Realitate
(mic poem oniric)
1. Biserica
Era ca sculptată din os
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure şlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Ţaringrad,
Cu părinţi în alb pe creneluri
Şi preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.
Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
In acea parte de oraş, se-nţelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.
2. Lucarna
Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.
Apoi din nou, şi iară şi iară
Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,
Ii mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfriguraţi, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară şi zburară goi
Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.
Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.
3. Sf. Ieronim
Giganticul nàos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă
Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.
Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,
Barba sfântului o prinde-ntre deşte
Şi-apoi o lasă.
- Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!
Soţul gol i-a şoptit de neunde.
- Nimic, dând din palme răspunde.
Si plutesc mai departe. Si simt, mişei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.
4. Revelaţie
- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
- Nu.
- Bine, dar stă acolo, mereu!
- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?
- Mda. El este. Rugineşte
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal...
Ştia că nu cred şi zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
- Femeile-l fac să simuleze.
- Ce?
- Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în faţa marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.
5. Călătoria
Şi-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aştepta
Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Şi cum înotau spre o insulă iute.
- La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.
6. Surorile
Din nou un amestec de vară şi iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Şi iarăşi sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari
Surorile dantelărese ţes şalvari
Pentru mine. Le cunosc de multişor.
- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor.
Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineaţa,
Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa
În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
- Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.
7. Tunelul
Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase
Şi-atât de tare-i ameţea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vişinap şi delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...
Vai, şi ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.
8. Fiara
Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ţinându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,
Când au simţit că cineva-i urmăreşte.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simţeau cum fiara le sufla dogoare,
Şi-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci şi patra poartă la fel
Cu celelalte porţi de oţel.
Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,
Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.
9. Curtea interioară
Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Şi-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite...
Curând fu curtea plină de ele.
Se aşezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoţei de porţelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.
10. Funinginea
Şi deodată, cam pe la şase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spaţiul cel negru se-mpărţi
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu uşile deschise
Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,
Aceeaşi fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reuşea să-i prindă.
11. Tancul
Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut şi tilingă,
Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie
Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aştepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant,
Ascultară cuminţi de comandant
Şi pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,
Se mişcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Şi priviră limpede jur-împrejur.
12. Sf. Elefterie
Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniţi marele naos scorojit
Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.
Tremurau de frig şi de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul ştiut.
Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă,
Travesară-n fugă întreaga piaţă
Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot
Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.
Din volumul „Carte de vise”, 1969
(mic poem oniric)
1. Biserica
Era ca sculptată din os
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure şlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Ţaringrad,
Cu părinţi în alb pe creneluri
Şi preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcaşi pteromorfi şi bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.
Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
In acea parte de oraş, se-nţelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.
2. Lucarna
Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceaţa subţire.
Apoi din nou, şi iară şi iară
Ocoliră lăcaşul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniţi, degeaba,
Ii mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfriguraţi, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară şi zburară goi
Deasupra tufelor iarăşi: numai piele şi carne.
Proptindu-şi tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfioraţi de mirezme, înnebuniţi de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.
3. Sf. Ieronim
Giganticul nàos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin faţă
Şi-şi puse buzele pe talpa de gheaţă.
Iar fata, la rându-i, zâmbeşte,
Barba sfântului o prinde-ntre deşte
Şi-apoi o lasă.
- Ce-i? Parcă eşti mai frumoasă!
Soţul gol i-a şoptit de neunde.
- Nimic, dând din palme răspunde.
Si plutesc mai departe. Si simt, mişei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.
4. Revelaţie
- Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
- Nu.
- Bine, dar stă acolo, mereu!
- Unde? 'n suportul ăla ce ne priveşte?
- Mda. El este. Rugineşte
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal...
Ştia că nu cred şi zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
- Femeile-l fac să simuleze.
- Ce?
- Ştiu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în faţa marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeşnicul pieri.
5. Călătoria
Şi-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefireşti, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Şi ţărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roşu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aştepta
Şi luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Şi cum înotau spre o insulă iute.
- La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalţă-n bazilica de baga.
6. Surorile
Din nou un amestec de vară şi iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Şi iarăşi sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
- Să mergem mai sus. Lângă clopotniţele mari
Surorile dantelărese ţes şalvari
Pentru mine. Le cunosc de multişor.
- Le iubeşi? Dădu din umeri, uşor.
Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineaţa,
Se scuturau pernele, ţipau tocilele, trecea viaţa
În clopoţeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creştea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema...
- Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.
7. Tunelul
Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a buşilea sub boltirile joase
Şi-atât de tare-i ameţea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vişinap şi delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubeţe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornuleţe...
Vai, şi ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iteraţii roşii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.
8. Fiara
Ieşiţi din zona de câlţi, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ţinându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coşarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberaţii în cleşte,
Când au simţit că cineva-i urmăreşte.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde şi plutiră aşa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriaşe le picau pe duşumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simţeau cum fiara le sufla dogoare,
Şi-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci şi patra poartă la fel
Cu celelalte porţi de oţel.
Şi-n scârţâitul ivărului, sfâşietor,
Clănţăniră dinţii fiarei curmaţi în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.
9. Curtea interioară
Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secţiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-şi duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subţiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriaşi plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebaţi: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Şi-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite...
Curând fu curtea plină de ele.
Se aşezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoţei de porţelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.
10. Funinginea
Şi deodată, cam pe la şase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spaţiul cel negru se-mpărţi
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu uşile deschise
Şi-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeaşi fiară cu ochi de văpaie,
Aceeaşi fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reuşea să-i prindă.
11. Tancul
Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut şi tilingă,
Totul se-ncenuşă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie şuie
Spre care suiră spre piscul de gheaţă verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aştepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiţi, zdreliţi din brizant în brizant,
Ascultară cuminţi de comandant
Şi pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliţi, ocrotiţi, goi, ca la spovedanie,
Se mişcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Şi priviră limpede jur-împrejur.
12. Sf. Elefterie
Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniţi marele naos scorojit
Şi chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele ţuguiate.
Tremurau de frig şi de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul ştiut.
Zăriră lucarna şi ţâşniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceaţă,
Travesară-n fugă întreaga piaţă
Şi se pierdură, goi, de nu ştiu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Şi streaşina, şi burlanul rupt în cot
Şi Dâmboviţa furişată prin ulei şi materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.
Din volumul „Carte de vise”, 1969
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu