A desfăşurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare şi reviste ale timpului, precum şi un jurnal care a fost restituit şi publicat postum. După 1944, este prezent în viaţa literară sau politică, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în MAN şi primeşte Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954. A călătorit în Ţara Sfântă, în Ungaria, Italia,Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, îşi va petrece ultimii ani de viaţă în pat.
În Israel, primăria oraşului Ierusalim a numit o piaţetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuţiei sale la promovarea înţelegerii între creştini şi evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.
Ca răsplată, în Mangalia, şcoala cu numărul 5 se numeşte „Gala Galaction”, fiind declarată ulterior cea mai bună scoală din Mangalia.
Moara lui Călifar
În preajima unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se
privea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a
pădurii, şi Călifar era „moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti
îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful
sprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce
îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între
Alauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani.
Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin
de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele.
În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind
focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câte
veacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ
vrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe
Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul
diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala
necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea
Vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de
ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de
viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul
către iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a
întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz
ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. Dea
pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie,
într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era
spuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi
ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească.
Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri
rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet.
Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe ce
vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea
pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări
iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sînge. Şi câte nu se mai
spuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de
Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din
Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar
curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare
că gata de-o încercare.
Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât
vrea însă copil din flori, biet Stoicea, nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare
părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după
moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici
de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul
Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor copil din flori şi de pripas. Şi azi
era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila
satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea
vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el şi de multă vreme gândurile
lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.
„Adică-te, ce ar fi să fac o încercare? Ce am şi ce-o să pierd! Părinţi
nu, rude nu, drag nu sunt nimănui în lumea întreagă, sunt eu de capul
meu. De altă parte, slab de înger nu mă ştiu, stafii şi pricolici n-am văzut
niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe
la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vrei. Ce vorbă! să te
sminteşti când ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să
le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său.
M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna,
prin pădure, spre moara lui Călifar."
Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia,
rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă,
aruncă pingeaua pe umăr, ciomagul pe pingea, şi pieri într-un fluier, pe
sub goruni.
Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde
agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul
către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept
spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi
anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar
lăsa braţe noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare
că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, şi întinse pingeaua
şi se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la
ochi o să mă deştepte". Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte
umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă.
Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe
care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de
amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură
ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se
făcu înainte. Moara ca orice moară dar iazul pare că sta sub ea prea luciu
şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de
muşchi uscat, nasul cioc de cucuvaie.
— Mai bun lucru, moş Călifare!
— Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta
negureală de pădure şi te-a dat de-a dura până la moară la mine?
— Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul
care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru
una ca asta am venit şi eu.
— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat
astă piatră mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi
trebuie să-ţi fie foame. Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am
mâncat. Am ciorbă şi o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfîrşit. Până
una, alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păienjănarii din
pădure. Vezi, pe scara aceea.
Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara
putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii.
„Moş Călifar un unchiaş, îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o
palmă! Iazul care nu face unde, dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl
şi să las copilăriile." După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi
cufundă în iazul rece şi scoţându-i plini de apă şi de murmur îi azvârli în
obraji.
A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea şi înţelege cum că l-au
deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din
seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca
să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist
greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet.
Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat. Pe ce
vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă
întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răboiul celor pierdute."
Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cât da să
se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încâlciţi,
prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăsniţi şi printre nişte gropiţe
din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De
altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în
spinarea gorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături
mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit,
îngrijorat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă
că, împreună cu el şi tot de vale, mergea de zor, furişându-se pe după
stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar
şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scâncind, ca sub
spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei hărţuiţi de vijelie, se dădeau în
scrâncobul aripelor câteva clipite şi cădeau săgeţi. Dar iată că lighioanele
încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebuneşte,
luând vulpile în picioare şi amestecân-du-se cu pământul iar cerbii sar în
lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi
se roteşte, şi fâlfâie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de
veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul, de pe care vijelia
mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în
pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două,
în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o
ocniţă ivită sub deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De cînd sunt nu mi-a
călcat piciorul prin locurile astea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea spre
soare scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine ca am găsit încă
un adăpost."
Nu sfârşise gândul, şi furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal,
un ropot de copite şi un ţipăt de femeie. Cât ce sări din ocniţă, şi un roib i
se poticni înainte, iar din şaua lui se sprijin în braţe-i o copilă spăimântată:
— Sări, bădiţă, că m-a luat în goană o ursoaică glontuită.
Într-adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată şi de rană de larma
crescândă a unui corn şi a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt
copilei în scorbura de var (pe când calul se ridica şi pierea în tufişuri),
aşteptă dihania până se apropie bine şi-o trăsni de-i risipi creierii.
— Să trăieşti, bădiţă! şi să ştii că sunt fata boierului Rovin n-o să-ţi fie
voinicia pe degeaba. Mă cheamă Tecla. Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu
vătafii noştri mai mult într-o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăştiat
furtuna tocmai când dădusem peste ursoaică şi, cum s-a nimerit, că eu
m-am răzleţit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noştri.
Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari şi încârduindu-se pe lungul
văii iar câinii, sosiţi mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se
gudurau împrejurul domniţei şi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul
Rovin, boieraşii Rovineşti şi oamenii lor săriră din şele, înconjurară pe
domniţă şi pe Stoicea, strânseră de mână pe voinic şi nu se mirară prost
de risipa creierilor namilei.
— Cine şi de unde eşti, voinice? Mi-ai scăpat fata de la moarte şi-ţi voi
plăti boiereşte. Dar n-ai vrea să te bagi la noi? Cu un aşa voinic s-ar ţine
mândră curtea mea.
Şi Stoicea primeşte dintr-o vorbă! Şi-şi pune opinca în scara unui
armăsar boieresc şi-şi leneveşte bâta, cu un capăt pe umăr şi cu celălalt în
zgrebenii spumegoşi de coamă şi se pierde cu ceata vânătorilor prin
poienile moşiei Rovineştilor; şi ajunge pe înnoptate la curtea boierească. Şi
ajunge, el Stoicea, văcarul din Alăuteşti, sluga cea mai de aproape, omul
de toată încrederea şi vechilul peste toţi vechilii moşiilor boierului Rovin,
numai în câţiva ani. Dar norocul îi fuse mai prieten decât ar fi îndrăznit ca
să viseze, căci domniţa Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte şi
boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea, îl făcu ginere şi-l aşeză
bun stăpân în cea mai mare din moşiile rovineştene. Şi iată-l pe Stoicea:
boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în
copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste!
Căci copiii lui Stoicea creşteau bărbaţi şi mândri căci văcăria lui păştea în
suhaturi pe care de-abia le înconjurai în trei zile de umblet căci oile lui
albeau izlazul până în zare, ca omătul. Şi zilele lui Stoicea treceau voioase,
pline, limpezi, dar repezi ca unda pârâului de munte şi ca visul. Câteodată,
prea arare, parcă îşi aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sunt Stoicea,
copilul lepădat, care crescui pe la uşile străine? Eu sînt cel care mă hotărâi
într-o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească? Norocul mi-a
ieşit înainte la drumul jumătate şi în loc de moara lui Călifar am nimerit în
braţele domniţei Tecla şi într-o boierie cât două." Însă Stoicea n-avea
vreme să se prea gândească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine şi
repezi.
Dar într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume un vătăşel,
din partea lui socru-său, boierul Rovin.
— Boier Stoicea, sărutămu-ţi dreapta, aşa te îndeamnă zornic boierul
Rovin, socrul boieriei tale, să-ţi ridici în sârg nevasta şi copiii şi ce ţi-e mai
scump din câte ai şi să fugi spre munţi, că de două zile a intrat în ţară
pârjolul tătăresc şi se apropie ca mama crivăţului.
Vătăşelul n-apucase să sfârşească bine vorba, şi de pretutindeni
năvăliră în curte argaţii, pândarii şi ciobanii moşiei, răcnind cu toţii:
„tătarii! tătarii!" Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, şi
porunci tunător:
— Rumpeţi peste şanţuri zăgazul heleşteului. Ridicaţi podul. Intraţi în
casă: unii dintre voi druguiţi uşa slugărească, grămădiţi pe ea lemne, lăzi,
dulapuri şi ce găsiţi iar ceilalţi scoateţi din tainiţă butoaiele cu iarbă şi cu
gloanţe, şuşanelele, pistoalele şi iataganele. Şi în tătarii ce vor îndrăzni să
se apropie de uşă vărsaţi de sub streaşină şi prin ferestre un foc necurmat.
Boier Stoicea intră şi el în casă, prin uşile cele mari, groase de o
palmă, le închise, le zăvorî şi încrucişa pe ele drugii de fier. Apoi din scară
strigă către coconi:
— Niculceo, Andrea, Zamfire, aduceţi-mi dragii tatei hangherul,
buzduganul şi chimirul cu pistoale. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre.
Boier Stoicea îşi simţi inima în piept, cînd zări departe, în fundul
iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupâneasa Tecla
îmbrăţişându-şi coconaşii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i le
îndepliniseră. Stoicea aruncase prin toata casa, din pod şi până în beciuri,
ochi de vultur şi poronci de mâna a doua, când, întors în scară, văzu prin
ferestruia de deasupra uşii pe tătari izvorând din zare în roiuri negre şi
apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogăreşte peste şanţurile
înecate şi iată-i pe duşmani, hâzi şi crunţi, clocotind împrejurul casei. Din
ferestrele cu zăbrele dese, de sub străşini, din pridvoare, coconii şi
argăţimea împuşcară în tătari. Boier Stoicea se încredinţă că uşa
slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru şi apărată aprig de şuşanele, nu
putea să fie străpunsă de duşmani dar uşa boierească, peste care se vărsa
învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Şi într-adevăr tătarii, la adăpost de
gloanţe, tăbărâră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.
— Spurcaţii o să spargă uşa, cât e ea de groasă. Veniţi, feţii mei să
scoatem scara şi s-o întărim în uşă.
Boier Stoicea se repezi pe scară în jos dar când fu să ajungă pe treapta
din urmă, din uşa de stejar, în care rapăiau topoarele tătăreşti, îi suflă în
faţă un vânt aşa de tare că-l azvârli înapoi şi-l dădu-i în vine. Iar un glas de
cucuvaie şi de luare în râs îi îngheţă ficaţii:
— Bre, ce tărie de flăcău! căci ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi,
îmi căzu ca un boboc de gîscă.
Stoicea se ridică în două picioare, răghinate de trei soţi unul de altul şi
holbă împrejuru-i nişte ochi de smuls din somn şi de ieşit din minţi.
— Unde sunt? Ce s-au făcut tătarii?
— Ce tătari, nepoate?
— Unde mă aflu eu? Unde e casa mea? Unde sunt slugile mele?
— Ce casă, ce slugi, nepoate?
— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin copiii mei, moşia
mea, averea mea?
— Vino-ţi în simţiri, nepoate Stoicea. Eşti la moara lui Călifar ai venit
din Alăuteşti ca să te procopsesc.
Stoicea ascultă gură căscată şi cu ochi de tâmp apoi, apucându-se cu
mâinile de păr, îşi clătină capul ca pe o tivgă, din care ai vrea să scoţi un
gărgăune.
— Te-ai dezmeticit? Eu sînt moş Călifar, şi tu Stoicea din Alăuteşti; ai
venit ca să te procopsesc. Ce zici, te-am procopsit?
— Tecla mea! copiii mei! casa mea! averea mea! Vai de mine şi de
mine!
— Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ţi-am
făcut pe plac.
Stoicea sfredelea în pământ cu ochii. În sfârşit îşi cunoscu ciomagul
rezimat în scară, îşi simţi obrajii uzi, şi-şi strânse minţile-i trântite de calul
Necuratului. În câteva clipite, cât îşi aruncase în obraz un pumn din apa
fermecată, Diavolul îl purtase în şa pe întinsul unui vac de om, îl măturase
în furtună, îl întâlnise cu Tecla şi cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogăţise,
îl boierise. Şi suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!
Stoicea se aplecă şi-şi luă ciomagul.
Batjocoritor, morarul se înţepenea pe stinghiile podului ca o uriaşă
cucuvaie sură.
— Jivină drăcească, vreau să intru în iad, legat într-un te! cu tine!
— Ce pomană ţi-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o
viaţă blestemată, şi sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.
— Ţine atunci!
Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz şi, cu
capul înainte, spintecă adâncul străveziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu