luni, 14 iunie 2010

Jorge Luis Borges

S-a născut la 24 august 1899 la Buenos Aires.  Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice şi metafizice cu temele clasice ale fantasticului (şi anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărţile misterioase şi vrăjite, salturile în timp). Adjectivul "borgezian" defineşte concepţia despre viaţă ca poveste ("fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoaselel sale recenzii de cărţi imaginare).

A fost influenţat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton.

Borges a lăsat o moştenire importantă în toate domeniile culturii moderne, până şi în cea pop, şi numeroşi scriitori s-au inspirat din creaţia sa. Printre aceştia, amintim Julio Cortázar, Italo Calvino, Umberto Eco, John Barth, Philip Dick, Gene Wolfe, Paul Auster etc.

În plus Borges a influenţat şi autori de benzi desenate ca Alan Moore şi Grant Morrison (care îl citează într-un episod din Doom Patrol) şi cantautori ca Francesco Guccini şi Elvis Costello.

Umberto Eco, în romanul Numele trandafirului numeşte pe unul dintre protagoniştii care a aspirat la funcţia de bibliotecar, fără a reuşi, Jorge da Burgos, explicând la sfârşit că s-a referit chiar la Borges.

În ciuda faptului că a fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediţii ale Premiului Nobel, începând cu anii 50, Academia Suedeză nu îl premiază niciodată, preferând uneori autori mai puţin cunoscuţi. Unele voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan Peron; există totusi elemente care neagă existenţa acestor simpatii.






Fericirea


Cine îmbrăţişează o femeie este Adam. Femeia este Eva.
Totul se întâmplă pentru prima oară.
Văzut-am ceva alb pe cer. Că-i luna mi se spune,
dar ce pot face cu un cuvânt şi o mitologie?
O înfiorare simt când văd copacii. O, cât sunt de frumoşi!
Se-apropie de mine cu blândeţe tot felul de jivine pentru ca eu să le spun pe nume.
Pe raft stau cărţi, dar litere nu au. Când cartea o deschid, apar şi ele.
Când răsfoiesc atlasul, trasez conturul insulei Sumatra.
Cine aprinde un chibrit în întuneric născoceşte focul.
În oglindă cineva stă la pândă.
Cine priveşte marea vede Anglia.
Cine recită un vers de Liliencron a intrat în luptă.
Am visat Cartagina şi legiunile care au nimicit Cartagina.
Am visat spada şi balanţa.
Lăudată fie dragostea în care nu există posesor şi posedat,
căci amândoi se lasă în voia ei.
Lăudat fie coşmarul, care ne arată că putem crea iadul.
Cine se scaldă într-un râu se scaldă în Gange.
Cine priveşte un ceas de nisip vede năruirea unui imperiu.
Cine se joacă cu un pumnal prevesteşte moartea lui Cezar.
Cel care doarme este toţi oamenii.
În pustiu am văzut apărând Sfinxul, pe care chiar atunci îl terminaseră.
Nimic nu e atât de vechi sub soare.
Totul se întâmplă pentru prima oară, dar într-un chip veşnic.
Cine citeşte cuvintele mele le inventează.





Lui John Keats(1795-1821)


Dintru-nceput pân` la grăbita moarte,
Cumplita frumuseţe te pândea,
Cum stă la pândă priincioasa soarte
Ori duşmănoasă. -N zori te aştepta
La Londra şi în file-ntâmplătoare
Din dicţionarul de mitologie,
În darurile zilei, bucurie
Pe chip, în glas, pe buze pieritoare:
E Fanny Brawne. O, tu, nesăbuit
John Keats, pe dinainte-mi faci să treacă
privighetoarea naltă, urna greacă.
Sînt veşnicia ta, de om sfârşit.
Văpaie-ai fost. Acum, în amintire,
Nu eşti cenuşa. Slava-n veşnicire.





Orbul


De la naşterea mea, din secolul trecut,
din amfora concavă, din puţul adânc,
timpul meticulos, care-i prea scurt în memorie,
mi-a tot răpit formele clare ale acestei lumi.
Zilele şi nopţile au măcinat profilurile
buchiilor şi chipurile iubite de mine.
Ochii mei scurşi interogau în van
bibliotecile pustii şi pupitrele goale.
Albastru şi roşu-nchis nu-s decât o ceaţă,
sânt două voci inutile. Oglinda mea
e o lagună de culoare cenuşie.
În grădină, amicii mei, eu
văd trandafirul trist cu petale gri.
Acum îmi dăinuiesc doar formele galbene
şi văd suficient, pentru-a vedea coşmaruri.





Tabloul promis


Un pictor mi-a promis un tablou.
Acum, în New England, aflu că a murit. Simt
Ca şi alte dăţi, tristeţea de-a înţelege că suntem
Ca un vis. M-am gândit la om şi la tabloul pierdut.
( Numai zeii pot să promită pentru că sunt nemuritori.
) m-am gândit la locul ales pe care pânza nu-l va ocupa.
M-am gândit după aceea ; dacă s-ar afla aici, cu
timpul Va fi un lucru în plus ; acum e ilimitat, nesfârşit,
capabil De orice formă şi culoare, fără să depindă de nici
una. Într-un anume fel, el există. Va trăi şi va creşte
Ca un cântec şi va rămâne cu mine până la sfârşit.
Îţi mulţumesc, Jorge Larco. ( Şi oamenii pot să promită, pentru că în fiecare promisiune există ceva nemuritor.)





Celui ce mă citeşte


Invulnerabil eşti. Cum, nu ţi-au dat
Cereştii zei ce soarta-ţi pândesc
Deşarte certitudini? Nu ţi-e oare
Timp neoprit acelaşi timp de râu
În care Heraclit văzu simbolul
Fugacităţii? Marmura te-aşteaptă
Dar nu o vei citi. În ea stau scrise
Şi data şi oraşul şi epitaful.
Din timp croite visuri ceilalţi sunt
Şi ei. Nici bronz nu sunt, nici aur.
Şi lumea, ca şi tine, e Proteu.
Eşti umbră şi în umbră vei intra
Ce te aşteaptă la sfârşit de drum.
Gândeşte-te că ai murit de mult.
 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu