Bogdan BU: proză

Aradiografie

La Arad, avem o cafenea de tip existenţialist. Avem de toate la Arad; la scurt timp după ce apare ceva la Paris sau la New York, apare şi la noi. De multe ori, avem ceva ce ei nu au. De exemplu, avem multe femei îmbrăcate sumar, ca în reclamele fanteziste de la TV. Şi aşa, sumar îmbrăcate, umblă pe stradă, iar în tramvai îşi ridică braţul ca să se ţină de bare şi de mânere. Stau atât de aproape de tine, încât le poţi simţi parfumul; se aseamănă cu fetele acelea din prezentările de modă, ce defilează pe podium. E de necrezut că într-o lume atât de duşmănoasă şi de neâncrezătoare, ţi se oferă această neaşteptată mărturisire a unui trup. Vizitatoarele străine se uită uimite la fetele din Arad şi la moda lor. Am citit chiar într-un ziar că o fată care a îndrăznit să meargă la fel îmbrăcată pe o stradă din Londra, a stârnit de-a dreptul panică. De vină nu e doar puritanismul; e aceeaşi impresie neplăcută, provocată de obicei de toate lucrurile nefireşti. Lucruri foarte bune când se fac la timpul şi la locul lor, dar care pot deveni stânjenitoare foarte uşor.În fond şi la urma urmei, de ce toată lumea nervoasă şi preocupată dintr-un tramvai ticsit şi supraîncălzit, ar trebui să se gândească la acelaşi lucru; la ceea ce poate evoca fata cu sânii abia acoperiţi ?! La Arad, până şi numărul accidentelor de circulaţie începe să fie încurajator; număr de oraş mare! Mai mult decât atât, avem şi mult zgomot, care începe de pe la patru dimineaţa şi încetează înspre ora două noaptea. Oraşul devine grosolan, iar dacă vrei să auzi o vorbă de duh, şi muşcătoare, dar şi indulgentă, trebuie să mergi la tarabele pieţarilor care umblă cu cărucioare pline cu marfă. Pentru culoarea locală, uneori se mai iveşte şi câte o procesiune, când, peste mulţimea aceea diversă şi zgomotoasă care umblă vorbind într-una, se-nalţă o cruce mare şi frumoasă, evocând energie, pioşenie şi măreţie totodată. În unele seri, din insula ştrandului se înalţă focuri de artificii, care luminează cerul nopţii, transformându-l într-un imens fund de mare locuit parcă de mii de animale fosforescente, cu formele lor mereu schimbătoare. Parcă ar face parte din fenomenele meteorologice imprevizibile; dar nimănui nu-i trece prin gând că sunt bani aruncaţi în vânt...Apoi mai sunt cântecele nocturne, cântecele acelora care îşi amintesc că ar fi putut ajunge tenori, baritoni, sau măcar cântăreţi locali, dar că acum sunt funcţionari, oameni cu profesie... Noaptea, şi mai ales când au impresia că nu-i vede nimeni, îi poţi auzi lamentându-se: „Am trăit din artă!...” sau: „Am trăit din dragoste!...”. Mici grupuri de muzică rock sau chiar miniorchestre de jazz, în faţa cărora se văd afişe scrise în engleză, dau reprezentaţii de seară în anumite locuri şi localuri, despre care se povestesc multe lucruri, ca şi când ar fi vorba despre o sectă. Pentru că la Arad, când cineva face un lucru deosebit, care se obişnuieşte numai în alte ţinuturi, stârneşte imediat în mintea celorlalţi ideea de sectă, de oameni iniţiaţi. Cine nu are instrumente sau nu cântă, face gălăgie, strigă, discută noaptea în gura mare...Unele ţipete de femeie dau la toate acestea un colorit pitoresc. De la ferestre se protestează, din stradă se răspunde şi totul se isprăveşte în mod foarte calm cu epitete de genul: imbecililor, cretinilor, dobitocilor!...Pe urmă apare deodată insomniacul zonei; în drum, el loveşte cu piciorul o cutie goală de conserve, sau într-o cutie din aceea mare, uitată de vreun negustor din piaţă.

Atât cel care şi-a înţepenit degetul pe claxonul automobilului, cât şi cel care cântă din muzicuţă, sau într-o orchestră de jazz, aparţin aceleiaşi categorii care se găseşte, cred eu, doar la Arad.Dacă trăieşti ani mulţi la Arad, sfârşeşti prin a cunoaşte boala pe care ţi-o poate da oraşul, pentru că e vorba de adevărate boli psihologice, care se transmit din generaţie în generaţie. Aradul este un oraş care poate da individului slab de înger o stare de exaltare ce alternează cu o adâncă deznădejde. O fată s-a sinucis, lăsând drept axplicaţie a crimei sale faptul că nu era frumoasă sau nu era iubită. Nu că ar fi fost urâtă, sau slută, nu: nu era frumoasă sau iubită! S-a aruncat în baltă. Scena Aradului poate duce la disperări de felul acesta, atât de absurde; disperarea de a nu fi destul de iubit, de bogat, de frumos, de puternic. E vorba, fireşte, de sufletele nepregătite. Pentru că la drept vorbind, la Arad, nimeni nu înseamnă nimic, nimeni nu stârneşte curiozitate, cât despre celebrităţile care vin aici, nu mai ştii, după primul anunţ, nici dacă mai există! Dispar, iar dacă sunt urmărite şi semnalate, asta se întâmplă doar pentru cine ştie ce cusur al lor, nicidecum pentru vreo calitate. La drept vorbind, aici suntem cu toţii un pic „importaţi”, dar totul este să înţelegi cum trebuie să trăieşti aici.

Arădenii adevăraţi, adică arădeni de cel puţin două trei generaţii, posedă încă nepăsarea, însuşirea de a nu se mai mira de nimic. Din Arad le place piaţa în care locuiesc, sau strada pe care s-au născut şi căreia îi rămân credincioşi. Îşi petrec timpul liber contemplând un copac, o casă, o coloană sau o femeie frumoasă. Merg extrem de rar în alte cartiere, şi atunci când fac aşa ceva, o fac ca şi cum ar întreprinde un adevărat voiaj. Au terasa, curtea sau balconul lor pentru orele mai răcoroase. Nu şi-au dat seama că aglomeratele cartiere care au apărut, au zăgăzuit de peste treizeci de ani drumul vântului proaspăt care umfla pe neaşteptate toate umbrarele prăvăliilor; şi-atunci Aradul îşi umfla deodată pieptul, respirând spaţiul şi asta îi era de ajuns.N-au băgat de seamă că vechile cartiere sunt asaltate din toate părţile, că-şi schimbă rosturile de odinioară şi că aceeaşi gălăgie nocturnă de altă dată, când se auzeau discuţiile, uneori năstruşnice ale unuia care băuse un păhărel mai mult, alteori savante, discuţiile literaţilor, filozofilor şi artiştilor care ieşeau să vadă oraşul noaptea, nu-şi dau seama că acea gălăgie s-a transformat în zgomotul confuz al unei mase de oameni care nu mai ştiu să vorbească, ci doar să urle! Datorită lipsei preocupărilor serioase, a manifestărilor artistice, a carierei deschise tinerilor, multe oraşe îşi aruncă la Arad pe toţi acei care nu şi-au găsit un rost, fie bogaţi sau săraci. Drumul cel mai uşor pentru a deveni sărac, şi care creează şi un anumit decor, este drumul artei. Dar aceşti oameni de treabă, rămân totdeauna nişte străini, nişte „vinituri” într-un mediu de lucruri de import, unde melancolia arădeanului se confundă cu cea a unui american, care după ce a obţinut o bursă de studii, devine transfug.
Adevărata dramă este drama societăţii, îndeosebi a celei urbane, care nu oferă de lucru tinerilor, care nu au prezent aici, şi care sunt deznădăjduiţi în faţa zilei de mâine. Unul din aceşti tineri m-a făcut să-nţeleg ce înseamnă o viaţă de pierzanie; ore întregi petrecute în faţa unei ceşti de cafea, hrană pentru o zi întreagă, nopţi sub cerul liber, iar pe timp de iarnă, concesia unui refugiu în localurile barurilor. Când e vreme frumoasă, se poate dormi pe bancă în parc, pe lângă un zid, pe scara catedralei catolice...Îi putem revedea pe cei care-şi petrec noaptea pe scările catedralei, trezindu-se odată cu răsăritul soarelui, pe soclul de marmură albă, în vreme ce străinii se uită la ei uimiţi; sunt cei care se trezesc dintr-un somn de cerşetor, pe un pidestal! E farmecul vieţii arădene.

Aradul vede zilnic sosind mulţi tineri din alte regiuni ale ţării, atraşi de farmecul său.Nu este farmecul muncii, ci al unui amestec de împrejurări în care eventual s-ar putea găsi ceva de făcut. Cei care caută de lucru pornesc la drum doar pe baza informaţiilor mai sigure şi se duc în alte oraşe, pe când cei care îşi încearcă norocul la Arad se-ndreaptă spre zonele mai populare, unde au drept aliate femei zdravene, dotate cu un instinct sigur, meştere în a deschide orice uşă, pentru a face negustorie cu mărfuri luate cine ştie de unde şi cum. A apărut un tip de femeie din popor, energică, cu apucături de bărbat, ce aminteşte de perioada matriarhatului.Dar tinerii atraşi de centrul Aradului, muncesc şi putrezesc acolo. Nu au, în general, nici o aptitudine specială. Au o vagă înclinaţie intelectuală, într-o ţară în care cultura pare să nu aibă nici o funcţie. Centrul Aradului e ticsit de asemenea tineri la oricare oră din zi.Oricine trebuie să-şi găsească un rost, dar e un rost al unei societăţi care nu poate da nimic de făcut tinerilor. O societate, pe cât se pare, fără idealuri, fără sarcini, fără solidaritate... Nu e vorba de un tineret decăzut, sau încărcat de vicii; tocmai acest lucru uimeşte. Fac excepţie doar acei locuitori mai vechi ai oraşului, sau ai altor oraşe, din care sosesc aici, în fiecare sezon, marii invertiţi, înarmaţi cu „paşaport diplomatic”, sau „literar”,codificaţi de literatură,bine hrăniţi şi cu un aer de vechi bonzi. Aceşti tineri vin din zonele estice sau sudice ale ţării şi chiar şi din capitală. Dincolo de strâmbăturile lor răzvrătite se află o îndelungată suferinţă. Ei sunt transfugi, care-au fugit, nu atât de ordinea constituită, cât de dezordinea socială; nu atât de familiile care se ruinează, cât de sărăcie. Se citeşte clar pe chipurile lor,o lungă istorie familială,în care este vorba de lipsuri,de sacrificii,de o viaţă care a încercat totdeauna să-şi ascundă plăgile.În aparenta lor decădere, nu numai că nu sunt sătui de viaţă, dar au o adevărată sete de a trăi, pe care şi-o potolesc într-o dezordine alcătuită mai mult din foame,decât din vicii. De multe ori,simulează viciile din spirit de complezenţă, doar ca să ţină pasul cu frăţia celor vicioşi. Idealul lor nu este perdiţia, ei vor să-şi aranjeze viaţa după idealul burghez. Vezi chipuri de fete care-ţi evocă figurile acelea cinstite de candidate la rolul mamei de familie, încercând singure să se convingă că asta-i bucuria şi viaţa adevărată. Fumează o ţigară culeasă de la prieteni, vrând parcă să dea foc infernului tuturor păcatelor.Fără nici un adăpost, ele acceptă compania tuturor celor osândiţi la aceeaşi suferinţă. Îşi făgăduiesc să se căsătorească. E câtimea aceea de parvenitism, care e prezentă în toate manifestările vieţii româneşti, în cultură, în moravuri, în manifestările sociale, şi nu în ultimul rând, în politică. Idealul lor este o viaţă de tip burghez, pentru că burghezia este aşa cum e, veşnic parvenită pentru că se schimbă mereu, potrivit schimbărilor din viaţa politică. Şi, datorită acestor cauze, tineretul îi seamănă şi o maimuţăreşte. Aşa cum burghezia imită şi la noi tot ceea ce citeşte, vede şi aude în orice altă ţară, fie ea S.U.A., Germania sau Anglia. În topul preferinţelor se află fenomenele cele mai ţipătoare, mai grosolane şi mai extravagante.Tot aşa, tineretul produce şi el,fenomenele intelectualismului anarhic. Dă impresia unei societăţi care, neputând să se dezvolte (şi culmea, puterea o are!), îşi exprimă forţa ei vitală risipindu-se, maimuţărind lucruri pe care nu e născută să le facă şi care se potrivesc cel mai puţin cu spiritul ei, cu talentul pe care îl are, cu puterea creatoare de care dă dovadă. Şi, deoarece oraşul nu produce o realitate a sa proprie, societatea se conformează unei realităţi convenţionale, importată din alte ţări prin cinematograf, televiziuni şi cronici senzaţionale.Că acestea sunt, într-adevăr, rezultatele kitch-ului, se poate observa în aceeaşi măsură şi în forme asemănătoare şi la infractorii tineri sau la cei care dau inerţiei lor silite, o spoială de intelectualism. Arădenii dau cea mai mare contribuţie la recrutarea acestor inşi care duc o viaţă neregulată. Ei vin din zone lipsite de speranţă, care au fost sacrificate de secole, şi de aceea le e mai uşor s-o rupă cu tradiţia. Cei care vin din sud-estul ţării, se prezintă cu totul altfel pregătiţi; ei fac parte din categoria celor care au rupt-o cu disciplina şi cu constrângerile unei vieţi organizate de industrie şi de o climă aspră, pentru a căuta evadări, denumite de ei în mod generic, ”artistice”. Dar înflorirea fenomenelor pseudo-artistice într-o ţară cu instincte viguroase, „rafinamentul” de tip oriental într-o ţară „sobră” şi de veche tradiţie, sunt fenomenele dominante ale artelor noastre în sânul societăţii şi al tineretului. Tinerii din sud sunt întocmai ca străinii care evadează într-o viaţă minoră, fugind de rutina vieţii moderne. Sunt atraşi de farmecul oraşelor din Ardeal, adică de colţurile de desfrâu ale acestor oraşe, întocmai ca şi tinerii din S.U.A. Dar e un desfrâu, pe care un străin faimos mai mult pentru viciile lui, decât pentru literatura sa, l-a definit drept frigid şi prea puţin convins! În unele ore, adie acelaşi aer de voluptate, dar de cele mai multe ori nu e decât o forţă decorativă învechită, pozând în rafinament intim. De fapt, nu e altceva decât o probabilă ultimă dorinţă renascentistă spre estetică!...Tinerii din nord şi din est în schimb, fug de familia lor numeroasă (atunci când aceasta nu se ţine scai de ei, urmărindu-i parcă şi la capătul pământului), care, din pricina nevoilor în care se zbate, nu a reuşit să le dea o pregătire, şi de societatea care nu izbuteşte să le dea o meserie şi o nădejde. La Arad, cu iluziile lui, cu spectacolul cotidian şi gratuit al unei vieţi uşoare şi bogate a cărei origine nu se poate controla niciodată, pe aceşti tineri îi susţine nădejdea de a pătrunde măcar unul din multele şi absurdele mistere. Singurul sfat pe care ei îl cer, e acela de a le dezvălui ceea ce-i obscur, secretul, metoda. Pentru că Aradul e un oraş căruia trebuie să-i cunoşti primejdiile, falsele aparenţe, provizoratul vieţii, pentru că bogăţia lui impertinentă şi misterul manifestărilor sale, pot da o viziune falsă a realităţii, şi pe mulţi îi poate duce la pierzanie acest fapt.

Dar, cel puţin un lucru este sigur: tinerii consideră integrarea lor în viaţa acestei naţiuni ca pe un joc de noroc, ca pe o loterie. Şi pe bună dreptate (sau în mod eronat), ei sunt convinşi că la baza dreptului de a trăi, de a fi utili, se află un echivoc; în acest fel concep ei societatea. Acesta e rezultatul mărturisirilor multora dintre ei... De ce să ne mai mirăm atunci când vedem că tinerii sunt victimele a ceea ce au crezut, în definitiv, că este viaţa? Sau că devin, în mizeria din jurul lor, protagoniştii unor drame care „zguduie” chipurile, opinia publică? O societate în care nu e loc pentru tineri: mai rău nici nu poate fi! Uneori, când scrutez figurile acestor oameni de o generaţie cu mine, sau de vârste apropiate, îmi vine în minte, în mod imperios un gând, şi anume că atâta energie, şi atâtea iluzii, atâta putere de credinţă, fie şi în rău, şi atâta duritate, ar putea fi un izvor nesecat de vigoare nouă pentru o societate care ar avea simţul îndatoririlor sale şi o preocupare pentru viitor.

B.B. - Bucureşti, 23.09.2002