Karl Gjellerup

S-a născut în 1857 la Roholte. Deşi student în teologie, în climatul spiritual de liberalism instaurat de mişcarea de renaştere intelectuală denumită Det Moderne Gennembrud şi sub influenţa marelui critic danez Georg Brandes şi a romancierului Schandorph, trece la o opoziţie deschisă faţă de creştinism. Din această perioadă datează primele sale romane: Un idealist, Tânăra Danemarcă şi Antigonas (a cărui acţiune se desfăşoară în Grecia secolului al II-lea). Totodată, sub înrâurirea teoriilor darwiniene, îşi afirmă opiniile deterministe în teza sa Ereditatea şi morala.

La întoarcerea dintr-o lungă călătorie în Germania, Grecia şi Rusia, moment care marchează ruptura sa cu Brandes, se orientează spre un idealism de inspiraţie germană. Dramele sale poetice, dintre care şi Brynhild, poartă amprenta influenţei lui Schiller, iar, în ceea ce priveşte stilul savant, pe cea a lui Swinburne. Romanele sale aparţinând aceleaşi perioade, şi în special Romulus, sunt tributare romancierilor ruşi, cu precădere lui Turgheniev.

În 1892 se stabileşte în Germania prin căsătorie şi, sub neta înrâurire a lui Schopenhauer, publică atunci romanele Minna şi Moara, ultimul fiind considerat capodopera sa.

Câţiva ani mai târziu evoluează din nou, cufundându-se în studiul religiilor hinduse. Experienţa budismului se oglindeşte printre altele, în romanul exotic Pelerinul Kamanita.

Ultimile sale romane marchează o revenire spre creştinism şi mărturisesc adâncirea desprinderii sale de realităţile pământului natal.

La doi ani după primirea Premiului Nobel, în 1919, moare la Klotzsche, lângă Dresda.

 Pelerinul Kamanita

- fragment -

   
Tulburat de această amintire atât de vie, pelerinul Kamanita tăcu o vreme. Oftând, îşi trecu mâna peste frunte urmându-şi povestirea: 
- Pe scurt, ce să-ţi mai spun, frate, tot timpul acesta umblam beat de fericire, parcă nu atingeam pământul. Îmi venea să râd când îi auzeam când pe unii, când pe alţii, numind pământul valea plângerii, şi dorind cu tot dinadinsul să nu se mai nască printre oameni.  
- Tare proşti mai sunt. Somadatta!strigam, nu-i loc pe lume mai fericit decât terasa-celor-fără-de-griji.Dar la talpa terasei se căsca o prăpastie. Coboram peretele când am auzit vorba asta necugetată. Ca  un făcut, menit să mă încredinţeze că pe pământ nu-i fericire fără partea ei de amar, o ceată de bărbaţi s-au năpustit atunci asupra noastră, cu arma în mână. Era atât de întuneric încât n-am putut să văd câţi erau. Din fericire aveam spatele acoperit de stâncă şi, liniştiţi la gândul că primejdia nu venea decât din faţă, ne-am apărat viaţa şi dragostea. Cu dinţii strânşi, tăcuţi ca noaptea, nu scoteam un cuvânt, loveam şi ne apăram pe înfundate, în vreme ce adversarii noştri ţipau ca diavolii, îndemnându-se unul pe altul. Să tot fi fost opt, sau poate zece glasuri. Nu se aşteptaseră la o asemenea împotrivire, dar nici noi n-o duceam prea bine. Curând, doi zăceau doborâţi la pământ, piedică în calea celorlalţi, care se temeau să nu se poticnească de trupurile căzute, nimerind în vârful săbiilor noastre. Păreau să fi dat înapoi câţiva paşi, nu le mai simţeam, caldă, răsuflarea în obraji. 

I-am şoptit ceva la ureche lui Somadatta, şi ne-am strecurat într-o parte, lateral, sperând ca duşmanii, crezând că suntem tot acolo, se vor repezi înainte şi se vor izbi de stâncă, rupându-şi lamele, în timp ce noi i-am fi împuns cu fierul între coaste. Oricât de prevăzători am fost, vreun foşnet le-a trezit bănuiala căci nu s-au repezit orbeşte asupra noastră, aşa cum ne aşteptam. O dungă îngustă de lumină s-a ivit pe perete. Ieşea din fitilul unui lămpaş abia deschis; alături, am întrezărit un nas plin de negi şi un ochi mijit.

Norocul a făcut că mai aveam în mână băţul de bambus cu care ne ajutam la căţărat, şi-am tras cu el o lovitură, una de pomină – ţipătul de durere şi zgomotul de cioburi mi-au dovedit că nimerisem bine. Am luat-o îndată la fugă în direcţia din care venisem. Ştiam că râpa, aici mai îngustă, se povârnea şi că puteam sui fără greutate. Totuşi, soarta ne-a venit în ajutor, şi urmăritorii s-au lăsat păgubaşi, de teama întunericului.abia mi-am adunat puterile s-ajung până sus. Sângeram din mai multe răni. Şi Somadatta era rănit, dar mai uşor.

Sus mi-am tăiat haina fâşii şi ne-am legat rănile cum s-a putut. Sprijinit de braţul lui Somadatta am ajuns în cele din urmă acasă. Aici am căzut la pat zăcând săptămâni în şir.

Boleam chinuit de o întreită suferinţă. Frigurile îmi ardeau trupul acoperit de răni, inima se mistuia de dorul iubitei. Curând am început să tremur pentru viaţa ei.  Fragedă ca o floare, primejdia de moarte prin care trecusem şi în care, poate, mă aflam şi acum, o răscolise adânc. Zi de zi, sora ei de lapte, credincioasa Medini, se ducea şi venea de la un bolnav la altul. Dusă pe firul gândului, legătura dintre noi nu s-a rupt nici o clipă. Ne trimiteam flori unul altuia. Pricepuţi cum eram amândoi în graiul lor, ne-am spus vorbe dulci, multe, pe calea gingaşelor solii. Când m-am mai înzdrăvenit, am început să schimbăm şi câte-un vers, şi traiul ni s-a părut dintr-odată mai dulce. Însă odată cu întremarea de care ne apropiam în acelaşi pas – prea eram legaţi ca unul s-o ia înaintea celuilalt – viitorul ni s-a înfăţişat încărcat de griji.

Atacul neaşteptat şi aparent fără noimă nu mai era acum o taină pentru noi. Nimeni altul decât fiul ministrului, Satagira pe nume, - cel cu care mă luasem la bătaie pentru mingea Vasitthei, în acea neuitată după-amiază – el tocmise ucigaşi să mă prăpădească. Prinsese de veste, fără îndoială, că nu părăsisem oraşul cu solia şi, bănuitor, nu i-a fost greu să iscodească cum petreceam nopţile pe terasă.

Ah, terasa-celor-fără-de-griji, insula scufundată a iubirii noastre! Dacă ar fi fost după mine, mi-aş fi pus cu bucurie viaţa în primejdie ca să-mi pot strânge mereu iubita în braţe, acolo. Însă chiar dacă Vasitthi ar fi avut inima să mă lase să sfidez moartea noapte de noapte, soarta m-a cruţat de această ispită. Pesemne că Satagira, pizmaşul, a dat de ştire părinţilor ei că ne-ntâlneam în taină amândoi; la puţin timp se dovedi că Vasitthi era ţinută din scurt, nu i se mai dădu voie să întârzie pe terasă după asfinţit, pasă-mi-te ca să-şi cruţe sănătatea şubrezită!

Iubirea noastră îşi pierduse adăpostul! Ea, care numai în locuri tainice se simte acasă, iat-o silită să umble în văzul lumii! Ne-am întâlnit aşa, ca din întâmplare, în grădina publică unde-i zărisem prima oară chipul îngeresc, şi o căutasem de atâtea ori în zadar. Dar ce întâlnire a mai fost şi asta! Minute furate din zbor, câteva şoapte schimbate sfios şi în pripă – şi cât de stingheriţi mai eram, temându-ne de priviri curioase, sau, cine ştie, iscoditoare! Vasitthi se ruga de mine să părăsesc neîntârziat oraşul, simţea moartea dându-mi târcoale în fiecare clipă petrecută lângă ea. Se socotea vinovată, cumplit de vinovată  că în seara aceea, în seara neuitată de pe terasă, se încăpăţânase să mă oprească lângă ea, gata să mă arunce în ghearele morţii – poate că acum, chiar în clipa asta, alţi ucigaşi stau tocmiţi, gata să mă înjunghie. Trebuie să plec îndată, să mă feresc cu orice preţ de primejdia ce mă împresoară, altfel fac din ea o ucigaşă, aceea a iubitului ei! Vorbea şi glasul i se îneca în lacrimi şi eu stam lângă ea fără să o pot strânge în braţele mele, fără să-i pot sorbi în sărutări lacrimile curgând pe obrajii ei palizi, ca picurii grei vestind furtuna. Cum să mă îndur să-mi iau rămas-bun de la ea? I-am spus că nu pot să plec până ce nu ne vom întâlni încă o dată, oricât de greu ar fi, oricâte piedici ne-ar sta în cale. Chiar atunci s-au apropiat nişte trecători şi am fost nevoiţi să ne despărţim. Însă nici privirile ei rugătoare, nici deznădejdea ei nu m-au clintit. Mă bizuiam pe mintea ageră a iubitei mele; nu se putea ca sub imboldul dragostei şi tremurând pentru viaţa mea, să nu găsească vreo ieşire! Fără să mai vorbesc de ajutorul şi sfaturile Medinei, atât de pricepută într-ale dragostei. Şi nu m-am înşelat. Chiar în noaptea aceea, Somadatta mi-a dat de veste că urziseră un plan care se arăta plin de făgăduinţe.