Victor Hugo

Victor-Marie Hugo a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) şi Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deşi a locuit în Franţa, cea mai mare parte a vieţii lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat şi a locuit în Belgia, în Jersey şi Guernsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea şi revenirea Primei Republici şi apariţia primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată.
Tatăl lui Victor Hugo era ateist republican şi ofiţer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică şi regalistă.
În ciuda dorinţelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit şi logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher (1803-1868), dar abia după moartea mamei, Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5 copii: Lèopold (în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) şi Adèle (1830).
Totuşi, Victor Hugo a avut şi o amantă: pe Juliette Drouet, o actriţă de teatru.

Hugo era simpatizant al Republicii. A fost "pair" al Franţei iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză. Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea "trădător". A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franţa. În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea : "Napoleon cel mic" şi "Istoria unei crime". Deşi au fost interzise în Franţa, pamfletele sale au avut o puternică influenţă în ţările învecinate. Hugo a scris în exil Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.

S-a stins din viaţă la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. A fost înmormântat la Panteon la Paris.



Balada I: O Zână

...Regina Mab m-a vizitat:
Ea face în somn să privighează sufletul nemuritor.
Emile Deschamps, Romeo şi Iulia
Dragu-mi e visul când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.

Ea atunci lira îmi acordează
Şi îmi rezice c-un glas uşor,
Povestiri multe ce-nminunează
Bravilor care nu mai viază,
Ce zac în ticnă în groapa lor.

Ea mă îndeamnă cătră cântare,
Îmi ordonează ca să adun
Minuni vechi pline de-nfiorare
Şi pe rând vouă pe fiecare,
Tineri prietini să vi le spun.

Când în pustiuri merg câteodată
Îmi sprijineşte slăbitul pas,
Cu a sa rază înflăcărată
Le luminează, mi le arată,
Din orice sunet face un glas.

Alină unda cea argintie
Ieşind din valuri ce-n prejma-i salt,
Pentru a-mi face plăcerea vie
Face cucorul curând să vie,
Ca să se puie pe turnul nalt.

Iarna la focu-mi ades se pune,
Mi-arată steaua ce se ivi;
Poveşti bătrâne apoi îmi spune
Până când luna din cer apune.
Pân încep ochii a-mi adormi.

Când îmblu noaptea pintre ruine
Cătând să aflu vechi suveniri,
Mândra mea zână îndată vine
Şi apoi face pe lângă mine
Să sune vântul prin năruiri.

Amândoi singuri—dulce păreche!?
Ne punem iarna pe lângă horn;
Ea ca s-adoarmă a mea ureche,
Deşteapt-atunce pădurea veche
Şi-n depărtare s-aude un corn!

Dragu-mi e visul, când dimineaţă,
O mândră zână păşind abia
Vine ca floarea şi cu dulceaţă
C-o diafană şi blândă faţă,
Îşi pleacă fruntea asupra mea.


Balada II: Silful

Vântul, frigul şi furtuna
Pre copil împresura.
— Deschideţi, zicea, sunt gol.
La Fontaine, Imitaţie după Anacreon.
„O tu care-n cele ziduri ca silfidele frumoase
Astă sticlă te arată la viderile-mi fricoase,
Jună fată, oh, deschide-mi! Iată noaptea şi mă tem
Nu cumva să mă-ntâlnească năluci rele, fioroase
În întunecul acesta, să le-aud cum ţip şi gem!

Eu nu sunt drumeţi de-aceia ce vin din călătorie,
Paladini ce îmblă seara cătând loc şi ospeţie,
Care n-au nici o mustrare pre copile-a înşela;
Juruiesc că s-or întoarce, c-or iubi pân în vecie,
Apoi fug şi cât e lumea nu-i mai vezi a se-nturna.

N-am toiag cu cioturi multe, nu am lance de-apărare,
N-am metanii umilite, ori păr lung sau barbă mare.
Nici cumplite arme grele ca oşteanul cel viteaz;
Iarba câmpului să-ndoaie, abia poate-a mea suflare,
Că şi eu sunt ca o floare, vântul bate şi eu caz“.

Sunt o lină adiere, un atom al atmosferii,
Dulce vis al dimineţii, fiiu iubit al primăverii,
În a iernei nopţi geroase oaspet gingaşului foc.
Eu sunt duhul ce lumina îl culege-în miezul verii
De pe rouă şi în aer este-al meu plăcutul loc.

Astă-seară o păreche cu un glas plin de-ncântare,
Cuvânta tinere vorbe de amor cu înfocare;
Îi auzeam, că lângă dânşii un moment m-am fost oprit,
Însă aripa-mi atunce ei au prins-o-n sărutare...
Ş-acum era noapte neagră, când abia m-au slobozit!

Ah şi e târziu acuma ca să întru-n a mea floare!
Frumuşico, rog deschide-mi! Te îndură de-a mea stare ;
Nu-mi pot afla locuinţa ce e-ntr-a rozei boboc.
Priimeşte-un fiu al zilei s-aibă-n patul tău culcare.
Nu voi face nici un vuiet; mie-mi trebui puţin loc.

Cum s-a tras raza luminei, fraţii mei s-au dus îndată,
Urmând lacrimilor serii de pe iarba-nrourată;
Crinii lor le deschiseră răcoroasele lor flori:
Ce să fac?... Am rămas singur! Nu văz rouă astă dată,
Nici o floare pe câmpie, cerul e-nvălit cu nori.

Tinerico, fie-ţi milă! ca nu noaptea să întindă
A ei umbră piste mine. Ca-ntr-o mrejă să mă prindă
La un loc cu năluci albe şi fantomuri sperioşi;
Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă,
Sau bufnile de prin turnuri, ori corbii cei fieroşi!

Iat-acuma încep morţii hora lor afurisită!
Luna galbenă prin nouri îi priveşte neclintită,
Iar strigoiul cel scârbelnic—o moment îngrozitor!—
Rădicând c-un braţ puternic peatra-n zid pecetluită,
Aruncă-n groapa deschisă pre cioclul tremurător!

Iată gnomurile hâde răsuflând de moarte boare,
În adâncul lor cel mare se gătesc să se coboare;
Zburătorul nebunatic îl aud sunând prin stuh;
Cu undinul se uneşte salamandra arzătoare
Şi văpăi albastre îmblă pe pământ şi prin văzduh.

Oh! vrun mort a să mă-nchidă în a sa urnă pustie,
Între mucedele-i oase, ferecat a să mă ţie;
Poate vro fărmecătoare pe-ntunerice îmblând
Să mă lege-n turnul negru cu a ei vrăjitorie
De a clopotului limbă şi să fug-apoi râzând!

Ah! deschide! A mele plânsuri de nu vor fi auzite,
Îmi va trebui să caut niscai cuiburi părăsite,
Cu şopârle-nfricoşate să mă lupt ca să le ieu;
Deschide! Glasu-mi e dulce precum vorbele iubite
Ce şopteşte junei fete în ascuns amantul seu.

Şi sunt mult frumos şi mândru! Am a crinilor albeaţă:
Aripile-mi diafane sunt ca ziua dimineaţă;
Trandafirii fraţii noştri între dânşii se sfădesc,
Car de care să câştige a mea plină de dulceaţă
Sărutare; că ea-i face de apururea-nfloresc.

Un vis tânăr şi ferice îţi va spune-a mea mărire;
Lângă mine (a mea silfidă tot o are-n suvenire)
Colibrisii-s urâţi foarte şi chiar fluturii sunt grei.
Când mă-mbrac cu-azur şi aur şi când plin de strălucire
Mă primblu din floare-n floare, vizitând pre fraţii mei.

Îmi e frig, noaptea mă-ngheaţă şi plâng fără folosinţă!
Ah! ţi-aşi da de mi-ai deschide astăzi a ta locuinţă,
Picătura mea de rouă.— Dar, amar mie — o să mor!
Nu mai am ce-ţi da acuma; e deşeart-a mea dorinţă,
Orice soare când apune îmi răpeşte-al meu odor!

Ce voieşti, frumoaso, spune, să-ţi aduc pentru-acest bine?
Vălul vrunui tânăr înger, cingătoarea vrunei zâne?
Noaptea ta voi podobi-o cu-a zilei închipuiri;
Somnul tău va trece iute din vise dulci şi senine,
În vise încântătoare de amor şi fericiri.

Dar în darn a mea suflare sticlă rece ceţuieşte!
Tu socoti că aşi fi poate vrun amant ce amăgeşte?
Nu—eu sunt un silf nemernic; nici o grijă nu avea,
Nimeni afară de mine pe aici nu se zăreşte
Numai eu care sunt singur şi mă tem de umbra mea.“

El plângea. — Iată deodată la turnul din cetăţuie
Se aude uşor sunet; spre fereastră-ncet se suie
Chiar ca glasul acel fraged unui june-amorezat,
Dama în balcon s-arată şi fereastra se descuie. ..
Nu ştim silful, sau vrun altul înăuntru a întrat.


Balada III: Bunica

To die, to sleep.
Shakespeare
„Oh! lung îţi este somnul!... Deşteaptă-te, bunică!
Nainte a tale buze prin somnu-ţi se mişca
Parcă rugai pre Domnul. —Iar azi nu zici nimică,
Şi mâna ta e rece, şi mută gura ta.

De ce bătrâna-ţi frunte stă asfel înclinată?
Ce ţi-am greşit noi oare de nu ne mai vorbeşti?
Noi n-am făcut nimica; îţi eram dragi odată;
Oare acum, bunică, tu nu ne mai iubeşti?

Eşti veştedă şi rece ca statuia de peatră,
N-asculţi al nostru vaiet, n-auzi al nostru plâns;
Priveşte, iaca focul se mântuie în vatră,
Candela se sfârşeşte, puţin de nu s-a stâns.

Tu morţi o să ne afle de-atâta măhniciune
Şi nime-atunci pe lume nu te-a mai mângâia;
Vei plânge şi la Domnul vei face rugăciune,
Să aibă îndurare a ne reânvia.

Ad-o la sânul nostru a tale mâni bătrâne
Ca să se încălzească, mai spune-ne ceva
De-acei cavaleri mândri, pre care-i serveau zâne,
Şi pentru-amor în viaţa şi glorie se lupta.

Spune-ne acel cântic frumos, plin de simţire,
Pre care trubadurul îl cânt-adeseori,
Când îmbla singur noaptea cătând o găzduire.
La turnurile-acele înalte pân la nori.

Spune care e semnul de groază la fantomuri?
Care ermiţi văzură pre Lucifer zburând?
Acel rubin din fruntea a regelui de gnomuri
Ce-n întuneric pare ca steaua luminând?

Ori psalmii ne ceteşte acei ce au putere
Pre negrii demoni noaptea să poată alunga;
Sau rugăciunea suntă prin care omul cere
La Domnul îndurare, şi pace de a-i da.

Sau Biblia ne-arată cu-a ei chipuri frumoase,
Cerul de aur, magii, pe pruncul Iesus;
Învaţă-ne cuvinte de-acele mângâioase,
Ce ca o sântă jertfă merg drept la Cel de sus.

Bunică! Suntem singuri, candela noastră trece
Şi este meziul nopţei când duhurile vin;
Ne temem! Ne ia tremur! Dar taci, dar tu eşti rece,
N-auzi al nostru vaiet şi jalnicul suspin!

Deschide ochii, mamă!... Oh! Ne e frică foarte!
Iane-n braţele tale la sânu-ţi să ne-ascunzi;
Zi-ne ceva de viaţă, de cer, de rai, de moarte:
Spune-ne ce e moartea!... Ah! tu nu ne răspunzi!“

Dar numai a lor vaiet în casă s-auzea;
Acuma era ziuă — Bunica tot dormea, —
Suna sânţitul clopot bisericei d-aproape,
Vecinii luând trupul l-au dus ca să-l îngroape...
Iar amândoi copiii plângând nemângâiaţi,
Lângă Biblia sântă şedeau îngenucheaţi!