Emil Iliescu (YLAN)

Rămăşagul



Ca în fiecare sâmbătă seara cârciuma lui Suditu era plină. Localul era vechi de vreo trei generaţii şi toată lumea ştia că actualul proprietar era un om care-şi mânca de sub unghie, fiindcă îl lăsase, aşa cum fusese el ridicat de bunică-său. El zicea că vrea să-i păstreze patina timpului, dar oamenii ştiau că zgârcitul de Suditu nu ar fi cheltuit nici măcar un leu pentru renovarea clădirii, deşi vadul era bun şi seară de seară avea muşterii pe cinste. La o masă ce se afla în mijlocul cârciumii, tronau Relă şi Simion, doi prieteni buni, oameni cu stare, cu cheag mult în Movila. Pe lângă ei roiau ca muştele în jurul unei bucăţi apetisante de brânză alţii, mai sărăntoci, dar care ştiau că uneori pe cei doi prieteni îi năpădea dintr-odată melancolia şi atunci se mai învârteau şi ei de câte o ţuică bătrână. Şi cum să nu fi melancolic, când amândoi făcuseră armata, undeva prin Ardeal, şi de locurile acelea îi legau şi azi amintiri de suflet. Despre olteni mulţi spun că sunt buni de caporali şi şefi de pluton. De aceea erau pline de ei unităţile militare de dincolo de munţi, nu de altceva, dar să mai pună în mişcare sângele de ardelean, mai molcom, ca o apă zăgăzuită. Sânge molcom, dar curat, spălat în multe ape de morală şi bun simţ statornicite de veacuri. Văzuseră acolo Relă şi Simion gospodării în adevăratul sens al cuvântului, nu case ca pe la ei, că le sufla vântul prin bătătură iarna, de ziceai că nu-i aşezare de om, ci ditamai câmpul lăsat în izbeliştea iernii aprige. Fiindcă, la ei, la olteni, de când se domolea zaibărul în bute, ei nu mai ştiau altceva decât caneaua, pe unde rubiniul se prelingea ca un sânge tainic, dar clocotitor. Cât despre neveste, să nu mai vorbim. Pe la parastase sau la nunţi se luau la întrecere cu bărbaţii lor, care se îmbată primii. În Ardeal însă...În Ardeal era altceva, de ziceai că Bunul Dumnezeu de aceea ridicase munţii cei mari, ca să separe pe cei robaci de cei lasă-mă să te las din Regat. Ori de câte ori se îmbătau, Relă şi Simion îşi aminteau de Ilona şi de Marişca, de clipele petrecute cu ele. Două ardelence ţepene ca pietroiul de-l pui toamna în butoiul cu varză, ca să o ţină proaspătă şi tare până-n primăvară. Se gândiseră ei atunci la însurătoare, dar armata a trecut, ei au fost nevoiţi să se întoarcă în Movila lor şi a zburat gândul de însurătoare, când au dat iar de coşmelia lui Suditu şi de serile de poveste de acolo. Din această cauză oftau ei, când se aghezmuiau mai serios şi deveneau Meccena satului, cinstind pe oricine se nimerea să calce locul.Uşa cârciumii se deschise larg şi în cadrul ei apăru figura bonomă şi trupul gros ca un elefant al viceprimarului, Nelu Orban. Vicele era un bărbat înalt, cu o burtă proeminentă, ce-l silea să-şi ţină pantalonii sub talie, cu cureaua atârnând ca o pasăre împuşcată pe brăcinarul care nu mai putea cuprinde agoniseala de grăsime acumulată prin lungile-i deplasări pe la oamenii din sat. Vara asuda cumplit şi avea o eşarfă albă, cu care din când în când îşi mai limpezea faţa-i roşie ca de rac fiert. Ar fi putut să ajungă şi el de mulţi ani acolo, pe fotoliul de prim cetăţean al satului, dar cum era mai prieten cu focoasele spirtoase, trebuia să se mulţumească mereu cu postura de viceprimar. Un lucru îl necăjea, faptul că toată lumea i se adresa cu apelativul „don’ vice”, ca şi cum nu ar fi avut şi el nume. Câteodată simţea un dor nebun să-i zică şi lui cineva pe numele mic, Nelu, dar lumea păstra distanţa protocolară care se cuvenea funcţiei sale.- Bună seara, spuse el, rotindu-şi privirea peste încăperea răvăşită de atâta fum. Ce faceţi, bă, fraţilor, vă adunarăţi ca fluturii la lumina felinarului, ai? Ce bine e vara, nu? Ziua tolănit la umbra căşii, seara la poveşti, la Suditu...Da’, las că vine ea iarna şi o să vă iasă pe nări şezutul ăsta. Oh, ...Relă...Simion...spuse el, îndreptându-se spre masa din mijlocul cârciumii. Cei doi prieteni se ridicară în picioare ca să dea mâna cu vicele, apoi priviră la cei din jur, ca şi cum ar fi vrut să le dea de înţeles cât sunt de preţuiţi şi respectaţi de al doilea om în sat, care le rostise numele şi le strânsese mâinile, ignorându-i pe ceilalţi.- Plecară fetele la oraş? întrebă vicele, privind spre paharele de pe mese, unele orfane, altele dospind de băutură.- Plecară, răspunse Relă. Plecară, că de luni încep examenele...- Şi, la ce facultate ziserăţi că vor să dea, întrebă vicele, ştergându-şi fruntea de transpiraţia ce se abătuse în valuri peste obrajii lui bucălaţi, de cum simţise miros de tărie prin nările-i puternice, ca de armăsar.- La Drept! La Drept! interveni şi Simion, cu o mină superioară. Păi, să avem şi noi în neam avocaţii noştri, să nu ne mai plimbăm pe la ăi din oraş, care îţi promit şi pielea ursului din pădure, iar, când e să te apere, constaţi că nu valorează nici cât două piei de cloşcă!- Păi, bă, acolo, la Drept, trebuie să ştii carte multă ca să intri din prima! îi luă parcă la rost vicele. Învăţară ceva fetele sau se duseră doar ca să miroasă aer de oraş?- Învăţară don’ vice, învăţară, îi răspunse Relă, legănându-se pe spătarul scaunului, cu un aer important.- Învăţară pe dracu’, spuse vicele, şfichiuindu-i parcă pe amândoi din vârful limbii şi privindu-i ironic. Ce învăţară, bă, nărozilor, că toată vara auzii că stătură pe gârlă, cu nădrăgoşii ăia de băieţi ai lui Buburlan...Relă şi Simion priviră în podea. Nu prea le convenea, ori de câte ori vicele călca pe la Suditu. Din două motive: primul, că de atunci autoritatea lor intelectuală se ducea de râpă, vicele devenind centrul atenţiei generale şi al credibilităţii maxime, şi al doilea, că îi făcea mereu nărozi, umilindu-i parcă intenţionat în faţa tuturor. Dar nu aveau ce face. Nu se ştie când aveau nevoie de el pentru cine ştie ce trebuşoară.- Învăţară, don’ vice, da’, mai mult noaptea, spuse cam timid Simion. Că aşa au auzit ele, că noaptea se prinde mai bine materia. Ziua, şi ele, ca fetele, au zis să stea o ţâră la soare, să mai prindă culoare în obraji, să nu se ducă acolo, la oraş, cu mâinile bătucite de coceni şi cu faţa arsă de vânt. Să arate şi ele altfel...- Ce să arate, bă, altfel! Acolo, la examen, trebuie să arăţi pe hârtie ce eşti şi cum eşti! Ce, crezi că ăia din comisie dau note după bronzul de pe faţă sau după pielea fină de pe mâini...Auzirăţi, bă, vestea? spuse vicele conspirativ, rotindu-şi privirea să vadă efectul întrebării sale.În cârciumă se făcu o tăcere de mormânt. Oamenii ştiau că vicele era întotdeauna cel care aducea veşti şi îi mai scotea din amorţeala şi rutina gestului de a ridica şi deşerta unul după altul paharele. Vicele se uită ţintă la Relă.- Păi...păi...?, spuse el, ridicând din sprâncenele arcuite ca doi arici, întoarcându-şi apoi privirea întrebătoare şi spre Simion.Cei doi prieteni îşi aduseră aminte de un alt vechi şi prost obicei al vicelui. Zicea întotdeauna că nu poate spune ce veşti are, dacă este pe gâtul uscat. Aşa era el, se învăţase să profite de om, cu funcţia lui, de momentul când unul sau altul ar fi intrat în biroul lui cu căciula în mână după vreun favor. Aşa că Relă îl strigă scurt pe cârciumar, făcându-i semn cu capul spre vice. Suditu apăru ca din pământ cu un pahar de cognac. Vicele nu bea niciodată ţuică bătrână, ca ei, că zicea că pute şi-l miroase primarul.- Auzirăţi, bă, că plecă şi alde Răţoi la oraş...- Păi, ce să caute o sărăcie ca Lisandru la oraş...?- Păi, nu Lisandru, bă, fie’su, Săndel...Se duse şi el la examene...spuse vicele, convins că a dezamorsat o bombă cu efect neântârziat printre cei de faţă.- La examene? Păi cum devine asta? Săndel a lu’ Răţoi la examene? îşi holbase Simion ochii spre vice, simţind că undeva în zona omuşorului îl cuprinde o fierbinţeală ciudată.- Da, bă, nărodule, ce numai fie’ta are loc acolo, la oraş? Că acolo sunt străzi largi de încap oameni din trei sate ca al nostru în ele! Vrea să dea la medicină...să devină doctor...doctor veterinar...- Oleleo, auzi medic veterinar, se maimuţări Relă, spre amuzamentul celor de faţă. Poate, când o zbura porcu'!- De ce, bă? De ce, bă, nerecunoscătorilor? le strigă vicele cu năduf. Aţi uitat, că, până să vină veterinarul ăl nou, Săndel ne-a scăpat porcii de pestă, vacile, când intrau slobode în trifoi, de se făceau burţile pe ele ca baloanele alea de zboară prin aer, astea moderne, cu heliu sau ce mama naibii vâră în ele. Că, dacă nu era el, le explodau ugerele ca bombele din ăl de al doilea război mondial!......Găinile, găinile nu ni le-a scos din tot felul de boli, de nu mai ieşea ou din ele să le fi picat cu ceară? Nu Săndel a făcut asta? Că a fost băiatul ăsta de mic parcă născut doctor de animale, blând şi cu suflet mare. Că mă întrebam, ce-i mai trebuie facultate şi patalama la mână, el e doctor de animale din burta măsii!- Eh, o să vedem noi, spuse Relă înciudat. O să vedem noi cine are dreptate. Să vedem cine intră la facultate. Fetele noastre ori Săndel...- Bă, nărozilor, păi, dacă vreţi, eu pot ţine şi un rămăşag cu voi doi. Ce ziceţi?- Adică, cum devine, don’ vice? Mata crezi că o să intre alde Săndel şi ale noastre o să rămână pe afară?- Bă, eu aşa zic!Nu apucase vicele să-şi termină gândul rostit, că în pragul cârciumii apăru Lisandru a lu’ Răţoi. Era un om bine făcut, dar pământiu la faţă. De aceea oamenii toţi spuneau despre el că nu e om făcut din sânge de bărbat amestecat cu femeie, că e făcut cu totul din pământ. Şi când mergea, se legăna, când pe un picior, când pe altul. Poate de aici şi numele stirpei lui, Răţoi, că aveai impresia, când îl vedeai mergând, că se scufundă în pământ, când pe o parte, când pe cealaltă. Lisandru mormăi un „bună seara” înfundat, fără să privească la nimeni. Se opri la bar. Comandă o cinzeacă, pe care o dete peste cap, apoi se îndreptă spre ieşire.- Să trăieşti, bă, Lisandre, îi spuse vicele, apropiindu-se de el. Ce faci, bă, pleci aşa de repede?- Bună seara, don’ vice, spuse Lisandru. Nu vă observai...Dar vicele ştia că Lisandru minte. Era genul de om care nu se plecase niciodată sub vremi, oameni sau funcţii. Aşa că, ori de vorbea faţă la faţă cu primarul sau cu vicele, ori de îl privea în ochi pe Frăsile, prostul satului, pentru el totuna era. Era sincer, deschis la vorbă şi la suflet şi de aceea îi plăcea vicelui de el. Mai era un motiv, pe care lumea îl ştia. Vicelui i-ar fi plăcut să-l aibă de ginere pe Săndel. Dar acesta era de câţiva ani în vorbă cu Liliana lu’ Gavril, aşa că nu se mai punea problema unei cumetrii între el şi omul negru ca pământul din faţa lui.- Lisandre, uite, bă, noi făcurăm aici un rămăşag. Eu zisei că al tău intră la facultate, Relă şi Simion, că intră fetele lor. Te prinzi şi tu la rămăşag?- Doamne fereşte, don’ vice, am vândut o amărâtă de pârloagă, numai să aibă băiatu’ bani de drum şi de taxe, ce i-o cere acolo, şi să stea în gazdă la cineva cât durează ascultarea la examene. Doamne fereşte!- Şi, în ce ar consta rămăşagul don’ vice, scânci din colţul său, Mărin a lu’ Mitu.- Păi, cine pierde, face cinste duminica viitoare la toţi ăi de intră în cârciumă. Că până duminică se dau rezultatele. De acord?Relă şi Simion îşi frecară mâinile nevăzut pe sub masă, căci de mult voiau ei să-l ciupească de o cinste pe vicele, ce se învăţase ca milogul la poarta bogatului, când era vorba de banii altora. Căci nici nu se gândeau ei că Sila şi Nataliţa lor nu vor intra la facultate, înaintea sfrijitului de Săndel.Trecuse săptămâna. Sâmbătă seara cârciuma lui Suditu era plină ochi de lume, căci se dusese zvonul din om în om de rămăşag. Vicele intră agale, căutându-i din ochi pe Relă şi Simion.- Nu veniră încă, don’ vice, spuse cu glasul lui piţigăiat a lu’ Mitu. Poate sărbătoresc acasă şi au uitat de noi şi de rămăşag...Chiar în clipa aceea în prag apărură chipurile lăsate, ca nişte măşti de ceară topită, ale celor doi. Se îndreptară spre masa lor tăcuţi, ca şi când nu ar fi fost decât ei doi în cârciumă.- Relă...Simioane, ce aveţi, bă, de nu deterăţi bineţe la oameni...la autorităţi...? întrebă vicele cam nervos. Ce, vă picară vorbele în sân la muiere şi nu puturăţi să le mai scoateţi de acolo? Ce vă făcură fetele?Relă şi Simion se priviră adânc, ca şi cum ar fi fost supuşi la cel mai ruşinos supliciu din lume.- Veniră acasă, ce să facă...- Luară?- Nu, spuse Relă, picară...da’ o să încerce iar la anu’...că mai e timp şi nu se mută oraşul din loc!- Păi, cum adică picară, bre, nea Relă, interveni a lu’ Mitu, care mereu le ţinea celor doi isonul, ca să-i mai pice şi lui vreun trăscău pe gâtlej. De ce picară?- Bă, Mărine, da’ prost te făcu mumă-ta, izbucni vicele, căruia niciodată nu îi convenea faptul că tăntălăul de Mărin se băga mereu neanunţat în vorbă. Păi, ziseră ăi din comisie să vină la anu’, să le mai crească ţâţele...Întreg localul izbucni într-un râs zgomotos, care-i cufundă şi mai mult pe cei doi în ruşinea lor. - - Păi, ce vă zisei eu, bă, nepricepuţilor...Gârlă le trebuia lor...zbănţuială prin zăvoi cu hahalerele lui Buburlan...! Sulemeneală pe faţă, pe mâini...Bă, cartea e carte, ştiinţa e ştiinţă, şi prostia e prostie, şi câteodată e atât de mare, că le întrece pe toate...! Acu’ să le puneţi în curte în ramă, să le vază toţi peţitorii care or veni pe uliţă...- Ce peţitori, don’ vice, că la anu’ dau iar examen...!- S-o credeţi voi asta, bă, nărozilor! S-a termenat cu facultatea pentru ele...! Cum ziceaţi de Săndel? Că o să ia, când o zbura porcul, nu? La ale voastre o să fie tot aşa: când o zbura porcul şi o ateriza caltaboşul...! Păi, voi nu ştiţi, bă, că în viaţă lucru bun trebuie să-l faci de prima dată...Bunăoară, într-o fabrică, dacă ai greşit prima piesă, se cheamă că ai făcut rebut, nu? În viaţă, dacă nu beleşti ochii de prima dată să vezi pe cine bagi în casă şi în beserică, la cununie, devine că peste câţiva ani te târăşti prin tribunale la divorţ, nu? Copilu’, copilu’ de nu-l creşti dintru-nceput bine, cu frică de părinte, o ia razna. Băiatul la tutun, beutură şi ştiu eu ce fel de jocuri de noroc, de-şi dă şi izmenele după el, iar fata...Eh, la fată, e mai drăcoasă comedia. Că întâi o ia aşa ca ale voastre, cu gârla, cu sulemeneala... Urmează apoi hăndrăleala prin zăvoi, de cum prind puf între picioare, că, de, cine e mai meşteră ca femeia la aşa descântece...!Nu apucară Relă şi Simion să răspundă acuzelor vicelui că uşa se deschise larg şi Lisandru cu părul vâlvoi şi ochii ca scoşi din orbite năvăli în cârciumă. Fără să privească pe nimeni, aşa cum îi era obiceiul, urlă cât îl ţineau bojogii:- Luă...! Luă...!- Ce luă, bă, Lisandre? Luă foc pe undeva? îl întrebă vicele, speriat şi el de privirea fioroasă a lui Lisandru.- Al meu...Săndel...luă! Luă la facultate! Am băiat doctor!- Bravo, bă, Lisandre, bravo, bă! Vedeţi, când omului îi arde de carte, imediat se şi vede. Păi, atunci devine, mă... Relă...Simioane...că mâine bem pe veresie.. şi începem de cum face ochi Suditu...! Aşa-i, bă? se ridică vicele de la locul lui, plimbându-şi privirea peste cei ce asistaseră ca la teatru la acest episod.A doua zi, duminică, dis-de-dimineaţă, Relă şi Simion stăteau în cârciuma lui Suditu pleoştiţi ca două cloşti puse pe ouă de curcă. Se gândiseră că fiind duminică, mulţi vor merge la biserică, apoi se vor duce pe la casele lor, să îmbuce ceva, s-or trage la somn. Poate pe seară să se mai înmulţească clienţii şi să se mai împuţineze şi banii din buzunarul lor. Mureau însă de ciudă pe Lisandru. Şi nu neapărat că al lui intrase la facultate. Ci, fiindcă le dădea cu tifla şi intrase de două ori până la ora prânzului în cârciumă, prilej să-l mai cinstească cu o tărie. Când îl văzură că intră pentru a treia oară, Relă îi spuse veninos:- Bă, Lisandre, da’ ce poamă de om eşti tu, bă, de nu te mai saturi de pomană?- Păi, de ce vorbeşti aşa, Relă?- Păi venişi de dimineaţă o dată...te cinstirăm...Apoi venişi iar...- Uitai să-mi iau ţigări...- Iar te cinstirăm...Acu, ce mortii mai cauţi acilea?Avea Relă o vorbă a lui, ştiută de tot satul. Când se enerva, spunea doar atât: „ce mortii, bă?” Era o vorbă pe care o prinsese de la bunică-său, când era mic, dar fiindcă atunci nu-l putea pronunţa pe „ţ”, rămăsese cu acest cuvânt, mortii. Relă se uita la Lisandru şi ştia că acum nu mai are ce motiv să bage că intrase iar în cârciumă.- Mi-amintii acasă...n-am cribite..spuse Lisandru... Uitai să-mi iau cribite, când luai ţigări. Şi ţigara fără cribit, la ce-o aprind, la soare?- Cribitele cui te-a făcut! îl sudui scurt Simion. Dar nu aveau ce face, rămăşagul era rămăşag. Mai ales că era făcut cu vicele şi nu voiau să-l supere. Nu se ştie când aveau nevoie de el pentru vreo trebuşoară.- Bă, Relă, nu te înfoia aşa ca curcanu’, lasă, bă, că de data asta îmi plătesc singur consumaţia, îl linişti Lisandru pe bărbatul, care-l privea parcă scos din minţi.Dar Suditu, care era numai ochi şi urechi din spatele tejghelei, spuse cu voce autoritară:- Nici nu se pune vorba, nea Lisandre! Avem aici creditul cooperatist, la alde Relă şi Simion!Îi făcea plăcere lui Suditu să-i vadă ofticaţi pe Relă şi Simion. Niciodată nu-i putuse suferi. El stătea din viul dimineţii şi până seara târziu în picioare în spatele tejghelei şi tot nu prinsese cheagul pe care-l aveau cei doi, recunoscuţi pentru mişmaşurile pe care le făceau.Aşa că Suditu dăduse sfoară în şapte sate pe la cunoscuţii lui, să-i umple duminică seara cârciuma, că era parastas mare la alde Relă şi Simion. Trecuse un an de la acea întâmplare. Săndel luase prima sesiune din viaţa lui cu note meritorii şi Lisandru era mândru nevoie mare. De când îi intrase băiatul la facultate, umbla pe uliţa mare stând în picioare pe capra căruţii. Să-l vadă lumea din curţi. Să zică, ascunsă pe sub bolţile de vie: „Uite, bă, trece Lisandru a lu’ Răţoi...doctorul...!”Trecuse vacanţa de vară şi Săndel trebuia să plece din nou la oraş. Începea anul doi, dar era trist că-l lăsase pe Lisandru cu porumbul necules. Fusese o vară uscată şi năpârstocul de porumb nu apucase să stea bine pe picioare, de-ai fi zis că abia învăţase să meargă. În ziua în care se întâmplase nenorocirea cu Lisandru, lumea stătea pe la casele ei, căci era o duminică blândă de septembrie sub cerul răpus de vipia verii ce trecuse. Saveta, nevastă-sa, îi spusese să stea locului. E duminică şi e păcat de Dumnezeu să lucreze, să încarce porumbii de la câmp. Dar Lisandru, nu şi nu! Nu lasă el bunătate de recoltă până luni, în plin câmp la mâna ţiganilor din satele vecine! Avea locul aproape de gârlă, dar departe de casă. Când umplu prima dată căruţa, cu anevoie caii urcară panta ce ducea spre sat. Se dădu jos ca să mai uşureze din efortul animalelor. Ajunse în vârful pantei şi se opri să se odihnească. Om şi animal. Privi înspre valea Cernei. Niciodată gârla lui nu i se păruse atât de frumoasă, galbenă ca o gutuie dată-n pârg. Pe maluri erau puşti care dădeau la fâţe, roşioară şi obleţi. Se gândi că se pierduseră pe sub malurile acelea şi anii lui, cum se pierdeau pe sub cămaşa cerului fuioarele de fum ce tresăltau ca nişte limbi de şerpi uriaşi din coşurile caselor movilene. Îşi îndemnă blând caii, şi, pentru ca aceştia să nu o ia razna la vale, se proţăpi înaintea lor, ţinând oiştea cu mână tare. Auzi dintr-odată un zgomot mare. Parcă căzuse în satul lor un avion. Dar nu era niciun avion. Era Marcel a lu’ Impiegatu. Îşi luase motocicletă nouă şi o bârâia cât era ziulica de mare prin sat. Acesta trecu pe lângă el, chiuind din toate puterile. Că avea în spate pe şa o fetişcană şi voia să-i demonstreze că piloţii de formula I sunt mici copii pe lângă el. Caii fornăiră întâi, cînd auziră bâzâitul tare în urechi. Când Marcel a lu’ Impiegatu trecu pe lângă ei, se agitară ca o apă năvalnică prinsă între stîncile chingilor şi oiştea grozav de puternică. Apoi hăisul vru să se ridice în picioarele din faţă, ameninţând să răstoarne căruţa. Hăisul era armăsarul favorit al lui Lisandru, dar acum, că avea în dreapta lui iapa, devenise şi mai nervos. Lisandru se trezi într-o clipă sub copitele cailor săi. De obicei, caii feresc omul, nu-l calcă, dar acum chingile, oiştea grea nu le dădură prilej ca să ferească fiinţa ce ţipa sub ei. Coloana lui Lisandru se frânse ca o smicea de măr înflorit prea devreme.Nenorocirea asta îl ţintui în pat pentru totdeauna. Destinul copilului său, Săndel, fusese şi el scris, acesta fiind nevoit să se retragă de la facultate. Gospodăria rămăsese fără braţ de bărbat. Băiatul se însură şi încercă să uite de visul lui de o viaţă. Îl scotea pe Lisandru pe o rogojină afară la soare şi nu putea să nu observe lacrimile acestuia stătute pe la colţurile ochilor, ca nişte fluturi tremurând de durere.- Lasă, tăicuţă, lasă, îl amăgea Săndel cu glasul lui blând. Că nu s-a născut omul cu facultate. Uite, am slujbă acum. Veterinarul cel nou, care are trei comune în răspundere, mi-a zis că, dacă vreau, pot să fiu ajutorul lui. Să mă ocup de animalele din Movila. Şi fără hârtie la mână. Că doar mă cunoaşte lumea de când eram mic...- Da, dar una era să fi acolo, la facultate, să mă simţesc şi eu mândru când ies pe uliţă...Acu’, oricum nu mai am unde şi cum merge...Poate că aşa a vrut Bunul Dumnezeu...Pentru păcatele mele...pentru duminica aia sfântă, pe care eu am batjocorit-o cu munca mea...- Linişteşte-te, taică, totul o să fie bine. În toamnă ţi se naşte nepotul. Nu e ăl cu coarne aşa de negru! Hai, bucură-te de soare, că acum vine iarna buluc peste noi, de nu mai ieşim din case...Trecuseră de la acea întâmplare, rămăşagul despre care se dusese vestea în şapte sate, zece ani. Timpul alunecase peste fiecare, modelându-i chipul şi vârsta. Nelu Orban, era tot vice, clienţii lui Suditu erau aceleaşi feţe, mai buhăite parcă de băutură, de tutunul prost şi de ani. Când intră vicele în cârciumă, afară bătea un vânt câinos, mirosind a iarnă proaspătă. Îi puteai simţi colţii, dacă îl înfruntai din plin. Relă tocmai le povestea despre o nuntă la care fusese el şi muierea, într-o comună de peste deal.- Salutare la toată lumea! spuse vicele cu glas baritonal. E mai bine acu’ ca vara, nu? Venim şi noi mai pe ziuă la crâşmă...- Şi tot noaptea plecăm, râse mânzeşte Mărin a lu’ Mitu, arătându-şi dantura mâncată de coropişniţele tutunului.- Ce faceţi, bă, alde Relă...Simioane...? Parcă ieri fuserăm aci şi băturăm palma la rămăşag. Cum mai trece timpul, bă! Parcă ar trece de la el, cu de-a sine putere. Pe noi nu ne întreabă niciodată, dacă vrem sau nu să treacă...- Păi, d’aia se numeşte timp, don’ vice, îi răspunse mucalit Relă, ca să treacă...- Aţi văzut, bă, cum trecură anii şi se alese praful şi de facultatea alor voastre, că rămăserăţi fără avocaţi în neam!- Şi de facultatea lu’ Săndel....oale şi ulcele se alese şi de ea, spuse cu satisfacţie în glas Simion.- Şi de a lu’ Săndel, mă, aşa-i!, spuse cu amar în glas vicele. Păi, dacă la ale voastre nu le mai crescură ţâţele, cu ce să mai defileze prin faţa comisiei de examen! - Lasă, lasă, don’ vice, că avură noroc. Dădură de băieţii lui Tiberică, de peste deal, cel cu moara. Sunt cumnate acu’ şi stau, bine mersi, la căşile lor, că nu s-au născut toţi în facultăţi.- Am auzit, bă, că ăştia a lu’ Tiberică îşi ţin nevestele acasă, pe cafea şi ţigară, aşa-i? Nu le lasă să rânească la bălegar...- Mai toacă şi ele din când în când mălai cu urzici, pentru puii de curcă...că pentru asta nu au nevoie de facultate...În rest, aşa-i, le ţine bărbaţii pe roze...- Se mai duc ele pe gârlă, la bronzală?- Cum să se mai ducă, acu’ sunt muieri la casa lor!- Ascultaţi, bă, necitiţilor, la mine, că am văzut multe şi am auzit şi mai multe! Femeia e legată de sulemeneală, de cum o scoate mă’sa dintre craci. Sulemeneală şi oglindă. Că până şi baba Stanca, chit că se duce până la magazin să ia pâine, tot mai aruncă o privire în oglinda spânzurată în tindă, să vadă cum i se aşează cutele pe frunte. Voi nu ştiţi că între femeie şi oglindă e un legământ de când lumea? Se zice că, ori de câte ori o femeie se uită în oglindă, frumuseţea ei se aşează acolo, între straturile de ape, ca nişte slove într-o carte. Că d’aia îmbătrânesc ele şi se urâţăsc. Le ia oglinda cu fiece vezeală în ea tot frumosul din obraji şi-l ascunde în strălucirea ei. Ia, spuneţi, bă, ce pune lumea în sicriu, când moare muierea?- Păi, ce să pună, zise, Relă, privindu-l parcă tâmp pe vice. Pune moarta...!- Vezi, Relă, că nu raţionezi? Lasă, bă, moarta! Moarta ca moarta, dar n-aţi văzut că pune piaptăn, şi oglindă. Astea se pun neapărat. Şi ştiţi de ce?Întreaga asistenţă privea neputincioasă parcă în prostia ei la vice, aşteptând să fie luminată de acesta.- Se pune pentru că atunci când sufletul ajunge acolo, sus, îngerul de la poarta mare a cerului ia oglinda, o sparge de vreun nor, şi toată frumuseţea femeii, ascunsă în ani îndărătul ei iasă iar la lumină şi se aşază pe suflet, ca zăpada pe dealurile Movilei noastre. Că nu se cade, nărozilor, să apară muierea în faţa Domnului schilodită de riduri şi de vremi, nu? Trebuie să apară, aşa cum a făcut-o mâna lui pe prima femeie, pe Eva aia, frumoasă şi curată la suflet...- Da’, noi, noi de ce îmbătrânim şi ne urâţim? întrebă dintr-un colţ al crâşmei, Rică a lu’ Botezatu. Că eu unu' nu ştiu dacă mă uitai în oglindă de trei ori în viaţă...!- Păi, ia ziceţi voi, bă, pupezelor cu perciuni, ia ziceţi, de ce îmbătrânim, noi, bărbaţii?- De griji, de copii...spuse Relă.- De viaţa asta grea, că în capul nostru stă toată gospodăria...adăugă Simion compătimitor vorbelor prietenului său.- De tutun şi beutură, necheză din colţul său, Mărin a lu’ Mitu.Din toate piepturile celor prezenţi se revărsară în fumul de-l tăiai cu drujba din încăpere fel şi fel de oftaturi, semn că viaţa bărbatului pe lumea asta este una vitregă de tot.- Vezi, bă, vezi că sunteţi proşti cu toţii, le spuse primarul. Proşti, necitiţi şi nu raţionaţi! Femeia, bă, femeia ne îmbătrâneşte. Şi ştiţi de ce? Că vede că oglinda îi ia pe zi ce trece din frumuseţe şi ce zice ea: să iau de la nărodul ăsta o ţâră de îmbujoreală şi de viaţă în obraz! Că el tot nu are ce face cu ea, că în afară de beutură şi tutun restul le face, doar când stai cu gura pe el. De ce să rămână el tânăr şi frumos şi eu să mă usuc precum vreju’ de fasole pe arac? D’aia îmbătrânim şi ne urâţim noi, bărbaţii! - Da’, vezi, don’ vice, nici fără femei nu putem sta. Asta este o lege! se auzi o voce din fundul încăperii.- Aşa-i, bă, că atunci când ne luă ăl bătrân din ceruri coasta, ne-o luă tocmai p-aia, pe care se sprijină plămânu’ drept. Fără plămân şi fără femeie, e, simplu, nu poţi trăi! Cum nu poţi trăi fără aer!Oamenii se minunau, dându-şi coate de cât de destupat şi citit era omul cu care seară de seară îşi împărţeau ei poveştile despre viaţă, acolo, în cârciuma lui Suditu.- Auzirăţi vestea? se ridică vicele, ca pentru a se duce la bar, să-şi comande ceva, căci vedea că Relă şi Simion nu dădeau niciun semn de respect faţă de el.Larma din cârciumă încetă ca prin minune. Toată lumea aştepta spusele primarului, care precis venea iar cu o veste nemaiântâlnită. Relă ştia că nu trebuie să mai aştepte ca vicele să spună deja cunoscutul „păi” şi îi făcu semn lui Suditu. Vicele, după ce sorbi o gură de cognac şi o savură plescăind, zise:- Fuse alaltăieri la mine Săndel. Vrusei să-mi scopesc vieru'. Acu’ vine Crăciunul şi, dacă nu-l scopeşti, pute carnea de te dă afară pe uliţă. Săndel îl luă şi pe ăl mic cu el. Ce zic eu, ăl mic, că e în clasa a treia. Băiat isteţ ca un proverb, bă. Şi cuviincios. - Cu cine don’ primar, îi adresă Relă linguşitor şi în avanpremieră acest nou apelativ, fiindcă auzise că pentru alegerile viitoare vicele îşi băgase pilele în funcţiune şi era sigur că va fi uns primar. Cu ăl mic, cu Monel?- Da, bă, Relă, cu Monel. Şi, mă rog, de ce mama dracu’ te hlizeşti aşa, când vorbeşti de copil?- Păi, mă gândeam ce nume i-au pus şi nărozii ăştia. Auzi, Monel! Când îl strigi, parcă ai chema un căţălandru!- Şi ce te încurează pe tine grija, bă, cum îşi botează alţii copiii?- Aşa, ziceam şi eu, ca prostu’...- Bă, ăla e un copil şi jumătate. Cât boscorodi tac’su prin bărbăţia vierului, nu se dezlipi de lângă el. Săndel îi explica ce şi cum făcea acolo şi ăl mic îi dădea la mână tot ce avea nevoie din trusa aia medicală. Când am văzut mâinile lui Săndel pline de sânge, şi cu ditamai fuduliile în palmă, am simţit că leşin. Am dat fuga în casă, să trag pe gât vreo două ţuici, să-mi revin. După ce a termenat, Săndel s-a dus un pic şi la Petruş, vecinul meu, că ăla avea ceva probleme cu vaca. Ăl mic a rămas cu noi, adică cu mine şi cu nevastă-mea. Tocmai făcusem nişte plăcintă cu dovleac. I-am dat copilului câteva bucăţi, un pahar de suc, acolo... Eu am început să-l descos, ştiţi voi, cum sunt obişnuit la primărie: ce mai face, îi place şcoala, ce face ăl bătrân, Lisandru?... Nevastă-mea, nici una, nici două, îl întrebă ce vrea el să se facă, atunci când o fi mare...- Şi ăl mic ce răspunse? interveni, sfios, Relă.- Păi...păi...arătă vicele spre paharul din care reuşise să scoată tot aerul.Relă privi peste umăr la Suditu şi porţia vicelui umplu la loc paharul.- Păi, ce să zică, stai să vezi. Îmi zise că el şi cu tac’su, adică cu Săndel, au un secret numai al lor. Dar ni-l spune şi nouă! Bag seamă, că, ori îi plăcu mult de tot plăcinta, ori cum vorbirăm noi cu el. Aşa cum vorbeşti cu un om mare. Îmi zise că într-o zi, asta-vară, când îl scoseră pe ăl bătrân afară în curte pe rogojină, acesta începuse iar să plângă. Că din cauza lui a rămas Săndel fără facultate. Atunci Săndel i-a spus: „Taică, uite, eu am curaj să ţin un rămăşag...”- Rămăşag? beliră ochii Relă şi Simion, la auzul cuvântului, care-i sărăciseră în acea duminică de pomină de atâţia bani frumoşi.- Bă, nu fiţi neam de manivelă şi nu mă mai întrerupeţi, că-mi pierd firul...se oţărâ la ei vicele. Şi, pe urmă, vă taxez iar cu o Metaxă! Cum spuneam, Săndel îi spuse că vrea să facă un rămăşag...- Cu cine, cu ăl bătrân, mieună din colţul său, Mărin a lu’ Mitu, care nu auzise pesemne intervenţia vicelui cu privire la băgatul în vorbă nepoftit.- Nu cu ăl bătrân, bă, nărodule, că ăla nu mai poate face rămăşag acu’ decât cu a’ cu coasa!- Da', cu cine?- Cu soarele!- Cu cine, don’ primar? întrebă Relă mirat.- Cu soarele, bă! Aşa spuse Săndel. Se jură că, dacă ăl mic al lui nu se face doctor, să-i facă pofta lu’ ăl bătrân şi pierde rămăşagul, un an de zile nu mai iese din casă să vadă lumina soarelui..- Şi soarele ce zise, don’ primar? adăugă glasul piţigăiat al lui Mărin.- Ce să zică, bă, Mărine, zise că eşti prost ca noaptea, aia zise! Păi, ce, bă, soarele are gură ca noi, să vorbească? El numai obliceşte sus pe boltă, ca să vază ce facem noi oamenii, acilea jos. Uneori îi mai sare şi lui ţandăra şi atunci intră supărat în nori, de nu-l vezi două-trei zile...Deh, că şi el e bărbat, ca noi...Ce, nouă nu ne mai sare câteodată ţandăra?- Păi, cum devine asta, don’ vice? se trase Mărin mai aproape de ei. Cum adică...e bărbat? Soarele...?- Păi, nu ştii şi tu, bă, basmele alea de le ascultam când eram mici, se întoarse vicele spre Mărin, făcându-i un semn autoritar să nu se apropie mai mult, fiindcă ştia toată lumea că Mărin a lu’ Mitu nu se spăla cu săptămânile. Nu ştii, bă, că el şi luna fug unul după altul şi nu se pot prinde şi vedea niciodată, deşi le-ar arde şi lor de ceva giugiuleală...!- Don’ vice, nu vă mai bateţi gura cu Mărin! La mintea lui...că ştie tot satul... Câtă beutură a supt ăsta din ţâţa lu’ mă’sa, când era mic, n-am băut noi toţi la un loc apă! spuse Relă, care-i făcu un semn lui Mărin să se întoarcă la masa sa.- Păi, şi credeţi d-voastră, don’ vice, că Săndel o să câştige rămăşagul ăsta?- Bă, Simioane, pe ăl cu voi, îl câştigă...- Da, ăl cu noi! Da', acu’, cu soarele, e mai greu, că e soare...nu om... mai adăugă Relă.- Om trăi şi om vedea, bă, nărozilor, spuse vicele. Că nici Movila nu se mută de aci, nici soarele de pe boltă!- Auzi, bă! Al mortii de copil, îngână Relă, auzi, să facă el rămăşag cu soarele!Relă avea toate motivele să fie mirat. Niciodată nu se pomenise la ei, în Movila, ca cineva să fi făcut pariu cu soarele. Pariu cu oamenii, asta da. Că, şi dacă-l pierdeai, ştiai că ăl cu care făcusei rămăşag, chiar dacă nu te ţineai de cuvânt, era tot om ca şi tine. De-l pierdeai şi nu plăteai, nu mai vorbea ăla câteva zile cu tine. Da, apoi, totul revenea la normal. Cu o ţuică în faţă. Dar aşa, să faci pariu cu soarele...!Din ziua aceea oamenii, ori de câte ori îl întâlneau pe Săndel pe uliţă, după ce îi dădeau bineţe, se uitau pe boltă să vadă dacă soarele mai e acolo, să ţină rămăşagul. Cu fiecare zi ce trecea, Monel învăţa tot mai bine şi devenea ceea ce fusese şi taică-său, când era de vârsta lui. Un om priceput la suferinţele animalelor, aşa încât nimeni nu mai punea la îndoială că Săndel va câştiga rămăşagul cu soarele. Lisandru, în schimb, devenea tot mai mic, ai fi zis că intra clipă de clipă, puţin câte puţin, în pământul din care a fost făcut, cum obişnuiau să zică oamenii despre el. Când era singur, ridica marginile rogojinei şi mângâia pământul, pe care parcă îl ruga din priviri: „ Mai lasă-mă, mai lasă-mă o ţâră, nu mă cere la tine! Mai ai oleacă de răbdare cu mine! Că şi eu am avut răbdare cu tine toată viaţa, aşteptând an de an să primesc înapoi ce am semănat. Şi uneori erai zgârcit şi nu-mi dădeai tot ce meritam, dar eu n-am ţinut supărare niciodată cu tine! Mai ai răbdare o ţârică...nu mă cere încă.... să prind şi eu ziua când Monel o ajunge doctor...!”Apoi îşi punea palma streaşină la ochi şi privea chiorâş spre soarele ce-şi arăta dinţii de raze arămii într-un zâmbet larg: „Râzi, tu, râzi, taică soare! Da’, să vedem cine râde la urmă! Că Monel e primul la carte şi peste doi ani pleacă la examene, la facultate. Şi o să fie doctor...din ăla adevărat...Atunci să te ţii!”.Anii treceau şi viaţa se plimba prin Movila cu trăsura ei de speranţe şi griji, iar oamenii uitaseră cu totul parcă de rămăşagul pus de Săndel. Numai când sosi vestea că Monel a intrat la facultate şi că va fi doctor, atunci îşi amintiră cu toţii de Lisandru, de Săndel, de rămăşagul neobişnuit dintre om şi natură. Aşezat pe rogojina lui, Lisandru privea spre cer. Acum era liniştit sufleteşte şi fericit. Ar fi vrut să se poată ridica miraculos, ca pe nişte catalige nevăzute. Să fie mai înalt decât casele şi plopii lui dragi. Să privească până hăt, departe, să vadă cum se despică lumina pe apa brumărită a Cernei. Cum se înnegreşte văzduhul de păsăretul din zăvoi, aşa cum gândurile umbresc cutele frunţii omului. Mângâie pământul cu sfioşenia ţăranului, care se lipise cu sufletul pe viaţă de brazda neagră şi grea. Acum, se gândea el, poate să lase pământul să-l tragă în măruntaiele lui reci, să-i ia boţul de humă frământat de griji şi de ani, ca pe un obol, pe care el i-l datora de la naştere. Ştia că cealaltă parte din el, sufletul, se va înălţa ca o pasăre de crâng primăvara şi va zbura drept prin inima soarelui, topindu-se în veşnicie...Şi mai ştia un lucru Lisandru a lu’ Răţoi: că băiatul său fusese primul şi ultimul om din Movila care câştigase un rămăşag cu soarele...