Julio Cortázar

S-a născut la 26 august 1914, la Bruxelles. Când Julio avea 4 ani familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. După ce şi-a încheiat studiile la Universitatea din Buenos Aires, a devenit profesor de literatură franceză la Universitatea din Cuyo, Mendoza, la jumătatea anilor '40.
În 1951, opunându-se ascensiunii regimului lui Perón, Cortázar a emigrat în Franţa, unde a locuit până la moarte. Din 1952 a lucrat ca traducător pentru UNESCO. Între proiectele sale de traduceri se numără o versiune spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, şi a povestirilor lui Edgar Allan Poe, iar influenţa acestuia asupra povestirilor sale este unanim recunoscută.
La bătrâneţe a devenit intelectual de stânga şi a susţinut cauza acesteia în America Latină, şi a lăudat revoluţia cubaneză a lui Castro şi programul mişcării sandiniste din Nicaragua.
A fost căsătorit de trei ori, cu Aurora Bernárdez (în 1953), Ugné Karvelis şi Carol Dunlop.
Julio Cortázar a murit de leucemie şi a fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.



ÎNTÎLNlRE

„Ţi-am amintit de o veche povestire de Jack London, unde protagonistul, sprijinit de trunchiul unui copac, se hotărăşte să-şi sfîrşească demn viaţa.”
Ernesto „Che" Guevara, în Muntele şi cimpia, Havana, 1961

Nici că se putea mai rău, cel puţin scăpasem însă de blestemata aceea de şalupă, printre vărsături şi rafale şi bucăţi de pesmet muiat, printre mitraliere şi bale, scîrbiţi, consolîndu-ne cum puteam cu puţi¬nul tutun rămas uscat pentru că Luis (care de fapt nu se numea Luis, însă juraserăm să nu ne amintim numele noastre pînă ce va veni vremea) avusese feri¬cita idee de a-l păstra într-o cutie de tablă pe care o deschideam cu mai multă grijă decît dacă ar fi fost plină de scorpioni. Dar ce tutun sau înghiţituri de rom în şalupa asta afurisită, clătinîndu-se cinci zile ca o ţestoasă ameţită, înfruhtînd un nord ce lovea fără milă, şi val după val, găleţile de piele jupuindu-ne mîinile, eu cu astmul meu nenorocit şi jumătate dintre noi bolnavi, vomitînd, îndoindu-ne de parcă ne-am fi rupt în două. Pînă şi Luis, în cea de-a doua noapte, vărsînd o fiere verde ce l-a făcut să-i piară cheful de rîs, între asta şi nordul care ne împiedica să vedem farul de la Cabo Cruz, un de¬zastru pe care nimeni nu şi l-ar fi putut imagina ; şi să numeşti asta o expediţie de debarcare era ca şi cum ai fi continuat să vomiţi, dar de tristeţe. În
fine, orice, numai să părăsim odată şalupa, orice, indiferent de ce ne aştepta pe uscat — ştiam însă că eram aşteptaţi şi de-asta nu prea ne păsa — timpul care se compune în momentul cel mai ne¬potrivit şi trosc avioneta de recunoaştere, nu-i nimic de făcut, să umbli prin mocirlă sau pe unde poţi, cu apa pînă la şale, şi vîntul păşunilor murdare, al manglierilor, iar eu ca un idiot cu pulverizatorul meu de adrenalină pentru a putea merge înainte, cu Roberto care-mi ducea carabina Springfield ca să mă ajute să înaintez mai uşor prin mlaştină (dacă într-adevăr era o mlaştină ; la un moment dat ne-am gîndit că ne-am rătăcit pesemne, în loc să ajungem pe uscat nimeriserăm prosteşte pe o stîncă noroioasa aflată în mijlocul mării, la vreo douăzeci de mile de insulă...); şi totul aşa, prost conceput şi mai greu de vorbit despre asta, într-o continuă confuzie de acte şi noţiuni, un inexplicabil amestec de veselie şi ciudă împotriva vieţii ăsteia blestemate, cu avi¬oanele care ne aşteaptă de-o parte a drumului dacă aveam să ajungem vreodată, dacă ne aflam într-o mlaştină de pe coastă, şi nu învîrtindu-ne ca bez¬meticii într-un circ noroios, spre distracţia mai¬muţelor aflate la ele acasă.
Nimeni nu mai ştie cît a durat, pe cînd lumi¬nişurile măsurau scurgerea timpului, răstimpul în care mulţi dintre noi puteau fi ucişi, urletul dm stînga mea, undeva departe, al lui Roque cred (pe el pot să-l numesc, sărmanul lui schelet între broaşte şi liane), din planurile toate rămînînd doar scopul final, întîlnirea cu Luis în Sierra dacă şi el reu¬şea să ajungă;" în ce priveşte nordul totul se ispră¬vise, debarcarea improvizată, mlaştinile. Să fim totuşi drepţi : ceva se potrivea, atacul avioanelor duşmane. Fusese prevăzut şi provocat: n-a dat greş.
Iată de ce, chiar dacă mă durea încă ţipătul lui Rocque, felul meu răutăcios de a înţelege lumea mă ajuta sa mă amuz în sinea mea (şi mă sufocam din ce în ce mai rău, şi Roberto îmi ţinea Springfield-ul ca să pot inhala adrenalina cu nasul aproape în apă, înghiţind mai degrabă noroi decît altceva), căci dacă avioanele erau acolo, însemna că asta era plaja, ne abătuserăm cel mult cu cîteva mile, şoseaua se afla însă dincolo de păşuni, şi apoi cîmpia întinsă şi nor¬dul celor dintîi coline. Avea haz duşmanul care sem¬naliza din aer că ne-a înţeles debarcarea.
Nu ştiu cît a durat totul, s-a înnoptat apoi şi eram şase sub nişte arbori pitici, pentru prima oară pe teren aproape uscat, mestecînd tutun umed şi pes¬meţi stricaţi. De la Luis, Pablo şi Lucas nici o veste, morţi probabil, în tot cazul tot atît de pierduţi şi uzi pînă la piele ca şi noi. Dar îmi plăcea să simt cum, o dată cu sfîrşitul perioadei acesteia de batra¬cian, ideile începeau să mi se ordoneze, iar moartea, mai posibilă ca oricînd, nu va mai fi un glonte la întîmplare în plină mlaştină, ci o operaţie dialec¬tică pe uscat, perfect orchestrată de părţile aflate în joc. Armata trebuia să controleze şoseaua, înconjurînd smîrcurile, aşteptîndu-ne sa apărem cîte doi, cîte trei, sfîrşiţi din pricina noroiului, a lighioanelor şi a foamei. Acum se vedea totul foarte clar, cu punc¬tele cardinale din nou în buzunar, îmi venea să rîd, simţindu-mă atît de viu şi de treaz înainte de epi¬log. Nimic nu mă amuza mai tare decît să-l înfurii pe Roberto, recitîndu-i la ureche nişte versuri din bătrînul Pancho, pe care le găsea îngrozitoare. „Dacă am reuşi cel puţin să ne curăţăm de noroi", se plîngea locotenentul. „Sau să fumăm cu adevărat" (cineva, mai la stînga, nu mai ştiu cine, cineva care a dispărut în zori). Agonie organizată: să stai de
santinelă, să dormi pe rînd, să mesteci tutun, să sugi pesmeţi umflaţi ca bureţii. Nimeni nu-l pome¬nea pe Luis, teama că ar fi fost ucis era singurul duşman real: confirmarea morţii lui ar fi fost mai cumplită decît faptul de a fi încolţiţi, decît lipsa de arme sau rănile de la picioare. Ştiu că am aţipit puţin cît timp Roberto a stat de pază, înainte însă mă gîndisem cît de lipsit de sens era tot ce făcuserăm în ultimele zile şi cît de greu am fi putut admite posibilitatea morţii lui Luis. Oricum, nebunia trebuia să continue pînă la sfîrşit, care putea fi chiar victoria; dar pierderea lui Luis nu intra în jocul absurd în care fusese posibilă chiar şi situaţia ironică de a-l preveni pe duşman de debarcarea noastră. M-am mai gîndit, cred, că, dacă învingeam, dacă reuşeam să ne mai întîlnim o dată cu Luis, abia atunci avea să-nceapă adevăratul joc, romantica răs¬cumpărare atît de necesară, de dezlănţuită, de peri¬culoasă, înainte de a adormi am avut o viziune. Lîngă un copac, Luis, înconjurat de noi toţi, îşi ducea încet mîna la faţă şi şi-o scotea ca pe o mască. Cu faţa în mînă se apropia de fratele său Pablo, de mine, de Locotenent, de Roque, rugîndu-ne pe toţi cu un gest s-o acceptăm, să ne-o punem. Refuzam însă pe rînd, cu toţii ; am refuzat şi eu cu lacrimi în ochi, zîmbind, şi atunci Luis şi-a pus faţa la loc, dînd din umeri şi scoţîndu-şi o ţigară din buzunarul cămăşii. Profesional vorbind, o halucinaţie datorată somnului agitat şi febrei, lesne de înţeles. Dar dacă într-adevăr îl uciseseră pe Luis în timpul debarcării, cine ar urca acum în Sierra cu faţa lui ? Cu toţii am încerca, dar nimeni cu chipul lui, nimeni n-ar putea sau n-ar vrea să-şi asume înfăţişarea lui Luis. „Diadohii, gîndeam aproape adormit. Dar se ştie că s-a isprăvit cu diadohii."
Deşi cele povestite s-au întîmplat cu cîtva timp în urmă, frînturi şi clipe păstrate în memorie se pot rosti numai în prezent, de parcă am sta încă o dată întinşi pe păşune, cu faţa în sus, lîngă copacul care ne adăposteşte sub cerul liber. Este a treia noapte, iar în zori vom traversa şoseaua în pofida jeepurilor şi a mitralierei. Trebuie să aşteptăm acum alt răsărit, ne-au ucis călăuza şi înaintăm la întîmplare, dacă am întîlni un ţăran să ne ducă undeva unde se poate cumpăra ceva de mîncare, şi cînd vorbesc de cum¬părat aproape că imi vine să rîd şi mă sufoc din nou, dar şi-n asta ca şi-n orice altceva nimănui nu i-ar trece prin cap să nu-i dea ascultare lui Luis ; hrana trebuie, plătită şi oamenilor trebuie să le expli¬căm mai întîi cine sîntem şi de ce mergem acolo unde mergem. Chipul lui Roberto în coliba părăsită de pe măgură, lăsînd cinci pesos sub o farfurie în schimbul puţinului găsit. De atîta febră mi-a' trecut şi astmul, orice rău e spre bine, dar îmi vine iarăşi în minte faţa lui Roberto lăsînd cei cinci pesos în coliba goală şi încep să rîd atît de tare că mă sufoc din nou şi mă blestem. Ar trebui să dorm, Ţinti face de pază, băieţii se odihnesc sprijiniţi unul de celălalt, eu m-am depărtat puţin, avînd impresia că-i deranjez cu tuşea şi cu şuieratul meu din piept şi mai ales pentru că mai fac ceva nepermis, de dona sau trei ori pe noapte îmi fac un paravan de frunze sub care mă aşez, aprinzîndu-mi încet o ţigară, oare¬cum în ,semn de împăcare cu viaţa.
În fond, singurul lucru bun pe ziua de azi a fost că n-am primit nici o veste de la Luis, în rest totul e un dezastru, din optzeci cîţi eram ne-au ucis cel puţin cincizeci sau şaizeci ; Javier a căzut printre primii, Peruanul şi-a pierdut un ochi şi a agonizat trei ore fără ca eu să pot face ceva, nici măcar să-l ajut să moară, cînd ceilalţi nu se uitau. Toată ziua ne-am temut ca nu cumva vreun agent de legătură (şi au fost trei care au trecut — riscînd incredibil — chiar pe sub ochii duşmanului) să ne aducă vestea morţii lui Luis. La urma urmei e mai bine să nu ştii nimic, să ţi-l imaginezi viu, să mai poţi spera. Cîntăresc la rece posibilităţile şi ajung la concluzia că l-au ucis, ştim cu toţii cum e, marele condamnat ieşind cu un pistol în mînă, fără să-l acopere nimeni, iar cineva din spate trăgînd. Dar nu, Lopez trebuie să fi avut grijă, pe el n-ai cum să-l înşeli, uneori e ca un copil, trebuie să-l convingi să facă invers decît are el chef în momentul acela. Dar dacă şi Lopez... Inutil să-mi fac sînge rău, n-am indicii nici pentru cea mai slabă ipotşză, şi în plus, e ciudată liniştea asta, mulţumirea sufletească ce o simt cînd stau cu faţa în sus, de parcă totul ar fi în regulă, de parcă totul s-ar îndeplini (aproape că m-am gîndit „s-ar consuma", ce idiot sună) conform planurilor. Să fie febra sau oboseala, să fie faptul că vom fi lichidaţi cu toţii ca broaştele, pînă la răsăritul soarelui. Merită să profit însă de răgazul ăsta absurd spre a privi crengile copacului desenate pe cerul limpede, cîteva stele, să continui apoi să urmăresc cu ochii întredeschişi desenul întîmplător de ramuri şi frunze, ritmurile acestea care se întîlnesc, se suprapun, se separă, se schimbă uşor, o dată cu boarea fierbinte a mlaştinilor, ce trece pe deasupra coroanelor. Mă gîndesc la băiatul meu, e însă departe, la mii de kilorrfetri distanţă, într-o ţară unde oamenii încă dorm într-un pat, iar marginea lui îmi pare ireală, se subţiază pierzîndu-se printre frunzele copacului, în schimb îmi face atît de bine amintirea unei teme din Mozart ce m-a însoţit dintotdeauna, tempoul iniţial al cvartetului Vînătoarca, evocarea acestuia în sunetul blînd al viorilor, transpunerea unui ceremonial sălbatic în bucuria unui vis luminos. îl am în minte, îl repet, îl fredonez din memorie, simţind tot¬odată cum melodia şi coroana copacului desenată po cer se apropie, se împrietenesc, se tatonează o dat") şi încă o dată, pînă cînd desenul începe să prindă contur în prezenţa aievea a melodiei, un ritm pe o ramură joasă, aproape de capul meu, care urcă din nou şi capătă amploare, tulpini dispuse în formă de evantai, în timp ce vioara a doua este o crenguţă mai subţire ce se alătură spre a-şi împleti frunzele într-un punct aflat undeva în dreapta, unde se ter¬mină fraza, lăsînd-o să se sfîrşească, pentru ca ochiul să coboare de-a lungul trunchiului, să repete melo¬dia, dacă doreşte. Şi toate astea ţin tot de lupta noastră, ne reprezintă, deşi nici Mozart, nici copa¬cul n-au de unde s-o ştie, şi noi în felul nostru am vrut să transpunem războiul ăsta mi'zerabil unei or¬dini care să-i dea sens, să-l justifice şi în ultimă in¬stanţă să-l ducă spre o victorie, asemeni restituirii unei, melodii după atîţia ani de răguşite cornuri de vînătoare, o melodie care să fie acest allegro final ivit după adagio, asemeni întîlnirii cu lumina. Ce s-ar amuza Luis dacă ar şti că în clipa asta îl com¬par cu Mozart, imaginîndu-mi-l cum găseşte încetul cu încetul un rost acestei nebunii si o aduce la raţi¬unea ei primordială ce anihilează prin evidenţă si prin lipsă de măsură toate prudentele justificări temporale. Cît de amară însă, cît de disperată e sar¬cina de a dirija oamenii, de a face muzică în ciuda noroiului şi a mitralierei ; descurajarea născînd acest cîntec pe care-l credeam imposibil, cîntec ce se va împrieteni cu coroana copacului, cu pămîntul redat fiilor lui. Da, e febră. Şi ce-ar mai rîde Luis, cu toate "că şi lui îi place Mozart, din cîte ştiu.
Şi aşa o să adorm în final, dar nu înainte de a mă întreba dacă într-o bună zi vom depăşi tempoul în care sună încă goarna vînătorului, ajungând la bine¬meritata plenitudine a adagio-ului şi de aici la allegro-ul final ce-l fredonez cu un firişor de voce, dacă vom fi în stare să acceptăm împăcarea cu tot ce a mai rămas viu în faţa noastră. Ar trebui să fim toţi ca Luis, nu să-i urmăm exemplul, ci să fim ca el, să lăsăm deoparte ura şi răzbunarea, să privim duşmanul cum îl priveşte Luis, cu o implacabilă mărinimie ce a suscitat de atîtea ori în memoria mea (dar asta, cum aş putea-o spune cuiva?) imagi¬nea unui pantocrator, a unui judecător care începe prin a fi acuzatul şi martorul care nu judecă, care separă pur şi simplu apele de pămînturi, pentru ca, vreodată, în cele din urmă, cînd tremura-vor zorii, să se ivească o patrie de oameni, la hotar de vremuri mai limpezi.
Dar ce adagio, cînd la mijirea zorilor s-au nă¬pustit asupra noastră din toate părţile şi a trebuit să renunţăm la înaintarea spre nord-est pentru a intra într-o zonă pe care n-o prea cunoşteam, consumîndu-ne ultimele muniţii, în timp ce Locotenen¬tul împreună cu un alt băiat îşi construiau un fort pe o măgură, iar de acolo stopau un timp atacul, pentru a ne da timp, mie şi lui Roberto, să-l transportăm pe Ţinti rănit în coapsă, să căutam un alt platou, mai adăpostit, unde să poată rezista pînă la noapte. Nu atacau niciodată noaptea, deşi aveau rachete de semnalizare şi echipament electric, erau parcă îngroziţi, simţindu-se mai puţin protejai de numărul şi de risipa de arme ; dar pînă la noapte mai aveam înainte aproape o zi întreagă şi rămăseserăm doar cinci în faţa băieţilor ăstora atît de cura¬joşi care ne hărţuiau, fără a mai pune la socoteală avioanele ce ţinteau în fiecare clipă în munţi, distrugînd cu rafalele lor o mulţime de palmieri.
O jumătate de oră mai tîrziu, Locotenentul a în¬cetat focul, alăturîndu-ni-se nouă, care abia înain¬tam. Cum nici nu putea fi vorba să-l abandonăm pe Ţinti, deoarece cunoşteam prea bine soarta prizonierilor, ne gîndeam că aici, pe coasta şi în tufişurile astea aveam să ne consumăm ultimele cartuşe. Ne-am aimuzat în schimb cînd am descoperit că atacau o măgură aflată undeva spre est, derutaţi de o gre¬şeală a aviaţiei, şi am pornit-o în sus pe deal, pe o potecă infernală, ajungînd în două ore pe o colină aproape golaşă, unde unul dintre ai noştri a des¬coperit o peşteră acoperită cu ierburi, în care ne-am instalat gîfîind, după ce am calculat o posibilă re¬tragere direct spre nord, din stîncă în stâncă, peri¬culoasă, dar care ducea spre nord, spre Sierra, unde Luis probabil că ajunsese deja.
în timp ce-l îngrijeam pe Ţinti care leşinase, Locotenentul mi-a spus că înainte de atacul din zori auzise dinspre apus un foc de arme automate şi de pistoale. Putea fi Pablo cu băieţii lui, sau poate chiar Luis. Aveam ferma convingere că supravieţuitorii erau împărţiţi în trei grupuri şi că al lui Pablo nu era chiar atît de departe. Locotenentul m-a întrebat dacă n-ar fi cazul să luăm legătura cu ei la căderea nopţii.
— Dacă mă întrebi asta, înţeleg că te oferi să mori, i-am spus. Îl întinseserăm pe Ţinti pe un pat de ierburi uscate, în partea cea mai răcoroasă a peşterii şi fumam, în timp ce ne odihneam. Ceilalţi doi băieţi făceau de pază afară.
— Ştii, spuse Locotenentul, privindu-mă amuzat, pe mine mă încîntă teribil plimbările astea, băiete...
Am continuat aşa o vreme, glumind cu Ţinti care începuse să delireze, iar cînd Locotenentul toc¬mai se pregătea să plece, a intrat Roberto cu un mun'tean şi cu un sfert de ied fript. Nu ne venea să credem, am mîncat de parcă ne-am fi înfruptat cu o nălucă, Ţinti însuşi muscînd şi el dintr-o bu¬căţică, rezistînd încă vreo două ceasuri în viată. Munteanul ne aducea vestea morţii lui Luis ; nu ne-am oprit din mîncat din cauza asta, dar era prea multă sare pentru atît de puţină carne, el nu-l vă¬zuse, însă băiatul lui cel mare, care ni se alăturase cu o puşcă veche de vînătoare, făcea parte din grupul de-l ajutase pe Luis şi pe alţi cinci camarazi să treacă rîul sub bătaia mitralierelor, era sigur că Luis fusese rănit cînd se pregătea să iasă din apă, fără a mai avea răgaz să ajungă la primele tufişuri. Muntenii urcaseră muntele pe care-l cunoşteau ca-n palmă, împreună cu ei fiind şi doi oameni din grupul lui Luis, ce aveau să sosească la noapte cu armele rămase şi cîteva provizii.
Locotenentul îşi mai aprinse o ţigară şi ieşi să or¬ganizeze tabăra şi să-i cunoască mai bine pe noii veniţi ; eu am rămas lîngă Ţinti, care se prăbuşea încet, aproape fără dureri. Luis murise aşadar. Îţi venea să te lingi pe degete după carnea de ied, în noaptea asta aveam să fim nouă sau zece oameni cu muniţii suficiente pentru a putea continua lupta. Ce mai noutăţi ! Era un fel de nebunie rece, care pe de-o parte întărea prezentul cu oameni şi cu ali¬mente, dar toate astea .sterceau dintr-o lovitură vii¬torul, raţiunea grozăviei ce avea să culmineze cu o veste si gustul de ied fript. în întunericul peşterii, trăgînd cît mai mult din ţigară, am simţit că în clipa aceea nu-mi puteam permite luxul acceptării morţii lui Luis, că o puteam concepe doar ca o dată în plus adăugată planului de campanie, căci dacă murise şi Pablo, eu deveneam şeful, respectînd do¬rinţa lui Luis, şi asta o ştiau Locotenentul şi toţi camarazii, nu mai existau alternative, trebuia să pre¬iau comanda, să merg înainte de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Cred că am închis ochii, iar amin¬tirea viziunii mele a devenit încă o dată viziunea însăşi, şi preţ de o secundă mi s-a părut că Luis se despărţea de chipul său şi mi-l întindea, iar eu mă apăram cu ambele mîini, zicînd : „Nu, nu, te rog nu, Luis", şi cînd am deschis ochii Locotenentul se întorsese cu spatele şi îl privea pe Ţinti care res¬pira greu şi l-am auzit spunîndu-mi că tocmai ni se alăturaseră doi băieţi de la munte, o veste bună după alta, provizii şi cartofi prăjiţi, o trusă sani¬tară, duşmanii pierduţi pe dealurile de la est, un izvor minunat la vreo cincizeci de metri. Nu mă privea însă în ochi, mesteca din ţigară, aşteptîndu-mă parcă să spun ceva, să fiu eu primul care pome¬neşte din nou de Luis:
Totul s-a învălmăşit apoi, Ţinti rămas fără sînge şi noi fără el, muntenii s-au oferit să-l îngroape, eu am rămas în peşteră odihnindu-mă, în ciuda mi¬rosului de vomă si sudoare rece, şi rn-am gîndit pe neaşteptate la prietenul meu cel mai bun de odi¬nioară, dinainte de această cezură a vieţii mele ce mă aruncase departe de ţara mea, la mii de kilo¬metri distanţă, şi m-am gîndit la Luis, la debarca¬rea pe insulă, la peştera asta: Calculînd diferenţa de oră, îmi imaginam că în clipa asta, miercuri, sosea la cabinetul Iui de consultaţii, îşi atîrna pălăria în cuier, aruncînd o privire peste corespondenţă. Nu era o halucinaţie, era de ajuns să mă gîndesc la anii aceia cînd locuiserăm atît de aproape unul de altul în oraş, cînd împărţeam politica, femeile şi cărţile, întîlnindu-ne zilnic la spital; fiecare din gesturile lui îmi erau familiare, iar gesturile astea nu erau numai ale lui, ci cuprindeau întreaga mea lume de atunci, pe mine însumi, pe soţia mea, pe tatăl meu, ziarul meu cu articole exagerate, cafeaua mea de la prînz cu medicii de gardă, lecturile mele şi filmele, idealurile mele. Mă întrebam ce ar gîndi prietenul meu despre toate astea, despre Luis sau despre mine şi era ca şi cum aş fi văzut desenîndu-se răspunsul pe faţa lui(atunci aveam însă febră, trebuia să iau chinină), o faţă mulţumită de ea însăşi, transformată de viaţa îmbelşugată şi de ediţiile bune şi de eficacitatea bisturiului cu reputa¬ţie nedezminţită. Nici măcar nu era nevoie să des¬chidă gura pentru a-mi spune, cred, că revoluţia ta nu e altceva decît... Nu era cîtuşi de puţin necesar, aşa trebuia să fie, oamenii ăştia nu puteau accepta o schimbare care să dezvăluie adevăratele motive ale mizericordiei lor facile şi programate, ale carităţii reglementate şi plătite, ale bonomiei afişate între egali, ale antirasismuiui de salon, dar cum o să se imărite fata cu mulatrul ăla, omule, ale catolicismu¬lui cu dividend anual şi efemeridele în pieţele pa¬voazate cu steaguri, ale literaturii lor de tapiocă, ale folclorismului lor în exemplare numărate şi ceai mate în vase de argint, ale întîlnirilor dintre cance¬larii linguşitori, ale stupidei lor agonii inevitabile de lungă sau de scurtă durată (chinină, chinină, şi din nou astmul). Bietul meu prieten, mi-l imaginam cu milă apărînd ca un idiot tocmai falsele valori ce aveau să dispară o dată cu el sau, în cel mai bun caz, o dată cu copiii lui ; apărînd dreptul feudal de proprietate şi bogăţie nelimitate, el n-avea decît un cabinet de consultaţii şi o casă pusă la punct, apărînd principiile Bisericii, cînd catolicismul bur¬ghez al nevestei lui nu făcuse decît să-l oblige să se consoleze cu amantele, apărînd o presupusă li¬bertate individuală cînd poliţia închidea universi¬tăţile şi cenzura publicaţiile, apărîndu-le de frică, avînd oroare de schimbări, din scepticism şi neîn¬credere, singurii zei vii în biata-i- ţară pierdută. La toate astea mă gîndeam cînd a intrat Locotenentul în goană şi mi-a strigat că Luis trăia, că tocmai luaseră legătura cu nordul, că Luis era mai viu ca oricînd, că ajunsese în vîrful Sierrei cu cincizeci de oameni şi cu toate armele luate de la un bata¬lion căruia îi tăiaseră retragerea într-o zănoagă, şi ne-am îmbrăţişat ca idioţii, spunîndu-ne lucrurile acelea a căror savoare te-nfurie apoi vreme îndelungată, te fac să te roşeşti, căci asta şi să mănînci ied fript şi să mergi mai departe era tot ce se putea face, singurul lucru care avea sens, care conta şi se desăvîrşea cît timp noi ne făceam curaj privindu-ne în ochi şi aprinzîndu-ne ţigările cu ace¬laşi tăciune, cu ochii aţintiţi pe tăciune, ştergîndu-ne lacrimile pe care fumul, cu cunoscutele lui pro¬prietăţi lacrimogene, ni le provocase.
Şi n-ar mai fi multe de povestit, în zori, unul dintre muntenii noştri i-a dus pe Locotenent şi pe Roberto în locul unde se afla Pablo cu cei trei ca¬marazi, Locotenentul urmînd să-l ducă în braţe pe Pablo căruia mlaştinile îi distruseseră picioarele. Eram deja douăzeci, mi-l amintesc pe Pablo care mă îmbrăţişa în felul lui grăbit şi expeditiv, şi îmi spu¬nea fără să-şi scoată ţigara din gură : „Dacă Luis e-n viaţă, mai putem încă învinge", iar eu îi bandajam picioarele atletice, în timp ce băieţii făceau haz de el, de parcă şi-ar fi pus prima dată pantofii albi, fără să-i pese de frate-său, care avea să-l certe pen¬tru luxul ăsta nechibzuit. „Să mă certe, glumea Pablo fumînd ca un nebun, ca să cerţi pe cineva trebuie să fii viu, mă-nţelegi, şi ai auzit că e viu, viu cu adevărat, mai viu ca un caiman, şi o să ur¬căm chiar acum, şi ce m-ai mai bandajat, cît lux..." Ştiu putea însă să dureze, de sus, o dată cu soarele a apărut şi glonţul şi aici, jos, mi-a atins urechea, încă doi centimetri şi tu, băiete care citeşti pro¬babil despre toate astea, n-ai să ştii ce s-a întîmplat cu taică-tău. Cu sîngele şi durerea şi spaima lucrurile au devenit stereoscopice, imaginile şterse ori conturate, culori ce nu erau altceva decît pofta mea de viaţă şi-n rest nimic nu mi se-ntîmplă, o batistă bine legată, şi urcam mai departe; în spate rămaseră doi munteni, al doilea fiind cel care-l ţi¬nea pe Pablo, cu faţa de nerecunoscut, străpunsă de un glonte de patruzeci şi cinci. În momentele astea reţii lucrurile cele mai stupide, îmi amintesc de unul gras, tot din grupul lui Pablo, cred, care în cli¬pele cele mai cumplite ale luptei voia să se as¬cundă în spatele unei trestii, stătea în profil, înge¬nunchea îndărătul tulpinii, şi mai ales îmi aduc aminte cum a început să ţipe că trebuie să se pre¬dea şi vocea care i-a răspuns între două rafale de Thompson, vocea Locotenentului, un urlet deasu¬pra focurilor de armă, „La naiba, aici nu se predă nimeni !", pînă cînd cel mai tînăr dintre munteni, atît de tăcut şi de timid pînă atunci, mi-a spus că era o potecă la vreo sută de metri de aici, cotind-o în SUB şi la stînga, şi i-am strigat asta Locotenentu¬lui, şi mi-am croit drum, iar muntenii mă urmau, trăgînd într-una, în plin botez al focului, savurîndu-l, încît era o plăcere să-i vezi, şi ne-am întîlnit în cele din urmă la poalele muntelui unde începea cărarea şi munteanul cel tînăr s-a căţărat, iar noi în urma lui, eu cu astmul meu ce mă împiedica să înaintez, şi sîngele şiroindu-mi din gîtlej ca la un animal tăiat, dar convins că vom scăpa chiar în ziua aceea, nu ştiu de ce, însă era evident, ca într-o teo¬remă, că în aceeaşi noapte aveam să-l întîlnim pe
Luis.
Şi fără a-ţi putea vreodată explica unde au rămas cei ce te urmăreau, focul se rărea treptat, blestemele binecunoscute „laşilor, o ştergeţi în loc să luptaţi", şi brusc liniştea instaurată, copacii ce prindeau viaţă şi-ţi reapăreau ca prieteni, acciden¬tele de teren, răniţii de care trebuie să ai grijă, bidonul de apă cu puţin rom, trecut de la o gura la alta, suspinele, cîte un vaiet, odihna şi ţigara, înaintam mereu, căţărîndu-mă chiar daeă-mi sim¬ţeam plăminii ieşind prin urechi, şi Pablo care-mi spunea, ascultă, mi i-aţi făcut de patruzeci şi doi, iar eu port patruzeci şi trei, frate, şi rîsete, în vîrful dealului, mica fermă unde un ţăran avea puţin manioc cu sos şi apă foarte rece, şi Rqberto, încă¬păţînat şi conştiincios, care-şi scotea cei patru pesos pentru a plăti consumaţia şi toată lumea, începînd cu ţăranul, prăpădindu-se de rîs, şi amiaza ce ne invita la siesta de care trebuia să ne lipsim, de parcă am fi admirat cu toţii picioarele unei fete frumoase, lăsînd-o însă să plece.
La căderea nopţii, poteca deveni mai anevoioasă la urcuş, ne îmbărbăta însă gîndul că locul ales de Luis ca să ne aştepte era foarte bun, nici căprioara nu putea urca pe acolo. „Vom fi ca în biserică, îmi şoptea Pablo, avem pînă şi muzică", privindu-ne mucalit în timp ce gîfîiam un fel de passacaglio care numai lui putea să-i placă. Nu-mi amintesc foarte exact orele acelea, se înnopta cînd am ajuns la ultima santinelă şi am trecut unul după altul, spunîndu-ne numele şi răspunzînd muntenilor, pînă am găsit în sfîrşit poiana aceea dintre copaci unde se afla Luis sprijinit de un trunchi, cu uriaşul lui chipiu, fireşte, şi cu trabucul în gură. M-a durut su¬fletul ca am rămas în urmă, lăsîndu-l pe Pablo să alerge şi să-şi îmbrăţişeze fratele, iar apoi i-am aş¬teptat pe Locotenent şi pe ceilalţi să facă şi ei ace¬laşi lucru, pe urmă am lăsat trusa sanitară şi Springfield-ul pe pămînt şi m-am apropiat cu mâinile în buzunare şi l-am privit, ştiind că avea să-mi spună, gluma lui dintotdeauna:
— Ce mai ochelari ai, zise Luis.
— Ca să nu mai vorbim de ai tăi i-am răspuns, pufnind amîndoi în rîs, şi maxilarul lui lipit de faţa mea îmi spori şi mai tare durerea provocată de lo¬vitura de glonţ, durere pe care aş fi dorit s-o prelun¬gesc însă dincolo de viaţă.
— Deci ai ajuns, che(Frate, dragă, bre, în dialect sudamerican ) , zise Luis. Fireşte, spunea che foarte prost.
— Ce crezi ? i-am răspuns tot atît de prost. Şi am început să rîdem în hohote ca idioţii şi ju¬mătate din cei de faţă rîideau fără să ştie de ce. Au venit cu apă şi veşti, am făcut roată privindu-l pe Luis şi abia atunci am observat cît de mult slăbise şi cum îi străluceau ochii în spatele blestemaţilor aceia de ochelari.
Ceva mai jos începuse din nou lupta, dar tabăra era deocamdată la adăpost. Puteam să ne îngrijim răniţii, să ne scăldăm în izvor, să dormim, chiar şi Pablo, care îşi dorea atîta să stea de vorbă cu fra¬tele său. Cum astmul nu mă slăbea deloc, învăţîndu-mă să profit de noapte, am rămas lîngă Luis, sprijinit de trunchiul unui copac, fumînd şi privind desenul frunzelor pe cer, povestindu-ne în răstim¬puri tot oe trăiserăm de la debarcare, însă mai ales vorbind despre viitor, despre ziua cînd vom trece de la arme la apartamente cu telefoane, de la munte la oraş, iar eu mi-am amintit de cornurile de vînătoare şi eram cît pe ce să-i spun lui Luis ce gîndisem în noaptea aceea, numai ca să-l fac să rîdă. Nu i-am spus nimic pînă la urmă, dar simţeam cum intram în adagio-ul cvartetului, într-o precară plenitudine de cîteva ore — care fără îndoială era o certitudine — un semn pe care n-aveam să-l dăm uitării. Cîte cornuri de vînătoare mai aşteptau încă; cîţi dintre noi ne vom lăsa oasele pe-acolo ca Roque, ca Ţinti, ca Peruanul. Era de-ajuns însă să priveşti coroana copacului ca să simţi că voinţa ordona din nou hao¬sul, cum impunea desenul din adagio, ce va intra odată în allegro-ul final, împlinind o realitate demnă de acest nume. Şi în timp ce Luis mă punea la curent cu ştirile internaţionale şi cu ceea ce se întîmpla în capitală şi în provincii, eu vedeam cum frunzele şi crengile se suprapuneau treptat-treptat voinţei mele, erau melodia mea, melodia Iui Luis ce continua să vorbească, străin fanteziei mele, şi am văzut apoi o stea apărînd în mijlocul desenului, şi era o stea mică şi foarte albastră, şi cu toate că nu ştiu deloc astronomie şi n-aş fi putut spune dacă era o stea sau o planetă, am fost totuşi sigur că nu era nici Marte, nici Mercur, strălucea prea tare în mijlocul adagio-ului, prea tare în mijlocul cuvin¬telor lui Luis pentru ca cineva s-o poată confunda cu Marte ori cu Mercur.

(din volumul Cortazar, Julio, Autostrada din sud,Editura Minerva, Bucuresti, 1994;
traducere de Luminiţa Voina-Răuţ)