- fragment -
VII
Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală; era o
izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Raut chemat, cunoscând însă
consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea acceptase
versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să
nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare:
— Sunt ofticos!
Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfârşit, în voie. Dura
însă mai departe minciuna, minciuna a toţi trei; dar acum îi era cel puţin îngăduit să
zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atâta
timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De sar
fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, acolo, în somierele
moi, aşa de des. Mama lui nu băga niciodată de seamă când era mai palid sau
uşor prins de răceală, ca să-l odihnească. Îl scula pentru joc, pentru gimnastică,
pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura alături de ea pretutindeni.
Cruzimea femeilor îl urmărea.
Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care era aşa de
voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sân celebru. Sânul, mai mult decât talentul şi
decât vocea subţiratecă, o făcuse stea de variйtй. Antreprenorii o plăteau scump.
Zadarnic defilau pe scenă câte trei, şase sau douăsprezece femei aproape goale.
Când apărea Zaza, cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar
decoltată jos, lăsând sânii afară, publicul avea un singur ochi concentrat acolo,
ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cântat, nici nu băga de seamă
că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora Zaza în subsolul
Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrânului prinţ, pasiune ce
sfârşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament.
Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese nesfârşite, în timpul
cărora mama lui Maxenţiu îndatorase tot ce avea ca să câştige printr-o sentinţă
târzie.
Nu! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil pornit spre
jocuri paşnice. Îl purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri,
pretutindeni unde o ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că deprinsese
astfel acea ţinută mondenă, e drept că dobândise oarecare educaţie de la
guvernanta engleză, o puritană care, probabil, credea că, devotându-se copilului
curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-l lăsa liniştit cu un album
de poze, cu câinii, cu jocurile de fise colorate, lângă bătrâna Miss, şi-l târa după ea
fără milă, din dragoste, din obicei — copil, adolescent, mereu? Poate că trebuia ţinut
prezent ca un argument sub ochii prinţului bătrân, apoi ca o dovadă sub cei ai
moştenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu
sine decât un câine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuşi pe
mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi Ada, îl avusese numai drept măsură
bancară. Jucaseră amândouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-l iubeau, dar
nu-l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine de un copil
bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.
Bătrânul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de un atac de paralizie. Ea,
Zaza, murise glorios de un cancer superb, dezvoltat în larg pe sânul odinioară
celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne crescuse
prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu
mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi
aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-l. Sânul pentru Zaza era o
patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe care îşi fac cuib ciupercile rele! Dar tăindule,
mori deodată cu ele.
Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecând într-un lighean sângerat acele
simboluri şi rămăsese orfan. Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite
infantile până când ajunsese la congestia de acum. De aceea simţea atâta fericire să
zacă. Îi era numai grijă ca acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atâta
odihnă. De câte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi trebuind să stea mult în
picioare sau să umble, nu simţise nevoia unei scufundări într-un neant şi nu
zisese: "Aş vrea să dorm", aşa cum zici: "Aş vrea să mor!". Acum, avea acea
amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era fericit să
doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbidă ce
făcea pe doctor şi pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfăşura
normal şi fără riscul unui deznodământ rău, dar, orişicând, plămânul putea lua
iniţiativa uneia din acele hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru
Maxenţiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai
desluşit asupra bolii. Ada şi doctorul nu mai simulau unul către altul; cel mult,
Ada dorea ca boala lui Maxenţiu să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunţa.
Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără perdele, cu geamuri mobile,
permanent deschise, cu mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porţelan, la fel cu sălile
de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai
înainte se ascundea prinţul Maxenţiu, când isprăvea corvezile mondene.
Când Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, găsise şi
primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de umbră şi taină, şi în locul
toaletei lui minuţioase, acum neisprăvitele experimente medicale. Totul era
exteriorizat; totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. Înainte trăia un mister
trist cu un tovarăş scump — cu el; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada,
toţi erau dovezi ale mizeriei mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre
interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-l mai interesa.
Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul
maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere era o orgie de
tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Îşi descărca cu bucurie
ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era
drag aşa; îi părea că-l simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic. Aşa cum îşi
periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în
tuse până la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii
muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămânii putrezi ca să ducă la
maximum acea convulsie. Credea că va curăţa astfel locul unde stau zgârieturile şi
sputele, dar avea nădejdea că tusea va reîncepe pentru ca prin dovada ei să i se
manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-l lasă vid, prea uscat, burete
iescos, oase sunând a gol. Îi trebuia suc.
Doctorul era nevoit să intervină cu severitate, Ada cu bruscheţe, pentru a-l opri
de a-şi agrava şi provoca cu încăpăţânare tusea, pe care vrea să şi-o tuşească,
cum zicea, "până la sfârşit"... Şi toate lucrurile exterioare îl preocupau: săpunul,
chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în pahare repective, kefirul pe care-l bea din
ceas în ceas, gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătându-şi cămaşa
fiindcă mâna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era năduşeala. Ascundea
momentul transpiraţiei înadins ca să rămână în izul ei; numai când începea
tremurul cerea speriat să fie primenit, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O mai
ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febrilitaţii, deoarece şi gargara,
limonada le ţinea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii şi-l făcea hidos; le ţinea
acolo mult "până se încălzesc", zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, în
cămaşă, aproape gol, oribil, uitându-se în oglindă, plăcându-i vedenia trupului
nemernic. Îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu
ruşine.
Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă şi serioasă din cauza
accidentelor mereu posibile. Maxenţiu nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare
ale boalei şi căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile în interior.
În acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de altădată cărora, în nesiguranţă,
să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică şi harta
plămânilor fotografiată sta precisă subt ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum
ocupaţii mărunte şi răutăcioase, îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau
prezenţa ftiziei. Era arţăgos cu ea ca şi cum ar fi şicanat, astfel, boala aceea
odioasă. Totuşi îi primea îngrijirile cu aviditate. În timpul bolii, Ada venea foarte des
în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. O apucase teama
ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se
opusese cu nimic revoluţiei pe care boala o făcuse în casă.
La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei,
dar pe urmă înţelesese că ea nu-i dorea moartea şi-i părea rău că nu i-a făcut
farsa sinistră. Fireşte că nu-i da morţii înţelesul adevărat; nu credea nici un moment
în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. Nu era conştient de gravitate.
Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil!
Şicanând personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea
de obiect numai pe Ada. Îi imputa acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum
altădată îi reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. Toată preocuparea lui era so
plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gândul se ostenea cu planuri de
persecuţie. Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi pe Lică, ce-i
revenise în minte cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau sângele
în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii răi, lovea pe ascuns, cu
teama de a fi lovit. Cum Ada îşi rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunând că
se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a putut să o sperie şi, de
la uşă, îi punea vreo întrebare despre cai şi grajduri — vreo întrebare ce se
răsfrângea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau pentru el o
desfătare. Le pândea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăţi; emitea pretenţii,
cuteza ameninţări deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, şi
visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o turbure
cumplit, s-o... omoare! Căuta febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea: ea
odată moartă, ce devenea el? Şi tot porţelanul din jur, sanatoriul acela improvizat
îl emoţionau ca şi cum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi
măreţ. Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-l înfruntase de la început.
Nu-l înfruntase din precauţiune pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai
ales, pentru că nu era încă cu Lică într-un acord destul de clar. De aceea ea,
deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu,
nu lua o atitudine precisă. Pe Trubadur şi-l regăsise şi primise postul de
şambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era
complicele cu care să faci front inamicului comun. Capricios şi instabil, vrea
şi nu vrea, părea că-şi ia rolul în serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. În
amor aveau aceleaşi raporturi. Un fel de tachinărie ambiţioasă. Trecerea lui
Lică de la un mediu la altul se făcea cu oarecare zbateri. Cu toată favoarea făţişă a
prinţesei, i se mai părea că e prins într-un laţ şi independenţa femeiei îl plictisea.
Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele
femei, nici nu s-ar fi apropiat de dânsa. N-avea aspiraţii rafinate; văzuse însă bine că
ţigăncuşa era de înţeles. Între dânsa şi celelalte amante nu era o deosebire
de castă, ci numai de clasă. De la înălţimea dog-cart-ului cu toate safirele de pe
degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind "d-a lui". Până la urmă şi el era băiat de
perceptor şi avea rude bune. Pe Lică îl stânjeneau la Ada numai lucrurile concrete
ce făceau diferenţa de mediu: casa, trăsurile, rochiile elegante, deşi cam ştia ce
acopăr. Ada pricepea obstacolele şi le-ar fi înlăturat dintr-o dată, de nu s-ar fi
complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxenţiu. Duelându-se acum cu Lică, şi
Maxenţiu amestecându-se, Ada trebuia să facă diplomaţie pentru ca ordinele
prinţului să nu irite la grajduri pe domnul maestru de călărie. Toată intriga asta
plăcea, de altfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfăşurase cu repeziciune şi
simplicitate, şiretlicurile o distrau. Fantoşa prinţului n-avea nici o putere
efectivă, dar putea muri, şi dincolo, cel viu era mereu reticent şi dubios.
Ceea ce însă convenea minunat Adei era că putea să mintă în voie. Toate întrebările
lui Maxenţiu cereau şi dobândeau minciuni. El ştia, dar îi plăcea că e silită să-l
mintă, că se teme şi că se fereşte. Era o victorie asupra atâtor înfruntări din
trecut, şi era singura lui ocupaţie. În timpul acesta se apropiau ultimele curse de
toamnă şi Ada voia să-şi lanseze caii. Să facă cel puţin un început în aşteptarea
loviturilor mai mari, pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de neliniştită
în privinţa asta, din pricina lui Lică. Avea şi ambiţia şi nevoia să-l prezinte
bine în public.
Lică simţea şi el unele accese noi de ambiţie, urmate de nepăsarea lui
obicinuită. "Ei ş-apoi!... Să iasă ce o ieşi!..." şi fluiera a ducă, punându-şi
mâinile în buzunare, tocmai când Ada era mai în fierbere.
Dacă Lică, la grajduri, nu era de mare folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e
drept, de mâna întâia, achiziţionaţi cu jocheii lor cu tot, dar Lică avea calitatea de a fi
simpatic personalului. Nu venise cu nici o pretenţie, din contra, se interesa cu o
sinceră şi naivă curiozitate de la neamţ, jocheul-şef, ca de la cineva mai
competent; în schimb, când pusese mâna pe cai, o pusese bine şi neamţul
văzuse că domnişorul cunoaşte afacerea, aşa încât se înţelegeau împreună şi
tot aşa şi cu cei mai mici.
Lică era destul de aproape de ei ca să le ştie vorbi în plac:
— Dă-o dracului de treabă! zicea când ceva nu mergea. Dar vedea defectul;
avea pentru cai "ochiul". Hotărât să "n-o ia în serios", nu se surmena şi nici nu
înteţea pe alţii cu lucrul; dar prinţesa se ţinea după el, ceea ce silea pe toată lumea
— afară de dânsul — să muncească.
Neamţul, cu nume de englez, fireşte, mister Whip, nu putea suferi pe
Ada, fiindcă ţipa când vorbea. Aşa că Lică slujea de amortisment între ei, ţinând
făţiş partea jocheului, fiindcă de femeie era mai sigur şi o putea împăca. Mister
Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe patroană fără să provoace ţipete.
În schimb, când veneau ordine de la Maxenţiu, Lică se trăgea la o parte, ca unul care
se spală pe mâini. Mister Whip atunci, ca revanşă, îi lua apărarea. Aşa cum
era situaţia, Lică se simţea mulţumit să trăiască între cai şi grăjdari; se gândea,
negreşit, la Ada, cu oarecare nerăbdare, dar dovedea că a început să fie şi
răbdător. În aşteptare făcuse unele demersuri pentru un raglan cald în rate la
croitorul lui mister Whip, deci un raglan cu croială englezească...
... Maxenţiu părăsise patul, circula prin cele trei camere, deocamdată,
dezorientat de noutatea însănătoşirii. Cu apucăturile ei brusce, Ada decisese că era
timpul să se considere restabilit. Recunoscând un tratament conjugal îndelung
practicat, Maxenţiu uitase că e un mare inchizitor şi se supusese. Ada nu
admitea ca cursele de toamnă să aibă loc fără ca prinţul să o însoţească. Lică
pe pistă şi Maxenţiu în tribună: asta îi era deocamdată socoteala. Intrase într-o
dimineaţă la vizita doctorului, cu zgomotul acela de uşi trântite care răscolea
mânia lui Maxenţiu şi spusese profesorului Raut, cu nesinchiseala ei, că, stând
mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea la curse când toţi ochii
vor fi pe el. Trebuia, deci, să se deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare
program.
Se întâmplase între timp o schimbare ce permitea o astfel de politică. Între Ada
şi Lică Trubadurul exista acum o complicitate efectivă. Era decisă, deci, să apară cu
Maxenţiu în public, în cei mai armonioşi termeni conjugali, mai "prinţesă
Maxenţiu" ca oricând, mai ales în ziua aceea de paradă sportivă, când va oferi publicului
prezenţa nouă a lui Lică, pe care societatea trebuia să-l înghită lin. Prinţul
vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la înde-mână să reacţioneze. Contactul cu
aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu ştia deloc
de se simte rău sau bine; nu ştia dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din
regimul acela nou. Astfel că Ada îşi reluase repede supremaţia şi profita de ea
în tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineaţa, cu zgomot, ţinând în mâini
registrele albastre ale intendenţei casei, care erau pentru Maxenţiu chinuitoare ca
nişte lipitori şi îi spusese fără nici un scrupul:
— S-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine să fii mai sănătos!
Urare, desigur, plăcută, dar ameninţare pozitivă. Cum! În loc să se teamă ca
mai deunăzi — credea el — să se teamă că prinţul Maxenţiu o va lăsa, va divorţa
într-un proces de scandal ce-i va lua titlul şi o va acoperi de ruşine; în loc să
se teamă mereu că Maxenţiu bolnav ar putea muri — tragedie negreşit
grozavă! — în loc de asta avea îndrăzneala să-i spună că pe dânsul, pe bărbatul
ei, nobil şi bolnav, îl va lipsi de îngrijirile cuvenite! Un Maxenţiu părăsit... fără bani...!
Mizerabila! Îl teroriza perspectiva tristă că în viitor — un viitor pe care-l purta prezent
în el — i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate şi tot
ce s-ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxenţiu, ce simţea că va mai
zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu... mereu! Smuls de la năravurile boalei, de la
tovărăşia fiolelor şi chiuvetelor, Maxenţiu se vedea acum fără ocupaţii, zadarnic,
pustiu. Iar la moral, epopeea aceea de persecuţii mărunte, gândurile perfide şi
ucigaşe, existenţa aceea savuroasă, de om rău, de tiran, măreţia crudă a bietului
creier, se risipise la întâia poruncă a femeiei, ca baloanele de săpun pe care câte o
jumătate de oră le făcea la spălat.
... Raglanul englezesc hotărâse noua stare de lucruri. Croitorul, pe garanţia lui
Whip, liberase haina pe un simplu acompt şi Lică o înnoise în prima zi mai
zbârlită. Îi şedea şnapanului foarte bine şi primise complimente de la tot
personalul inferior, la care răspunsese făcând cu ochiul şi căutându-se de formă în
buzunare cu un gest de bune intenţii.
Pe când fuma o ţigară de foi oferită de saftea de mister Whip, deşi strict
interzisă în incinta grajdurilor, se trezise, pe la spate, cu Ada, prin surprindere. De la
poarta mare, Ada văzuse un străin "bine" şi, cum avea obsesii de proprietară de
cai, se temuse de vreo vizită clandestină, de vreun spion de curse. Se apropiase nesimţită
şi gata pe scandal. Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al
domniei-sale, în contravenţie de fumat, dar foarte nostim. I se învârtise în trup un fel
de violenţă, pe care nu o mai simţise în ultimul timp. Impresiile contradictorii
combinate îi dau o stare mânioasă de un anume fel. Când Lică, surprins, se întoarse,
aruncase fumul de havană în ochii foarte aprinşi ai doamnei prinţese. Prins în
delict de către stăpână, se iritase, gata pe arţag. Ada propusese scurt o inspecţie la
grajduri şi pornise cu Lică, urmată la distanţă respectuoasă şi prudentă de
mister Whip, ce credea că de rândul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică.
Ada se uita pieziş la tânărul domn ce fuma comod havana cu riscul să dea foc
la câteva milioane instalaţie şi înnoia haine de modă înainte de a-şi fi îndeplinit
datoriile amoroase. Cu aroganţa ei cea mai de soi dete cu un deget jos ţigara ţinută
de Lică încă slab în colţul gurii. Se făcu că nu aude vorba pe care Lică o mestecase
pe buze fără înconjur. O vorbă pe şleau, pe care Ada o auzise bine şi şi-o
prelingea pe buzele ei roşii. Şi unul şi altul s-ar fi pălmuit bucuros.
"Ce canalie!" gândi Ada ca un compliment.
Mereu i se părea că e un tip străin şi nostim, din cauza raglanului, şi
mereu îl regăsea cu acelaşi necaz: huzureşte şi n-a "plătit".
În grajd luă caii la rând. Whip sta deoparte. La fiecare boxă Ada se oprea
hotărâtă să găsească un cusur, orişicare, chiar împotriva evidenţei, numai ca să
facă celuilalt în necaz. Cu coada biciuştei, păstrată încă în mână — venise în
dog-cart — lovea o crupă sau o coamă, adresându-se lui Lică cu mojicie. Whip,
băgând de seamă că inspecţia nu-l privea, se eclipsă, plin de presimţiri rele. Cu tot
raglanul neplătit, Lică simţea că furia i se urcă; accese pe care uşuraticul
Trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot mai absurde, mai
provocatoare. Lică se conţinea abia, furios şi decis: "O las să isprăvească şi ies
pe uşă fără să mă uit la ea, şi pentru totdeauna".
Un fel de bucurie îi venea la gândul libertăţii de altădată, regăsită. Era ultimul
cal. Strălucea! Acel pe care trebuia să-l alerge chiar Lică în cursă de stăpân. Ada avu
un râs ascuţit, isteric:
— Ăsta e cal de regiment, nu de curse...
Nu isprăvi cuvântul şi ţipă cu toată gura. Printr-o mişcare brutală,
neprecugetată, Lică o plesnise peste mâini cu cravaşa. Dunga albă lăsată de
curea se desena pe braţul înroşit.
"Tot era să plec aşa şi aşa!" se gândi Lică sumar. Dar de ce tăcea muierea?
Muşcându-şi buzele înroşite, Ada de usturime abia îşi ţinea lacrimile.
Dunga loviturii, acum învineţită, bobotea, şi mâna avea un tremur tetanic.
— Ceva... să nu mai usture... zise Ada cu un gemet, cu gemetul unui câine
biciuit.
Lică îşi aminti de mica farmacie instalată în odăiţa de lângă grajd, care
slujea de cancelarie. Cu dinţii de sus înfipţi în buza de jos nu-i spuse nimic, nici nar
fi ştiut ce să spună, şi o apucă tocmai de braţul dureros, ca să o ducă acolo.
Ada deschise gura să ţipe iar, dar nu ţipă. Impingând uşa cu piciorul, Lică intră în
odăiţa de cancelarie, trăgând pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun şi se
uită nepriceput la dulapul cu borcănaşe şi sticluţe. Ada se apropie şi-i arătă un
borcan cu vaselină. Stângaci, Lică înfipse degetele în unsoare şi le plimbă pe
braţul păros şi bobotit. Femeia sta pasivă... apoi deodată îl muşcă pe gură...
... Lică, cu mâinile subţiri şi tari o apucă până ce braţele slabe şi falangele
îi pârâiră pe oase... Muşca, lupoaica!... Apoi simţi muchea mesei de lemn că-i
taie şalele... o împinse de perete... Ada auzi hârşâitul bluzei de zidul văros, şi
tencuiala, glodind-o, intra prin haine şi carne cu fiecare bobiţă de grunz...
"Ţigancă"... gândi Lică... "Ţigancă", mestecă iar în gura care apucă arţăgos ca a
unui câine tânăr... "pe scânduri... ţigancă!"
Apoi se gândi că uşa grajdului a rămas deschisă... grija ca să nu scape
cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de toane, de furie, de amor, Trubadurul se
descărcase...
— Nu e aici nici o oglindă! şuieră melodic, ca un şarpe dresat, Ada.
În odăiţă era o masă şi un scaun de lemn, dulapul, o etajeră cu registre
şi hăţuri în cui. Sumar! Lucruri concrete ce nu puteau stânjeni pe Lică!
Whip rămăsese afară, la o distanţă nici mare, nici mică de grajduri, ca un
strateg — şi grav, gândea că trebuie să se petreacă acolo lucruri rele!
Ceea ce era discutabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu