Bogdan BU: proză (2)

Ce este un scriitor?

Asta vreţi să ştiţi ? Păi, cum să vă explic ?…e un om care scrie mereu. Are în faţă un maldăr de hârtie pe care el, scriitorul, lasă să curgă un fir albastru şi subţire, care se lipeşte de hârtie formând un fel de linii şerpuitoare…, aşa ca nişte desene dantelate care se aşază unele sub altele. Acestea se numesc rânduri. Cum să vă explic ?…Scriitorul ăsta seamănă cu viermii ăia de mătase, pe care, probabil, îi creşteţi şi unii dintre voi; după ce s-au îndopat bine cu frunze de dud, într-o bună zi, viermii încetează să mai mănânce, iar din cap începe să le curgă un fir lung de mătase pe care-l răsucesc, îl torc, îl înfăşoară şi-l înnoadă în jurul lor, făcându-şi un fel de căsulie în care se ascund şi dorm duşi, ca după un timp să iasă din ea în chip de fluturi. Frunzele de dud pe care le-a mâncat se transformă în capul omidei într-un fel de lichid mătăsos, iar lichidul mătăsos se preface apoi în fire de mătase.
Cam tot aşa se petrec lucrurile şi cu scriitorul-vierme… Când e tânăr, nenea scriitor mănâncă o mulţime de foi, dar nu de dud, ci de hârtie, pe care au scris alţii tot felul de lucruri. Foile astea se transformă în capul scriitorului în cerneală ! Da, da, aţi auzit bine, în cerneală… Şi când capul i s-a umplut, scriitorul încetează să mai mănânce şi-ncepe să dea drumul firelor de cerneală cu care se va-mbrobodi, ca pe urmă să se prefacă în fluture. Pe unde curge cerneala din el ? Păi, din capul scriitorului iese un tub care-i trece prin braţ, până la mână. În mână are în permanenţă un fel de băţ prevăzut cu un mic obiect ascuţit în capăt; obiectul ăsta mic se numeşte peniţă. Firul de cerneală iese prin această peniţă. Totuşi, un lucru mi se pare ciudat: orice fel de foi ar mânca scriitorul, ele se transformă toate în cerneală. De exemplu, specia numită „poet” nu mănâncă toată ziulica decât scrisori de dragoste; şi acestea se prefac în capul lui, tot în fire de cerneală!…

Deci, scriitorul lasă să i se scurgă din cap firul de cerneală care se-aşterne pe hârtie. Un capăt al firului îl leagă de un… ciot numit editor, apoi îi dă drumul cernelii. Şi cerneala curge, curge mereu, firul devine tot mai lung şi mai îmbelşugat. E o frumuseţe de fir, o minunăţie, ce mai – toată lumea e entuziasmată de el. „Vai ce frumos este!” exclamă toţi, făcându-i loc cât mai mult. Scriitorul se bucură şi el, cu toate că ştie că cerneala din capul lui se-mpuţinează mereu; vede firele nenumărate şi se bucură gândindu-se cu plăcere la viitor. Se va înfăşura zdravăn în ele şi va dormi ca un popă, iar mai târziu se va transforma în fluture… Iar cerneala din capul lui scade, şi pe măsură ce scade, firul se face tot mai subţire, rândurile tot mai rare şi mai firave. În epoca asta ia naştere de obicei, ceea ce se numeşte drama în versuri. Dar scriitorului nu-i pasă; el se bucură de gogoaşa care-l aşteaptă. Într-o bună zi, cerneala din capul scriitorului se isprăveşte. S-a transformat toată în fire de cerneală care s-au aşezat pe hârtie. Scriitorul se gândeşte la acelaşi lucru: ce dulce somn va avea el între atâtea fire, până când se va trezi fluture !… Dar vedeţi că nu se-ntâmplă întocmai aşa, nu ?… Viermii de mătase nu se cultivă de dragul fluturilor, ci de dragul mătăsii. De aceea oamenii aruncă gogoşile în apă clocotită; viermii se prăpădesc, iar mătasea e depănată pe mosoare. Din ea se fac ciorapi frumoşi, iar viermii sunt aruncaţi la gunoi.


Ei bine, aşa se întâmplă şi cu gogoaşa de cerneală, dragii mei. Când i s-a scurs toată cerneala din cap, scriitorul e aruncat în apele clocotitoare ale criticii şi scuturat din gogoaşa de cerneală, iar firul de cerneală se preface şi el, tot în ciorapi de mătase, pentru nevasta crescătorului de scriitori !…Sunt unii care se miră de acest fapt şi plictisesc lumea cu fel şi fel de-ntrebări. Despre aceştia se spune în cercul viermilor mai tineri: Uite-l şi pe moşneagul ăla… S-a epuizat complet, sărmanul…!
Şi tinerii au dreptate.