o lăsă jos.
― Uite care e problema, Piggy: sînt sau nu stafii? Sau fiare?
― Fireşte că nu.
― De ce nu ?
― Fiindcă n-are sens. Casele, străzile, televiziunea ― n-ar putea exista.
Băieţii care ţopăiau şi cîntau erau acum atît de departe, încît zgomotul se auzea doar ca un ritm mut.
― Şi ce dacă n-are sens? Vorbesc de ce se întîmplă pe această insulă. Să presupunem oare că există fiinţe care ne pîndesc şi ne aşteaptă?
Ralph tresări violent, se apropie de Piggy, iar cei doi se ciocniră rău unul de altul.
― Încetează cu discuţia asta! Avem destule necazuri, Ralph, şi nu mai pot răbda prin cîte am trecut. Dacă există stafii...
― Ar trebui să renunţ la şefie. Ascultă-i.
― O, Dumnezeule! O, nu!
Piggy îl înşfacă pe Ralph de braţ.
― Dacă ar fi Jack şeful, nu ne-am ocupa decît cu vînatul şi nu cu focul. Am rămîne aici pînă la moarte.
Glasul i se ascuţi.
― Cine-i ăla care stă acolo?
― Eu sînt, Simon.
― Nu sîntem buni de nimic, zise Ralph. Trei şoareci orbi. Eu unul renunţ.
― Dacă renunţi, zise Piggy, într-o şoaptă înfiorată, ce se va mai întîmpla cu mine?
― Nimic.
― Mă urăşte. Nu ştiu de ce. Dacă ar putea face ce vrea... tu eşti un om întreg, pe tine te respectă, în afară de asta, tu ai putea să-l baţi.
― Am văzut că şi tu te-ai bătut cu el mai de mult.
― Aveam cochilia, zise Piggy simplu. Aveam dreptul să vorbesc.
Simon se foi în beznă.
― Fii mai departe şeful nostru.
― Gura, pustiule! De ce n-ai spus că nu există fiare?
― Mă tem de el, zise Piggy, şi de-asta îl cunosc. Dacă te temi de cineva, îl urăşti, dar nu te poţi împiedica să nu te gîndeşti la el. Te înşeli, spunîndu-ţi că de fapt e un băiat cumsecade, iar apoi, cînd îl vezi iar... e ca astma, nu poţi să respiri. Ascultă-mă. Şi pe tine te urăşte, Ralph...
― Pe mine? De ce?
― Nu ştiu. L-ai prins c-a lăsat să se stingă focul; şi tu eşti şeful, iar el nu e.
― Dar el este, este Jack Merridew!
― Eu am stat mult în pat şi-am reflectat. Cunosc oamenii. Mă cunosc şi pe mine. Şi pe el. Ţie n-are ce-ţi face; dar, dacă îl eviţi, are să sară pe următorul. Şi acela sînt eu.
― Piggy are dreptate, Ralph. Numai tu şi Jack contaţi. Fii mai departe şef.
― Fiecare trage în altă parte şi lucrurile merg prost. Acasă exista întotdeauna un om mare. Vă rog, domnule; vă rog, domnişoară; şi primeai răspunsul. Cum aş mai vrea să fie aşa!
― Aş vrea să fie aici mătuşica.
― Eu aş vrea să fie tata... Dar la ce bun?
― Ar ţine focul aprins.
Ţopăiala se încheiase şi vînătorii se întorceau la adăposturi.
― Oamenii mari ştiu multe, zise Piggy. Lor nu le e frică de întuneric. Se întîlnesc, beau ceai şi discută. Lucrurile ar merge de minune...
― Ei n-ar da foc la insulă. Şi n-ar provoca...
― Ar construi un vapor...
Cei trei băieţi stăteau în beznă, străduindu-se zadarnic să evoce viaţa minunată a adulţilor.
― Nu s-ar certa.
― Şi nu mi-ar sparge ochelarii...
― Şi n-ar discuta despre fiară...
― Dac-ar reuşi să ne trimită un mesaj! strigă Ralph cu disperare. Dac-ar putea să ne trimită un om mare... un semn, ori altceva.
Din beznă răsună un urlet subţire, care îi îngheţă, făcîndu-i să se caute cu mîinile. Urletul se înălţă depărtat şi nepămîntean, devenind o bolboroseală.
Întins în iarba înaltă, Percival Wemys Madison, de la casa parohială Harcourt, St. Anthony, trecea prin împrejurări în care evocarea solemnă a adresei de acasă se dovedea incapabilă să-l ajute.
..............................................................
(fragment din volumul "Împăratul muştelor" de William Golding, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007. Traducere de Cristian Popescu)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu