La mulţi ani, Mihai Arcadie Comănici

S-a născut la 12 iunie 1932 la Buzău, unde şi-a şi început cariera cenaclieră încă din anul 1950! Poet şi prozator de un rafinament aparte, Mihai Arcadie Comănici s-a distins permanent în cadrul lecturilor sale, onorând asistenţa cu remarcabile pagini din creaţia proprie. Spirit creator neobosit, mereu în putere, Mihai Arcadie Comănici este cel care, la sfârşitul fiecărei şedinţe de cenaclu, ne citeşte o scurtă "prezentare" în versuri a autorilor zilei sau a problemelor discutate în cadrul cenaclului.
Celor mai vârstnici cenaclişti arădeni, M.A.C. le era o figură cunoscută din cadrul cenaclului "Al. Sahia". Vorba măsurată se dezvăluia în marginea unei lumi care implică frumuseţe şi lirism. Fiind de profesie inginer agronom, parcă farmecul acestui pământ îl împinge într-o lume mirifică, din indiferenţă lăsându-ne să-i simţim parfumurile. Poetul este o fiinţă ce pluteşte la graniţa dintre lumi, nefericit să nu poată aparţine integral nici uneia.
A publicat în foarte multe reviste şi publicaţii din Arad, Buzău, Bucureşti şi alte oraşe. Are la activ 5 volume care dovedesc excelenta disponibilitate a autorului şi către poezie, dar şi către proză. Astfel, M.A.C. a debutat editorial cu volumul de proză "Aurul dulce", apărut în 1964, la Editura „Tineretului”, din Bucureşti, volum urmat de un altul, tot de proză, intitulat "Unde zboară fluturii", după care face o pauză de aproape 35 de ani. În sfârşit, în primul an al noului mileniu, autorul nostru recidivează, dar, de data aceasta, cu un volum de versuri, "Microsimfonii alternative", după care se întoarce la prima sa dragoste, proza, şi publică alte două cărţi: "Vânătorul de muşte", apărută în 2004, şi "Nu toţi îngerii au aripi",o continuare a "poveştilor" lui Romulus,personajul pricipal din "Vânătorul de muşte".


Ochiul rotund

Versul de dimineaţă,
ochi circumspect
pe jumătate deschis
razelor soarelui
ce pătrund agresiv şi înţeapă,
deşi eu cred că-s un semn prietenesc.
Versul de noapte,
ochi pe jumătate închis
prin care se prelinge luna,
siluetă tentantă iradiind,
dăruind întunericului
înfiorata carne a nopţii.

Ziua, versul nu mă găseşte.
Eu caut pe undeva
o uşă ospitalieră
unde să împart certitudini
cum ar fi: ochiul rotund,
total deschis ori închis,
îngerul secundei următoare.


Nucul

Umbra nucului, bătrâna,
clatină păreri de rău.
În trecuta săptămână
cădeau sori din sânul său
ce mi se-negreau în mână.


Ia barca mea!

Să mai rămâi cu mine te-aş ruga,
acum când urcă lemnul
sus în copaci cu toamna
prin frunze de gutuie
întârziate-n aer.
Alunecând iar peste aceste stări de-o clipă
tu tinereţe iată, mă părăseşti senină.
Ia barca mea şi du-te!
Mai lasă-ţi doar aripa privirii înapoi,
grăbeşte-te, vezi timpul
ne-mbrăca-n întristare.


Ultimul dinozaur

Şi pentru mine întunericul
naşte idei obsedante.
Nopţile-s mai albe ca oricând,
acum când nu mai pot fi tânăr,
deşi cai vaporoşi,
asudaţi de vigoare
umplu spaţiul dintre pereţi
într-un tumult înfiorat
tulburându-mi somnul.
Neliniştea tentaculară
mă-nvăluie duşmănoasă
împingându-mi visul
dincolo de barierele cunoscute,
să bravez ca-n faţa unei oglinzi,
dar sunt sigur că un dinozaur,
ultimul dinozaur uitat de Dumnezeu
a rămas să moară în sufletul meu.
De aceea dimineaţa mă mişc atent
de teamă să nu-i frâng coloana vertebrală.


Moartea poetului

Din când în când,
cineva,
smulge ca să măsoare
inima pasărei,
să se mai convingă
cât e de mare.

Teatrul arădean este în doliu

Actriţa Emilia Dima Jurcă a trecut în nefiinţă

09 iunie 2009 02:30

Peste Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ s-a lăsat, din nou, umbra tristeţii. Una dintre actriţele care şi-a legat pentru totdeauna numele de acest teatru a plecat alături de îngeri, ca să-l bucure pe Dumnezeu. În dimineaţa zilei de luni, 8 iunie, cuminte, Doamna Emi a părăsit această lume, ducându-se acolo unde o aşteaptă soţul ei care, plecat dintre noi doar în urmă cu câteva luni, a regretat amarnic că şi-a lăsat iubirea de o viaţă singură.
Emilia Dima Jurcă s-a născut în 9 octombrie 1930, la Bacău. În vremuri în care alţii se gândeau la meserii mult mai pragmatice, ea s-a apropiat la una dintre cele mai frumoase profesii din lume – cea care îi permite oricui, indiferent de vârstă, să rămână veşnic tânăr: cea de actriţă. În cariera sa artistică a jucat pe scena teatrului din Arad zeci de roluri, rămânând pentru totdeauna în memoria publicului. A fost iubită, adorată, aplaudată. În faţa publicului era o apariţie specială, iar pe scenă şi în culise a fost un profesionist desăvârşit. A jucat în spectacole de referinţă ale teatrului arădean, amintind aici doar câteva dintre ele: Fii cuminte Cristofor, Bădăranii, Proştii sub clar de lună, Se caută un mincinos, Melania şi ceilalţi, Patima fără sfârşit, Romanţă târzie, Omul cu mârţoaga, Woyzeck.
De numele Emiliei Dima Jurcă se leagă şi ceea ce arădenii cunosc foarte bine: Teatrul Veşnic Tânăr. La Şcoala Populară de Artă din Arad, actriţa Emilia Dima Jurcă a atras în jurul său, de-a lungul anilor, generaţii la rând de tineri care au aspirat la profesia de actor. Unii dintre ei au şi îmbrăţişat această carieră, fiind acum actori cunoscuţi atât în Arad cât şi în ţară, iar pentru toţi cea care le-a desluşit primele taine a actoriei va rămâne pentru totdeauna Doamna Emi.
Emilia Dima Jurcă s-a stins din viaţă la Bacău, acolo unde a plecat, după moartea soţului său, pentru a fi alături de sora sa. Înmormântarea a avut loc azi,10 iunie, la Bacău. Colegii din teatru vor organiza o slujbă de pomenire a Doamnei Emi, locul şi data desfăşurării ei urmând a fi comunicată în timp util.
Dumnezeu să o odihnească în pace şi să se bucure de harul ei.
V.F.

Notă: Acest articol a fost preluat din ziarul "Observator arădean", ediţia din 9.06.2009

Thomas Mann

S-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck, fiind fratele mai mic al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, bogat negustor de grâne şi senator şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. Şi-a făcut studiile la München, unde a trăit şi a scris de altfel o lungă perioadă, între 1891 şi 1933. Lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric "Simplicissimus". Între anii 1895 - 1897 călătoreşte împreună cu fratele mai mare Heinrich, în Italia iar în 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori). Debutează în 1898 cu volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, în 1901, publicând romanul Buddenbroocks să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 este ales "Doctor Honoris Causa" al Universităţii din Bonn iar în 1926 devine membru al Academiei de literatură prusiene. De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista "Măsură şi valoare" în care militează "pentru cultura germană liberă". În 1938 emigrează cu toată familia în SUA, primind în 1944 cetăţenia americană. Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, dar se stabileşte, în 1952, în Elveţia, lângă Zürich. A murit la 12 august 1955 în urma unei aterioscleroze. Umanismul social, democratic şi militant e caracteristic marelui prozator care a fost totodată şi o mare conştiinţă a epocii sale ce a intuit timpuriu sensul antiumanist al doctrinei politice naziste şi l-a denunţat în conferinţe şi în scris, afirmându-se ca un radical apărător al valorilor spirituale ale umanităţii dispreţuite şi batjocorite de fascism. ("Declar deschis că mă lipsesc de omagiile care nu relevă şi nu respectă legătura organică dintre tot ceea ce am creat vreodată ca artist şi lupta mea actuală împotriva celui de-al "treilea Reich").
Thomas Mann a scris opt romane, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri; un amplu jurnal şi o răsfirată corespondenţă îi întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane de mare întindere, Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit, tetralogia Iosif şi fraţii săi, Doctor Faustus – împreună cu patru romane de mai mică întindere, Alteţa regală, Lotte la Weimar, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Veneţia, Mario şi vrăjitorul, Capetele schimbate şi Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor scriitori, cu precădere germani, dar şi ruşi, precum şi câtorva filosofi, psihologi şi compozitori germani.


Doctor Faustus
Viaţa compozitorului german
Adrian Leverkuhn povestită de un prieten


- fragment -

"Lo giorno se n 'andava, e l'aer bruno toglieva gli animai che sono in terra dalie fatiche loro, ed io sol uno m 'apparecchiava a sostener la guerra si del cammino e si della pietate, che ritrarră la mente che non erra. O Muse, o alto ingegno, or m 'aiutate, o mente che scrivesti cid eh 'io vidi, qui siparră la tua nobilitate."
(DANTE, Inferno)


I

Ţin să afirm cu toată hotărîrea că nu dorinţa de a scoate în evidenţă propria-mi persoană mă îndeamnă să spun mai întîi câteva cuvinte despre mine însumi şi despre firea mea, pînă a nu începe să aştern pe hîrtie viaţa celui care a fost Adrian Leverkuhn — o primă şi fără îndoială provizorie biografie a prietenului iubit, genialul muzician, atît de cumplit încercat, mai întîi înălţat apoi prăvălit de un destin potrivnic. Numai presupunerea că cititorul — mai bine-zis: viitorul cititor; deoarece pentru moment nu există nici cea mai modestă perspectivă ca scrierea mea să poată vedea lumina tiparului — dau poate, dacă, printr-o minune, ea ar părăsi această fortăreaţă ame¬ninţată din toate părţile care este Europa noastră şi ar duce oamenilor de afară un zvon din taina solitudinii noastre; — dar rog să mi se îngăduie să iau fraza de la început: numai gîndul că, probabil, cititorul va dori să ştie cîte ceva despre narator mă determină să pun înaintea acestor mărturii cîteva note referitoare la persoana mea — desigur, pe deplin conştient că tocmai în felul acesta s-ar putea să-i trezesc îndoielile, să-l determin să-şi pună întrebarea dacă se află pe mîini bune, vreau să spun: dacă eu, prin ceea ce reprezint, sînt omul potrivit pentru o asemenea menire la care mai curînd mă îndeamnă inima decît mă îndreptăţeşte vreo afinitate a firii.
Recitesc rîndurile de mai sus şi mă văd silit să recu¬nosc în ele o anume nelinişte şi o îngreunare a respiraţiei, cît se poate de caracteristică pentru starea de spirit în care mă aflu astăzi, 23 mai 1943, la doi ani după moartea lui Leverkuhn, la doi ani după ce dintr-o noapte adîncă el a trecut în cea fără de sfîrşit, şi cînd eu, în camera de lucru de la Freising-pe-Isar, mică şi intimă, mă apuc să aştern pe hîrtie povestea vieţii nefericitului meu prieten ce se odihneşte întru Domnul — o, de-ar fi aşa ! de s-ar odihni întru Domnul — caracteristică zic, pentru o stare de spirit în care nevoia plină de emoţie de a mă confesa se ames¬tecă nespus de apăsător cu o sfială profundă în faţa unei îndatoriri ce mă depăşeşte. Sînt o fire cu totul cumpătată, cred că pot spune sănătoasă, temperată, blîndă, înclinată către armonie şi raţiune, un cărturar şi un conjuratus1 al „armiei latine",' nu lipsit de raporturi cu artele frumoase (cînt la viola d'amore), un fiu al muzelor în înţelesul aca¬demic al cuvîntului, care bucuros se consideră descendent al umaniştilor germani de pe vremea faimoaselor Epistolae obscurorum virorunv, urmaş al unor Reuchlin, Crotus von Dornheim, Mutianus si Eo'ban Hesse. Demonicul, oricît de puţin mi-aş îngădui să tăgăduiesc influenţa lui asupra vieţii omeneşti, a fost întotdeauna categoric străin firii mele, l-am eliminat instinctiv din concepţia mea despre lume, fără a simţi vreodată nici cea mai 'mică înclinare către relaţii necugetate cu forţele întunericului, nici trufia de a le provoca să urce la mine, iar, de-ar încerca s-o facă din propriul lor imbold, fără a contribui la aceasta, întinzîndu-le măcar un deget. Acestei convingeri i-am adus şi jertfe, morale, şi chiar în ce priveşte bunăstarea materială, prin faptul că, fără ezitare, am renunţat înainte de termen la cariera mea în învăţămînt, care mi-era atît de dragă, atunci cînd s-a dovedit că ea nu se putea împăca nici cu spiritul şi nici cu exigenţele evoluţiei noastre isto¬rice. Din punctul acesta de vedere sînt mulţumit de mine. însă îndoiala mea dacă am într-adevăr sau nu vocaţia ne¬cesară pentru misiunea pe care mi-am asumat-o aici nu e decît întărită de hotărîrea de care am dat dovadă sau, dacă vreţi, de caracterul mărginit al persoanei mele morale.
Abia luasem condeiul în mînă şi mi-a şi scăpat un cuvînt care m-a pus într-o anumită încurcătură : cuvîntul „genial"; vorbeam despre geniul muzical al răposatului meu prieten. Or cuvîntul acesta, „geniu", chiar dacă este superlativ, conţine, netăgăduit, o sonoritate şi un sens nobil, plin de armonie şi umanitate sănătoasă, şi oameni de felul meu, oricît de departe ar fi de pretenţia'de-a face parte ei înşişi din această înaltă sferă şi de a fi' fost dăruiţi cu divinis influxibus ex alto , n-ar avea* nici un motiv înte¬meiat de a se simţi intimidaţi în faţa lui şi nici n-ar avea de ce să nu vorbească despre el şi să se comporte în faţa sa cu fruntea sus, voios şi cu o respectuoasă familiaritate. Aşa s-ar părea. Şi totuşi, nu se poate contesta, şi nici nu s-a contestat vreodată, că în această sferă strălucitoare exista ceva neliniştitor, ceva iraţional şi demonic, ca şi cum între geniu şi forţele întunericului s-ar ţese legături malefice, şi tocmai de aceea epitetele liniştitoare: „nobil", „uman", „armonic", pe care am încercat să i le alătur, nu vor să i se potrivească pe deplin şi nu se potri¬vesc nici măcar atunci cînd este vorba — şi-mi pare rău că sînt nevoit să fac această deosebire — de un geniu pur, autentic, dăruit de divinitate, iar nicidecum de o creaţie artificială, funestă, obţinută prin intermediul vreunui elixir diavolesc, întruchipare culpabilă şi morbidă a unor daruri naturale, rod al unor tocmeli abjecte...
Aici mă întrerup, cu sentimentul umilitor al unui eşec artistic şi al unei lipse de cumpătare. Adrian n-ar fi intro¬dus, într-o simfonie, de pildă, atît de prematur o asemenea temă — cel mult ar fi lăsat-o să se întrezărească voalat, abia perceptibil. De altfel, poate că ceea ce am spus fără să vreau îi va părea cititorului doar o aluzie neînţeleasă, obscură, numai eu avînd sentimentul unei indiscreţii şi al unei nepriceperi grosolane. Unui om ca mine ii vine foarte greu, i se pare aproape o frivolitate să adopte, faţă de un lucru care îi e mai scump decît ochii din cap, punc¬tul de vedere al artistului creator şi să-l trateze cu se¬ninătatea jucăuşă a acestuia. De aci şi intervenţia mea prematură asupra deosebirii dintre geniul pur si cel impur, deosebire a cărei existenţă o recunosc numai pen¬tru ca imediat să mă întreb dacă e drept să existe. într-a¬devăr, experienţa m-a obligat să reflectez la această problemă cu atîta stăruinţă şi cu atîta intensitate, încît uneori constatam înspăimî'ntat că fusesem împins fără să vreau dincolo de limitele de gîndire ce-mi erau îngăduite, cuvenite, ca şi cum aş fi trăit o exaltare „impură" a fa¬cultăţilor mele naturale...
Din nou mă întrerup, amintindu-mi că am ajuns să vorbesc de geniu şi de natura sa supusă unei influenţe de¬monice numai pentru a explica îndoiala mea dacă ara sau nu vocaţia trebuitoare îndatoririi asumate. De-aş putea măcar face să prevaleze asupra scrupulelor mele de conştiinţă argumentele, bune sau rele, de care dispun. Mi-â fost dat să trăiesc mulţi ani din viaţă în intimitatea unui om de geniu, a eroului acestor file,' să-l cunosc din anii copilăriei, să fiu martorul evoluţiei sale, al destinului său şi să aduc modestul meu aport la opera sa creatoare. Libretul exuberantei opere de tinereţe a lui Leverkiihn,
după comedia lui Shakespeare Zadarnicele chinuri ale dra¬gostei, a fost scris de mine şi mi-a fost îngăduit să particip într-o oarecare măsură şi' la elaborarea textului suitei lirice groteşti Gesta Românorum, cît şi la cel al oratoriului Apocalipsa Sfintului Ioan Teologul. Asta pe de o parte sau, poate, asta-i totul. Dar mă aflu de asemenea în posesia unor hîrtii, însemnări nepreţuite, pe care răposatul mi le-a încredinţat mie si nimănui altuia, într-un act de ul¬timă voinţă, în zilele in care era încă sănătos la minte si la trup sau — dacă nu-mi este îngăduit să mă exprim în felul acesta — în zilele în care părea astfel prin comparaţie şi în ochii legii; pe aceste hîrtii mă voi întemeia în relatarea mea, ba îmi propun ca, după o alegere potrivită, să inter¬calez unele dintre ele chiar în acest text. în fine sau, mai bine zis, înainte de orice — şi această justificare a fost dintotdeauna cea mai întemeiată, dacă nu în faţa oameni¬lor, măcar în faţa lui Dumnezeu — l-am iubit — cu groază şi duioşie, cu milă şi admiraţie, cu dăruire — şi prea puţin m-am întrebat dacă sentimentul acesta era reciproc.
Nu era. O, nu ! Faptul că îmi lasă, după moarte, schiţele de compoziţii şi filele cu însemnări zilnice arată mai curînd o încredere' amicală obiectivă, aproape că aş putea spune plină de condescendenţă şi, indiscutabil', măgulitoare pentru conştiinciozitatea, pietatea şi corecti¬tudinea mea. Dar să iubească ? Pe cine să fi iubit omul acesta ? Pe vremuri, o femeie — poate. Spre sfîrşit, un copil — posibil. Pe-un tînăr uşuratic, fluture seducător, un intim, pe care mai tîrziu, tocmai pentru că simţea o atracţie pentru el, l-a îndepărtat — împingîndu-l în braţele morţii. Să-şi deschidă el inima cuiva ? Să lase el pe cineva să pătrundă în viaţa lui ? Nu exista aşa ceva la Adrian. De¬votamentul omenesc, îl accepta — aş' jura : fără măcar să bage de seamă. Atît de mare era indiferenţa lui încît abia dacă era conştient de cele ce se petreceau în jur, abia dacă îşi dădea seama în societatea cui se află, iar faptul că nu¬mai foarte rar se adresa vreunui interlocutor pe nume mă face să presupun că nici nu ştia cum îl cheamă, deşi celălalt era perfect îndreptăţit să creadă contrariuLVAş compara singurătatea lui cu un abis unde se cufundau', fără zgomot si fără urmă, toate sentimentele cu care era întîmpinat. Exista în jurul lui o răceală — şi cum mi se strînge inima cînd folosesc acest cuvînt, pe care şi el l-a aşternut odată pe hîrtie, dar în ce împrejurări monstruoase! Viaţa şi experienţa pot da unor cuvinte, luate izolat, un accent ce le înstrăinează cu totul de semnificaţia lor obişnuită şi le conferă un nimb de spaimă, de neînţefes pentru cel nedeprins să le descifreze sensul cel mai mon¬struos.


II

Mă numesc Serenus Zeitblom şi sînt doctor în filozo¬fie, îmi reproşez că am întîrziat în chip atît de neobişnuit această prezentare, dar desfăşurarea literară a însemnări¬lor de faţă nu mi-a dat pînă acum răgazul s-o fac. Am şai¬zeci de ani, adică m-am născut — primul din patru copii — în anul 1883 de la Cristos, la Kaisersaschern-pe-Saale, în districtul Merseburg, unde şi-a petrecut şi Leverkiihn anii lui de şcoală, ceea ce îmi îngăduie să pot amîna descrierea mai amănunţită a acestei perioade, pînă ce voi ajunge, cronologic, la ea. Cum viaţa mea s-a împletit ade¬sea cu aceea a maestrului, va fi mai potrivit să vorbesc despre amîndouă o dată pentru a nu mai cădea în păcatul anticipării, către care, de altfel, eşti totdeauna împins cînd ţi-e inima plină.
Fie spus aici doar atît, că familia în care am venit pe lume aparţinea burgheziei mijlocii, pe jumătate învăţată, căci tatăl meu, Wolgemut Zeitblom, era farmacist — de altfel cel mai de frunte din partea locului; mai exista o farmacie în Kaisersaschern, dar ea nu s-a bucurat nicio¬dată de aceeaşi încredere din partea cumpărătorilor ca spiţeria „La Sfîntul Arhanghel" a lui Zeitblom, şi în per¬manenţă a avut o situaţie grea. Familia noastră făcea parte din restrînsa comunitate catolică a unui oraş în care majoritatea populaţiei, fireşte, era de confesiune luterană; mai ales mama —' o credincioasă fiică a bisericii — îşi îndeplinea cu scrupulozitate îndatoririle religioase, pe cînd tatăl meu, probabil şi din lipsă de timp, se dovedea mai lăsător în treburile astea, fără să-şi tăgăduiască însă cîtuşi de puţin solidaritatea cu coreligionarii săi, solidari¬tate ce-şi avea, de altfel, însemnătatea ei politică. Demn de remarcat e faptul că saloanele de primire de la etaj, deasupra laboratorului şi farmaciei, erau frecventate, în afară de parohul nostru, consilierul ecleziastic Zwilling, şi de rabinul oraşului, pe nume doctor Carlebach, ceea ce cu greu ar fi fost cu putinţă în cercurile protestante. Ca înfăţişare, reprezentantul bisericii romane arăta mai bine. Dar eu am rămas cu impresia, întemeiată, poate, îndeosebi pe vorbe de-ale tatălui meu, că talmudistul mărunţel, cu barbă lungă şi cu calotă pe cap, îl întrecea cu mult în eru¬diţie şi perspicacitate religioasă pe confratele său de altă credinţă. Datorez poate acestei experienţe din tinereţe, dar şi receptivităţii luminate a cercurilor evreieşti pentru creaţia lui Leve'rkuhn, faptul că tocmai în problema evreiască n-am putut fi niciodată întru totul de acord cu felul în care Fuhrer-ul nostru şi paladinii săi au încercat s-o soluţioneze, ceea ce şi-a avut partea de influenţă în chestiunea demisiei mele'din învăţământ. Fireşte, nîi-au ieşit în cale şi unele specimene ale acestei rase — este destul să mă gîndesc, de pildă, la savantul Breisacher din Munchen — avînd un caracter antipatic şi iritant, asupra cărora îmi propun să arunc oarecare lumină la locul şi momentul potrivit.
în ceea ce priveşte originea mea catolică, se-nţelege, desigur, de la sine că ea mi-a modelat şi influenţat perso¬nalitatea, fără însă ca această latură a vieţii mele să fi in¬trat vreodată în contradicţie cu concepţia umanistă despre lume şi cu dragostea pentru „cele mai nobile arte şi ştiinţe", cum li se spunea pe vremuri. între aceste două elemente componente ale personalităţii mele a existat întotdeauna o armonie perfectă, care de altfel nu e greu de păstrat dacă te-ai născut şi ai crescut, ca mine, în at¬mosfera unui orăşel străvechi', unde amintirile şi prezenţa monumentelor te poartă departe în urmă, către vremurile dinaintea schismei, cînd lumea creştină era una. Kaiser-saschern e aşezat, ce-i drept, chiar în mijlocul regiunii de baştină a Reformei, în inima ţinutului lui Luther, încon¬jurat de oraşe purtînd nume ca Eisleben, Wittenberg, Quedlinburg, precum şi Grimma, Wolfenbuttel şi Eise-nach — ceea ce, de asemenea, este semnificativ şi'pentru viaţa interioară a lui Leverkuhn, luteranul, şi justifica orientarea iniţială spre teologie a studiilor sale. Dar eu aş vrea să compar Reforma cu o punte care duce nu numai din vremurile scolasticii pînă în lumea noastră, a gîndirii libere, ci şi înapoi, în evul mediu — şi poate chiar mai de¬parte, pînă la acea tradiţie creştină catolică dinaintea schismei de pasiune senină pentru cultură. în ce mă priveşte, am sentimentul că, la drept vorbind, aş fi mai la
locul meu în sfera aurită în care Sfînta Fecioară era nu¬mită Jovis alma parens .
Ca să mai adaug strictul necesar la biografia mea, voi spune că părinţii mi-au dat posibilitatea să frecventez liceul din oraşul nostru, acelaşi unde cu doi ani mai tîrziu a învăţat şi Adrian, şcoală întemeiată în a doua jumătate a secolului al XV-leâ şi care mai purta pînă nu demult numele de „Şcoala fraţilor vieţii simple". Numai dintr-o oarecare jenă, datorită rezonanţei învechit-istorice — pentru o ureche modernă ea putea să aibă o uşoară nuanţă de ridicol — s-a renunţat la această denumire, scoală fiind rebotezată gimnaziul' Bonifaciu, după biserica fnvecinată. Cînd am părăsit liceul, la începutul acestui se¬col, m-am îndreptat, fără nici o ezitare, spre studiul limbi¬lor clasice, în care mă evidenţiasem într-o anumită măsură ca elev, şi m-am consacrat'lui la universităţile din Giessen, Jena şi' Leipzig, iar la cea din Halle în 1904 şi 1905, adică în' aceeaşi vreme — şi nu întîmplător în aceeaşi vreme — în care studia acolo şi Leverkuhn.
Ajuns aici nu mă pot împiedica — lucru care mi se întîmplă atît de frecvent! — să nu admir, în treacăt, raportul intim şi aproape misterios între interesul pentru filologia clasică şi sentimentul viu si afectuos pentru fru¬museţea omului şi măreţia raţiunii lui — raport ce se ma¬nifestă mai întîi'prin faptul că sfera studiului limbilor vechi poartă numele de „humaniora", apoi chiar prin fap¬tul că o coordonare sufletească a pasiunii pentru seman¬tică si a celei pentru disciplinele umanistice are ca fericit rezultat ideea de educaţie, iar vocaţia de educator al tine¬retului se întregeşte aproape inevitabil cu cea de savant fi¬lolog. Omul cunoştinţelor enciclopedice în ştiinţele naturii poate foarte' bine să fie învăţător, dar niciodată educator în sensul şi în măsura în carepoate fi un adept al aşa-numitelor bonâe litterae . Nici celălalt limbaj, mai in¬tens poate, dar ciudat de nearticulat, cel al sunetelor (dacă ne e îngăduit să calificăm în acest fel muzica), nu mi se pare că ar putea fi inclus în sfera pedagogică a discipli¬nelor umaniste cu toate că ştiu foarte bine că în educaţia elină si în special în viaţa publică a cetăţilor antice a avut un rof ajutător. Mai degrabă am impresia că, în pofida rigorii logice şi morale pe care o îmbracă uneori, acest lim¬baj face parte dintr-o lume supranaturală, pentru care n-aş îndrăzni să pun mîna în foc că e sigură sub aspectul raţiunii şi al demnităţii omeneşti. Faptul că sînt, cu toate acestea, devotat muzicii din toată inima se numără printre contradicţiile inerente firii omeneşti, fie că le regreţi, fie că îţi fac plăcere.
Asta, ca o paranteză în afara temei noastre. Şi totuşi nu chiar în afară, întrucît chestiunea, dacă între universul pedagogic plin de nobleţe al spiritului şi acea lume a spi¬ritelor de care te apropii numai cu mare primejdie se poate trasa o linie de demarcaţie netă şi indiscutabilă, face parte întru totul şi încă peste măsură din tema dezbătută de mine. Ce domeniu uman, fie el cel mai pur, mai vrednic de preţuire şi mai bine intenţionat ar putea fi cu totul inaccesibil puterilor necurate, bâ, chiar se cuvine să adăugăm, s-ar putea lipsi cu totul de rodnicul contact cu ele ? Ideea aceasta, deloc nepotrivită chiar la un om a cărui natură intimă e fundamental străină de tot ce e de¬monic, mi-a rămas în minte din anumite momente ale unei călătorii de studii de aproape un an şi jumătate în Italia şi Grecia — călătorie pe care bunii mei părinţi mi-au dat posibilitatea s-o fac după ce am luat examenul de diplomă — cînd, de pe Acropole, priveam de-a lungul Căii Sacre, pe unde treceau sacerdoţii împodobiţi cu eşarfe de culoarea şofranului şi cu numele lui Iacchus pe buze, iar mai apoi, pe cînd mă'aflam chiar pe locul iniţie¬rii, în ţinutul Eubuleus, pe marginea rîpei plutonice căscată intre stînci. Acolo am simţit, am intuit mai bine zis, plenitudinea sentimentului vital ce se degajă din zelul cu care elenismul olimpic celebrează divinităţile abisului, şi adesea, de la înălţimea catedrei, am explicat elevilor mei din ultimul an că, în fond, cultura nu este decît inte¬grarea prin pietate şi ordine, aş spune mai adecvat, prin îmblînzire, a monstruosului nocturn în cultul zeilor.
înapoiat din acea călătorie, tînărul de douăzeci şi şase de ani a găsit un post la liceul din oraşul natal, aceeaşi scoală în care căpătase primele noţiuni de educaţie ştiinţi¬fică ; am început, aşadar, să predau latina, elina si istoria, la cursul inferior, timp de numai cîteva semestre, pînă cînd — în al patrusprezecelea an al veacului nostru — am devenit membru al corpului didactic al Bavariei, fiind transferat la Freising, unde, de altfel, m-am şi stabilit, şi de atunci, timp de mai bine de două decenii, mi-am des¬făşurat într-un fel mulţumitor activitatea de profesor de liceu, dar şi pe cea de lector la seminarul teologic, la ace¬leaşi discipline.
De timpuriu, curînd după numirea mea la Kaisersaschern, m-am căsătorit — îndemnat de firea mea ordonată si de dorinţa morală de a intra în rîndul oamenilor. Hefene, născută Olhafen, admirabila mea soţie, care şi astăzi încă îmi mai ocroteşte anii acum în declin, era fiica unui coleg de facultate şi de profesie, mai vîrstnic, originar din Zwickau, în Saxonia, şi chiar cu riscul de a trezi zîmbetul cititorului, voi mărturisi că numele de botez al gingaşei copile, Helene, aceste silabe fermecătoare, au avut si ele un rol, şi nu cel mai neînsemnat, în alegerea făcută". Un asemenea nume e ca o binecuvîntare cerească şi nu te poţi sustrage magiei sale pure, chiar dacă înfăţişarea celei care-l poartă nu răspunde exigenţelor riguroase decît într-un sens burghez şi într-o măsură modestă, si chiar şi astfel numai în mod trecător, datorîndu-se doar farmecului pieritor al tinereţii. Şi pe fiica noastră, care de mult şi-a legat viaţa de un om de treabă, procurist la Banca Bavareză de Efecte din Regensburg, tot Helene am botezat-o. Scumpa mea soţie mi-a dăruit, în afară de această fiică, şi doi feciori, astfel că, după cum le e oamenilor scris, mi-a fost dat să gust bucuriile şi grijile paternităţii, deşi doar în limite moderate. Copiii mei n-au manifestat cu nici un prilej, daruri neobişnuite. Acest lucru trebuie să-l recunosc. Sînt cel din urmă care să fi pretins vreodată că puteau fi comparaţi cu fermecătorul copil care era Nepomuk Schneidewein, nepotul lui Adrian şi mai tîrziu bucuria ochilor lui. Amîndoi fiii mei slujesc pe Fiihrer, unul într-un post civil, celălalt în forţele armate, şi cum, în unii generale, atitudinea mea oarecum surprinzătoare faţă de conducătorii ţării a creat un fel de vid în jurul meu, raporturile acestor tineri cu paşnicul lor cămin părintesc au devenit destul de rare.

La Mulţi Ani, Vasile Leac

S-a născut la 3 iunie 1973 în Năsăud, a absolvit liceul la Sângeorz Băi şi a ajuns la Arad ca student în drept la Universitatea de vest "Vasile Goldiş".
Lecturile sale, de o mare varietate, au fost mereu receptate cu o sete de burete, iar curiozitatea mereu vie pentru viaţa literară este o călătorie spirituală continuă în căutarea semenilor săi, sub semnul valorilor certe. Nu are regrete, nu are reţineri, dar ştie că timpul nu iartă: sunt atâtea de spus, iar nevoia de repere stabile e aspră şi neîndurătoare.
Vasile Leac este un adevărat scriitor-spectacol, unul din cei mai dinamici autori ai generaţiei 2000. A publicat volumele "Apocrifele lui Gengis Khan", premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Arad, "Sera cu bozii", "Seymour: sonată pentru cornet de hârtie", "Dicţionar de vise".


seymour la coadă la poşta redacţiei

.şi zici că stai mult acolo

nu ştiu dar în orice caz două trei săptămîni
trec zilnic pe lîngă chioşcul de ziare
privesc pe furiş 4 încă 3 încă două încă o zi
şi atunci nu ştiu cum se face
vin alţii proaspeţi nu ştiu cum dar chiar şi o coniţă
se strecoară – hop
hai că acuma nu mai e mult pînă
şi iarăşi vin alţii ca în filmul ăla cu bruce lee
cînd tot bate la ei şi apar alţii
din ce în ce mai tari
şi pe urmă pe insulă alţii trag sforile la concurs
tot ajunge el în sala oglinzilor şi acolo e ăla bătrîn
şi puternic
şi încruntat
se reflectă în toate oglinzile
şi nu mai ştie care e ăla adevărat
şi tot primeşte cîte o gheară peste cap
şi cenaclul ăsta mare se ţine tot într-o sală a oglinzilor
numa’ că nu-i unul singur ca în film
aici sînt maeştri puternici mai toţi
şi închipuieţi acuma oglinzile
tu ştii cum sînt tremur şi parcă nu mai văd bine
şi vocea mi se sparge şi alea alea
numai pînă să ajungi acolo trebuie mai
întîi să treci de poşta redacţiei
şi dacă ai noroc ai
dacă nu băi tu cine eşti că te văd învîrtindu-te p-aci
îl ştii nici eu să mai aştepte să se coacă
noi cît am aşteptat a scris cutare şi cutare
dacă n-ai noroc stai ca ăla din kafkalapoartă
nu ştiu să dau din mîini şi din picioare ca bruce lee
aşa merg treburile vorbaluivonnegut
dacă mă prezint aşa simplu s-ar putea să fiu respins
trebuie să am ifose să fac ceva crize să privesc aşa cu ochii-n tavan
sînt totuşi simplu şi să vezi o să sară vlădureanca
şi scumpetea de adriana gh. – ah ce dulce-i tipesa
şi pe urmă toţi ceilalţi că uite-l şi pe ăsta face pe karatistul
că vezi doamne face şi el ca seymour
(numai că poate fi alt seymour unul buche din U vol.2 pg.131)
dar tu ştii cînd mă întîlnesc şi eu cu scriitori
mă iau euforia şi dedicaţiile interminabile şi desene şi înflorituri – drace
pe urmă rîd ca unul filip de la noi din bistriţa
că ăsta la o înmormîntare plîngea şi lumea de la margine
uite-l pe filip că rîde
căci am spirit practic tot cumpăr şi vînd cărţi
da ce să fac să dau în cap să fur
o să mă rupă de viu nu alta – că-i demodat că unde-s coaiele – doamne iartă-mă
că nu tu sînge că nu tu şobolani
dar tu ştii că eu iubesc chestiile luminoase
ca fraierii ăia de fachiri mă uit după gîze mini
hai să-ţi zic o fază
e o tipă prozatoare talentată şi tînără veronica
cică a scris peste o mie de pagini
eu i-am văzut poza în ziar într-un interviu
ştii ce-a zis tipa: în literatură se intră cu picioarele înainte

băi ştii ce zic eu bagă-ţi şi tu


O seară cu iubita lui Freud

.plopii semănau cu nişte buruieni uriaşe
stăteam pe iarbă
printre crengi luna ca un capac de maşină
şi o stare de excitaţie molatecă mă cuprinse
sexul mi se alungise considerabil furnici roşii
îmi umblau prin testicule

hai mai zi ceva

plopii ăştia stau atît de drepţi
oare cum ar arăta în prezervative
mie mi se pare că luna seamănă cu nasturii ăia
galbeni de la uniformele militare

cînd eram mic tata mi-a zis că acolo în lună
e un ţigan care cîntă la vioară

spate în spate vorbind despre dramele noastre cotidiene
despre adolescente cu ţîţe cît capu’
despre adolescenţi înalţi şi slabi cu pantalonii largi

s-a lăsat ceaţa
eu într-un bloc tu-n altu’
dimineaţa norii erau un creier uriaş
eu un muşuroi în erecţie
peste o oră norii semănau cu o conopidă.

jacky e foarte atent la tot ce spune seymour

pt jacky

.ieri m-am simţit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu;
şi crede-mă, nu-i pentru prima dată.
tu ştii să analizezi mult mai bine decît mine asemenea stări;
doar eşti expert în nasturi pentru canibali, şi pe lîngă relaţiile tale cu lumea haşurată,
mai ai şi o groază de minorităţi în subordine;
şi încă ceva: am impresia că de cîte ori mă uit în oglindă,
capul mi s-a mărit cu cîţiva milimetri.
la dracu, nu mai ştiu ce să fac. răspunsul tău e puţin incomod,
chiar anapoda; ai văzut şi tu că am primit cîteva şuturi discrete,
dar presupun că aşa se întîmplă într-o galerie.
mă întreb dacă nu cumva am îmbătrînit.
ei, vezi – am îmbătrînit. ambalajul ăla despre care îţi vorbeam,
a revenit la suprafaţă purtat de curentul maşinilor;
a fost smuls din gardul viu, dracu ştie cum, şi dus într-un cartier
unde oamenii se droghează cu şampon.
- şi ce-i cu asta? nimic. de aici a plecat totul, vă zic eu.
de la motivele alea monstruoase din plăcuţele de faianţă,
de la toaleta galeriei; de aici a plecat totul.
- ai observat că au instalat un pişoar pentru cîini?
doamne, de cînd îmi doresc lucrul ăsta. a fost ideea mea si a lui jacky.
dar masca de chiuvetă din casa scărilor ai văzut-o?
ieri, în timp ce urcam treptele, am avut o revelaţie;
mi-am dat seama de forţa artistică,
de expresivitatea acestei măşti de chiuvetă atît de neobişnuită….

şi am mai observat ceva: am observat că îţi plac ridichile.
te poţi considera, pînă la urmă, un vierme de ridiche; ce e nasol e că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă; şi dacă, să zicem, ridichile o să dispară de pe pămînt – şi sînt sigur c-o să dispară într-o bună zi din cauza poluării – nimeni n-o să ştie ce gust au avut ridichile, mulţi nu o să ştie nici măcar cum a arătat o ridiche, darmite cum arăta un vierme de ridiche? ce culoare a avut? ce mărime? era periculos? etc.etc., pentru că nimeni nu a turnat vreodată vreun film despre viermele de ridiche.


strada lui seymour

.sînt în zonă nişte obiecte geometrice verzi pe seama lor
alţii fac glume că nu se poate să aibă asemenea dimensiuni
şi forme că i-o greşală că nu se poate i-o aberaţie şi zbang
cu piciorul în culoarea geometrică na! au! uite că nu se mişcă
naiba să le ia e hazardu tre să fii dus cu pluta îţi distrage atenţia
faci accidente cine le-a pus aici mie îmi plac cred că-i un spam
îţi dai seama că n-are logică un cretin sînt aici de pe vremea turiştilor
se filmează 6 presa gata s-a terminat şi ce dacă măi ce dacă
astea-s faze nu-nţelegi tocmai mă plicti aş iar te gîndeşti la
peştişorul ăla care avea o bască iar su' bască un bilet pe care scria
de fapt era scris numele tău nu te mai gîndi nu-i nimic hai.


Meciul

.aş vrea să vă povestesc despre pădure şi despre
ozon
despre terenul de fotbal de la marginea
pădurii pe care noi l-am numit aşa
din indiferenţă şi bucurie
terenul ne-a demonstrat că suntem
nepregătiţi şi fragili
ei bine, scriu despre
cimitirul de lângă marginea
pădurii vecin cu terenul de fotbal
şi despre bucuria morţilor – galeria
noastră – care urlă la noi, ne
înjură şi flutură ca la sărbătorile
naţionale coroanele lor din plastic.
noi jubilăm de fericire şi dăm gol
după gol, gol după gol şi
nu ne mai săturăm
până şi câinele John botezat John, John
dă din coadă şi se bucură de
meciul nostru ca şi cum i-am fi dat
plăcintă cu brânză.
a venit seara şi pe urmă întunericul
şi noi jucam şi râdeam şi golurile
curgeau şi râsul nostru era din
ce în ce mai puternic şi ecoul
se izbea de galeria noastră
şi morţii nu se mai auzeau
cum ne înjură numai coroanele
lor se vedeau cum se ridică
şi se lasă la marginea pădurii
până şi Hristos din mijlocul
cimitirului era bucuros şi vesel
şi striga: hai băieţi!
noi jucam din ce în ce mai pătimaş
alergam şi strigam unii la alţii
să nu dezamăgim galeria
cu toate că nu mai aveam de mult
minge – noi jucam ca turbaţii
coroanele se lăsau şi se ridicau
pădurea s-a întins peste terenul de fotbal
noi continuam să jucăm printre copaci
câinele John lătra
coroanele se lăsau şi se ridicau
Hristos era bucuros şi vesel.

Franz Kafka

S-a născut la Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka şi al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a şi scris mai târziu, a fost germana, în acel timp limba oficială a ţării şi vorbită în particular de peste zece la sută din populaţia oraşului Praga.
După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, şi-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga şi ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922. A părăsit arareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria si a vizitat oraşul Arad, trăind într-un "cerc strâmt" până către sfârşitul vieţii.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schiţe de proză publicate în revista literară Hyperion, care apărea la München. A întreţinut o corespondenţă asiduă, pe durata a circa patru ani, cu Felice Bauer şi apoi şi cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat şi un jurnal intim, atipic si greu de clasificat.
Iniţial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinţilor, surorii sale Ottla şi prietenului său Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la soluţia medicinii naturiste.
Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea şi lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătăţii i s-a agravat şi, începând din 1922 nu a mai putut lucra. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena nu a dat roade. Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în braţele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, şi ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul şi legatarul său testamentar, cel ce nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă manuscrisele.

PROCESUL
- fragment -

ARESTAREA

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. în dimi¬neaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci. K. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrîna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămînd şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care pînă atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strîns pe corp, cum sînt cele de voiaj, legat cu un cordon şi avînd tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţe¬leagă bine la ce ar putea servi.
— Cine eşti dumneata ? îl întrebă K. ridicîndu-se în coate.
Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc să fie acceptat cînd intra undeva, şi se mulţumi doar să întrebe la rîndul lui:
— Ai sunat ?
— Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi încercă mai întîi, atent şi tăcut, să descopere prin observaţie şi deducţie cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în ime¬diata apropiere, chiar lîngă prag:
— Vrea să-i aducă Anna micul dejun.
Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe per¬soane. Deşi rîsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi ştiut pînă atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil", ca şi cum i-ar fi dat un raport.
— Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punîndu-şi repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sînt oamenii din camera de alături şi cum o să se justifice doamna Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.
Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcînd-o, putea să lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:
— Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămîi aici ?
— Nu vreau nici să rămîn aici şi nici să-ţi mai aud glasul pînă nu mi te prezinţi.
— Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise brusc uşa.
Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decît ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult spaţiu gol decît de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atît mai mult cu cît schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat care şedea cu o carte în mînă lîngă fereastra deschisă şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte.
— Ar fi trebuit să rămîi în camera dumitale! Nu ţi-a spus Franz ?
— Şi ce doriţi ? întrebă K. uiţîndu-se pe rînd cînd la noua lui cunoştinţă, cînd la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrîna, stăpînită de o curiozitate într-adevăr senilă, şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întîmple.
— Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach..., spuse K. Şi făcînd o mişcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mîinile celor doi bărbaţi, deşi aceştia stăteau departe, vru să-şi continue drumul.
— Nu, spuse omul de la fereastră, aruncînd cartea pe o măsuţă şi ridicîndu-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti arestat.
— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog ? întrebă el apoi.
— Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să afli totul la momentul oportun. îmi calc datoria vorbindu-ţi atît de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucţiunilor, se poartă şi el prie¬teneşte cu dumneata. Dacă şi de-acum înainte o să ai tot atîtanoroc pe cît ai avut cîndţi-au fost numiţi paznicii, poţi să tragi nădejde.
K. vru să se aşeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lîngă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.
— Ai să recunoşti mai tîrziu că ţi-am spus numai adevărul, începu Franz şi se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat.
Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prieteneşte, pe umăr. Amîndoi paznicii îi exami¬nară cămaşa de noapte şi-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atît cămaşa aceasta, cît şi restul lenjeriei, şi că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.
— E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sint revîndute, fără să se ţină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Şi nu se ştie cît pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Pînă la urmă primeşti, fireşte, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te aîegi cu nimica toată, căci la vînzare nu valoarea ofertei hotărăşte preţul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea bine, din experienţă, că sumele cuvenite se micşorează şi ele, an de an, tot trecînd dintr-o mînă într-alta.
K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanţă; pentru el era mult mai urgent acum să-şi clarifice situaţia. De faţă cu oamenii aceştia însă, nu putea'nici măcar să-şi adune gîndu-rile ca lumea; pîntecul celui de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amîndoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întîlnea o faţă uscată şi osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, şi înarmată cu un nas mare şi strîmb, care părea că se înţelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceştia ? Despre ce vorbeau ei ? Cărei auto¬rităţi aparţineau ? K. trăia doar într-un stat constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate.
Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă ? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decît dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar cînd era ameninţat din toate părţile. în cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine ştie ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua cînd împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireşte; poate că ar fi fost de ajuns doar să le rîdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să rîdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa cînd dăduse cu ochii de Franz, K. hotărîse să nu lase din mînă nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puţin îi păsa dacă avea să se spună mai tîrziu că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele vieţii, K. îşi amintea că de pe urma unor întîmplări aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit nepăsător faţă de conse¬cinţe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era încă liber.
— îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurîndu-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.
— Pare înţelegător, îl auzi spunînd pe unul din paznici.
De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele bi¬roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoţia îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Pînă la urmă dădu peste un permis de bicicletă şi vru să-l ducă paznicilor, dar, gîndindu-se mai bine, hîrtia i se păru prea neînsemnată şi continuă să caute pînă îşi găsi actul de naştere. Cînd se întoarse în camera vecină, uşa din faţă de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia ei nu dură însă decît o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizînd uşa cu cea mai mare grijă.
— Intraţi, vă rog!
Atît apucă să spună K. şi rămase în mijlocul salonului, cu actele în mînă, privind uşa' care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii şedeau amîndoi la măsuţa din faţa ferestrei deschise şi, după cum observă K , îi mîncau micul dejun.
— De ce n-a intrat ? întrebă el.
— N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar ştii bine că eşti arestat.
— De ce-aş fi arestat ? Şi încă în felul acesta !
— Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pîine cu unt în borcănaşul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.
— O să fiţi obligaţi să-mi răspundeţi, spuse K. Iată actele mele; arătaţi-'mi-le acum pe ale voastre şi, înainte de toate, mandatul de arestare.
— Doamne! Dar neînţelegător mai eşti! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decît să ne scoţi din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de faţă îţi sîntem cei mai apropiaţi dintre oameni.
— Aşa e, întări Franz şi, în loc să-şi ducă la gură ceaşca de cafea pe care o ţinea în mînă, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înţelese nimic.
Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Pînă la urmă, K. îşi arătă totuşi hîrtiile şi spuse:
— Iată-mi actele.
— Ce ne interesează pe noi actele dumitale ? strigă paznicul cel gras. Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei ? îţi închipui cumva că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de' arestare? Noi sîntem slujbaşi mărunţi; nu prea ne pricepem la legitimaţii şi nu ne priveşte decît faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că sîntem plătiţi pentru munca noastră. Atîta tot; fireşte, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării şi a persoanei arestate. în privinţa aceasta, orice eroare este exclusă. Autorităţile pe care le reprezentăm, după cîte le ştiu — şi ţine seama că eu nu cunosc decît gradele inferioare — nu caută delictele populaţiei ci, după cum prevede legea, sînt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare ?
— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.
— Cu atît mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.
— Sînt sigur că ea nu există decît în capetele voastre, adăugă K.
Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gîndurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înţelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice expli¬caţie spunînd doar:
— Ai s-o simţi pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă :
— Vezi, Willem, el recunoaşte că ignoră legea, dar pre¬tinde în acelaşi timp că e nevinovat.
— Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înţeleagă ceva.
K. nu le mai răspunse nimic.
„Trebuie oare să mă las şi mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbaşilor acestora mărunţi — fiindcă ei înşişi recunosc că asta suit? se gîndi el. în orice caz, amîndoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficienta cu care discută nu poate fi explicată decît prin prostie. Cîteva cuvinte schimbate cu un funcţionar de rangul meu au să clarifice situaţia incomparabil mai bine decît cele mai lungi discuţii cu oamenii ăştia."
K. se plimbă de cîteva ori de colo-colo, în spaţiul liber al încăperii şi văzu că bătrîna din faţă tîrîse la fe'reastră un moşneag şi mai bătrîn decît ea, pe care îl ţinea pe după mijloc.
K. simţi nevoia să pună capăt comediei acesteia.
— Duceţi-mă la superiorul vostru, spuse el.
— Cînd o să te cheme, şi numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Şi acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniştit acolo şi să aştepţi ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborît'de frămîntări inutile, ci mai degrabă adună-ţi forţele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care'ţi-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, sîntem măcar acum, faţă de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu e puţin lucru. Totuşi, dacă ai bani, sîntem dispuşi să trimitem sa ţi se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum.
K. rămase o cupă liniştit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uşa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluţia cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cît mai departe.
S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înşface şi, o dată trîntit la pămînt, ar fi spus adio superiorităţii pe care, în anumite privinţe, o mai păstra totuşi asupra lor. De aceea preferă să aştepte soluţia mai puţin nesigură, pe care desfăşurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, şi se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvînt.
Acolo, se trînti pe pat şi luă de pe noptieră un măr fru¬mos pe care şi-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea şi, oricum, după ce muşcă cu poftă îşi dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simţea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, ratase o dimineaţă de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absenţa avea să-i fie uşor motivată. S-o explice spunînd adevărul ? Aşa avea de gînd să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrîni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis in camera lui şi lăsat singur acolo unde avea la îndemînă atîtea posibi¬lităţi de sinucidere. Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de alături, îi mîncaseră micul dejun ? Sinuciderea în asemenea condiţii i se părea atît de absurdă încît, chiar dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, nişte oameni cu mintea atît de mărginită, s-ar fi putut presupune că şi lor, din aceleaşi motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decît să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptîndu-se spre dulăpiorul din perete în care îşi păstra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-şi înlocuiască micul dejun, şi apoi umplîndu-şi încă unul ca să-şi facă curaj, dar numai din prudenţă, pentru cazul puţin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj. În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă şi să-şi ciocnească dinţii de pahar.
— Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.
Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă şi el „In sfîrşit!", cu un ton de uşurare, închise dulăpidrul din perete' şi porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cît se poate de firesc!
— Ia te uită ce-i dă prin minte ! strigară ei. Nu cumva ai de gînd să apari în cămaşă, în faţa inspectorului ? Pesemne că vrei să ne cotonogească şi pe dumneata, şi pe noi.
— Mai lăsaţi-ma dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrîncit înapoi,' pînă la dulapul de haine. Dacă daţi bunza peste mine cînd dorm, n-oţi fi vrînd să mă găsiţi în ţinută de gală.
— N-avem încotro, spuseră paznicii care, de cîte ori K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, iar din această cauză el fie'că se'simţea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puţin.
— Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luînd o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amîndouă mîinile şi o ţinu aşa de parcă ar fi vrut să afle părerea pazni¬cilor. Ei clătinară din cap:
— Trebuie haină neagră.
K. aruncă atunci haina pe jos şi spuse, fără să ştie nici el cum au să-l înţeleagă:
— Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii zîmbiră, dar îşi menţinură pretenţia.
— Trebuie neapărat haină neagră.
— Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împo¬trivă, declară K.; apoi, deschizînd singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stîrnise vîlvă printre cunoscuţii săi, scoase şi o cămaşa curată, şi începu să se îmbrace cu grijă. In sinea lui, se gîndea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcîndu-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Şi-i privi, căutînd să-şi dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireşte, erau departe de a se gîndi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă. După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei uşă cu două canaturi era larg deschisă. în camera aceea, după cum K. ştia prea bine, locuia de curînd o domnişoară, Biirstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decît foarte tîrziu; cu domnişoara Biirstner, K. abia dacă schimbase cîteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătîiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi ţinea un braţ pe spătarul scaunului. într-un colţ al camerei, trei tineri priveau foto¬grafiile domnişoarei Burstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atîrna pe mînerul ferestrei deschise. La fereastra din faţă se aflau cei doi bătrîni, veniţi să vadă; zăceau amîndoi rezemaţi de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depăşindu-i cu mult în înălţime, se afla un bărbat cu cămaşa descheiată la piept; bărbatul îşi răsucea cu două degete bărbiţa roşcovană.
— Josef K. ? întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K.
El dădu din cap, afirmativ.
— Eşti foarte surprins de cele petrecute în dimineaţa asta, nu-'i aşa ? spuse inspectorul, mutînd cu amîndouă mîinile puţinele lucruri aflate pe noptieră — lumînarea, chibriturile', o carte şi perniţa cu ace de cusut — ca si cum ar fi fost nişte unelte neapărat necesare pentru ancheta7.
— Fireşte, spuse K. mulţumit că se află în faţa unui om inteligent si că poate, în sfîrşit, să discute cu el despre cele petrecute. Fireşte, sînt surprins, dar n-aş putea spune că sînt foarte surprins.
— Nu eşti foarte surprins ? întrebă inspectorul punînd lumînarea la'vechiul ei loc, în mijlocul măsuţei, şi regrupînd celelalte obiecte în jurul ei.
— Poate că-mi înţelegeţi greşit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse să-şi caute un scaun.) Pot să mă aşez ?
— Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.
— Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sînt, fireşte, foarte surprins, dar că atunci cînd te afli de trei¬zeci de ani pe lume şi cînd ai fost nevoit să răzbaţi singur, aşa cum mi s-a intîmplat mie, te imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.
— De ce mai ales pe cea de astăzi ?
— Nu vreau să spun că socotesc toată întîmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe fa ea toţi ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăşi limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă.
— Exact, spuse inspectorul, numărînd chibriturile din cutie.
— Dar pe de altă parte, continuă K. adresîndu-se tutu¬ror — i-ar n plăcut ca şi cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el şi să-l a'sculte — dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deşi sînt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanţă; întrebarea esenţială este de cine sînt acuzat ? Ce autoritate conduce procesul ? Sînteti funcţionari ? Nici unul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiţi uniformă costumul acesta — şi arătă îmbrăcă¬mintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit şi sînt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cît se poate de cordial.
Inspectorul trînti pe masă cutia de chibrituri.
— Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale.' Aproape că nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situaţia dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aş putea să spun că eşti acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dacă eşti. Adevărul e că eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dacă paznicii ţi-au spus altceva', să ştii că au trăncănit pur şi simplu. Dar deşi nici eu nu-ţi răspund la întrebări, te-aş putea sfătui totuşi să'te gîndeşti mai puţin la noi şi la ceea ce-o să ţi se întîmple, şi să te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăţie, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reţinut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulţumit să spui doar cîte'va cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.
K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tînăr poate decît el, ii dădea lecţii ca unui şcolar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul.
Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo si nimeni nu-l împiedică să facă asta; îşi împinse manşetele la locul lor, în mîneci, îşi pipăi plastron'ul, îşi trecu degetele prin păr, spuse trecînd pe lîngă cei trei domni: „E complet absurd" — din care pricină cei trei se întoarseră şi-l priviră atenţi — apoi se opri din nou în fata măsuţei inspectorului.
— Procurorui Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot să-i telefonez ?
— Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea văd ce sens ar avea, dacă tiu cumva ţii să discuţi cu'el vreo chestiune parti¬culară.
— Ce sens ? strigă K. mai mult uluit decît mîniat. Dar cine sînteţi dumneavoastră care pretindeţi că o convorbire telefonică să aibă sens şi, în schimb, înscenaţi stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai intîi daţi năvală peste mine, apoi mă ţineţi încercuit şi începeţi demonstraţiile de înaltă şcoală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, cînd mi se spune că sînt arestat ? Bine, n-am să telefonez.
— Ba da, spuse inspectorul arătînd cu mîna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi.
— Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptîndu-se spre geam.
Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiţi la fereastra lor şi nu părură tulburaţi decît în clipa cînd "K. veni să-i privească. Bătrînii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla m spatele lor îi linişti.
— Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de tare şi se întoarse spre inspector, arătînd cu degetul spre fereastră. Ştergeţi-o de acolo ! strigă el apoi.
Cei trei se retraseră imediat cu cîtiva paşi; bătrînii încer¬cară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecind după mişcarea buzelor, spuse ceva, de neînţeles din pricina distanţei. Dar nu dispărură de tot; păreau că aşteptă momentul cîrid vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuţi.
— Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K. şi se întoarse cu spatele la ei. Aruncîndu-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci îşi pusese o mînă pe masă şi părea ocupat să-şi compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aşezaseră'pe un cufăr acoperit cu un covor şi-şi frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri îşi puseseră mîinile în şolduri şi priveau în gol. în cameră domnea o linişte adîncă şi grea ca într-un birou uitat.
— Domnilor, spuse K. — şi i se păru o clipă că-i duce pe toţi în spinare — judecînd după atitudinea dumneavoastră aş putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gîndim dacă procedeul dumnea¬voastră a fost sau nu îndreptăţit şi să încheiem toată povestea printr-o strîngere de mînă paşnică şi reciprocă. Dacă şi dumneavoastră sînteţi de aceeaşi părere, poftiţi!
Şi se apropie, cu mîna întinsă, de masa inspectorului.
Inspectorul ridică din sprîncene, îşi muşcă buzele şi privi mîna întinsă pe care K. tot mai credea' că i-6 va strînge'. Apoi se ridică, îşi luă pălăria-melon de pe patul domnişoarei Burstner şi şi-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mîini, aşa cum se face cînd probezi o pălărie nouă.
— Cît de simple ţi se par lucrurile! îi spuse el, în acelaşi timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuşel toată povestea ? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera ? Eşti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ţi comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. îmi ajunge pentru astăzi si putem să ne despărţim, provizoriu, bineînţeles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu ?
— La bancă ? întrebă K. Credeam că sînt arestat.
K. vorbea cam de sus căci, deşi inspectorul îl lăsase cu mîna întinsă, se simţea din ce în ce mai independent fată de oamenii aceştia, mai ales de cînd inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenţia să-i urmeze pînă la poartă, dacă plecau, şi să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă:
— Cum aş putea să mă duc la bancă, din moment ce sînt arestat ?
— Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lîngă uşă, m-ai înţeles greşit. Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi duci mai departe traiul dumitale obişnuit.
— Atunci nu-i chiar atît de rea situaţia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.
— Sînt de aceeaşi părere, răspunse inspectorul.
— în asemenea condiţii, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se şi mai mult. Ceilalţi se apropiară şi ei. Formau acum lîngă uşă un grup foarte strîns.
__Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul.
__ O datorie stupidă, spuse K. necruţător.
__ Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem
timp de pierdut cu asemenea discuţii. îmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ţi scapă nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că doreşti asta şi, ca să-ţi uşurez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cît mai puţin atenţia, ţi-i adusesem pe aceşti trei domni, care îţi sînt colegi de birou, rugîndu-i să-ţi stea la dispoziţie.
— Cum ? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei.
Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă 'decît grupaţi în jurul fotografiilor domnişoarei Burstner, erau funcţionari ai băncii la care lucra şi el, nu colegi — cuvîntul coleg însemna prea mult şi se datora numai unei lacune în atotştiinţa inspectorului — dar erau într-adevăr funcţionari mărunţi ai băncii. Cum de nu băgase de seamă ? Ce mult îl impresionaseră inspectorul şi paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri ! Iată-l pe Rabensteiner cel băţos, care dădea mereu din mîini, şi pe blondul Kullich, cu ocfiii înfundaţi adînc în orbite, şi pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zîmbet insuportabil.
— Bună dimineaţa, domnilor, spuse K. după o clipă şi le întinse mîna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu ?
Domnii aprobară dînd din cap şi rîzînd cu mult zel, ca si cum de la început n-ar fi aşteptat decît asta; iar cînd K. observă că îşi uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare jenă. K. rămase liniştit locului şi se uită după ei prin cele două uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, nepăsătorul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap mărunt şi elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria si', pe cmd i-o dădea, K. se văzu silit să-şi spună cu tot dinadinsul, cum îsi spunea şi în orele de serviciu, ca să se poată stăpîni, că zimbetul lui Kaminer nu era intenţionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zambească vreodată intenţionat. în vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-şi dă seama de vinovăţia ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la şorţ, care îi tăia pîntecul puternic
pînă la o adîncime într-adevăr fără rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas şi hotărî să ia o maşină ca să nu-şi mărească inutil întîrzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colţul străzii, după maşină, pe cînd ceilalţi doi făceau, vizibil, toate eforturile ca'să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clipă, omul, puţin stînjenit că se arăta'acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi şi se rezemă de perete. Bătrînii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simţi că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenţia asupra indi¬vidului pe care el îl văzuse încă dinainte şi la a cărui apariţie se aşteptase chiar.
— Nu vă uitaţi într-acolo, izbucni K. fără să ţină seama de faptul că asemenea observaţii nu-şi aveau rostul faţă de nişte cetăţeni în stare să ştie singuri ce au de făcut.
Dar maşina, care sosi'tocmai atunci, îl scuti de explicaţii; se urcară toţi şi porniră la drum. Abia atunci K. îşi aminti că nu-l văzuse plecînd pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcţionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-ayusese prezenţa de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privinţă. Totuşi, neputîndu-se stăpîni, se mai întoarse o dată şi se aplecă spre spatele maşinii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, şi se rezemă comod de perna maşinii. în ciuda aparentelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoţeau păreau obosiţi; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga şi numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rînjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia nici un fel de glumă.

Ian Flemming

A existat în realitate James Bond?

James Bond sau agentul 007,care multă vreme şi-a derulat aventurile în cinematografele pline până la refuz, a fost, după cum se ştie, creaţia prozatorului englez Jan Fleming. Succesul romanelor, cât şi al peliculelor cinematografice, a fost atât de mare, încât aproape nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă scriitorul şi-ar fi imaginat personajul principal, sau a avut în vedere un model de agent secret care ar fi existat în realitate.
Iată însă, că după câteva decenii, istoricii au reuşit să stabilească indubitabil că Fleming şi-a creat personajul după modelul real al unui agent dublu.Este vorba de sârbul Dusko Popov, denumit conspirativ „Triciclul”, care deşi acceptase să lucreze pentru Abwehr, era şi un remarcabil ofiţer de informaţii al Intelligence Service-ului britanic. Fleming, el însuşi membru al aceluiaşi serviciu de informaţii, l-a cunoscut perfect pe D.Popov, cei doi fiind chiar prieteni.
Scriitorul îşi aminteşte că într-o misiune la Lisabona, trebuia să-l fileze pe Dusko discret până ce acesta preda suma de 80000 de dolari unui agent de legătură.Popov a simţit imediat că e urmărit, şi s-a gândit să-i dea o lecţie urmăritorului său. Cum a ridicat de la bancă suma respectivă, s-a dus la Cazino, s-a aşezat în faţa unei mese de joc, şi a strigat în aşa fel încât Fleming, care se ţinuse scai de el, să audă bine:” Cincizeci de mii de dolari!”.Cel care ţinea banca n-a putut acoperi suma pusă în joc, iar Dusko ştiind că nimeni nu va intra la o asemenea miză, şi-a pus tacticos bancnotele în buzunar, trăgând cu coada ochiului la Fleming, care mai întâi se îngălbenise de spaimă, iar apoi abordase un surâs nătâng şi încerca să-şi tamponeze cu batista broboanele de sudoare rece care i se rostogoleau pe obraji. Aşa cum menţionează şi „Triciclul” în memoriile sale, după lecţia de la Lisabona, Fleming s-a apropiat de el, apreciindu-i îndeosebi inteligenţa, educaţia şi curajul.
Se cunoaşte astăzi că Dusko avea 28 de ani, când după terminarea facultăţii de drept, a hotărât să-şi dea doctoratul la Freiburg, în Germania.Nu-i înghiţea pe nazişti, dar considera că va putea depăşi acest inconvenient, dacă se va consacra exclusiv studiului.Ceea ce de fapt şi dorea. Spera sincer că nemţii îi vor da pace. În acele împrejurări l-a cunoscut pe Johann Jebsen, cu care a legat o prietenie de lungă durată. Abia în 1981 s-a aflat că şi Jebsen a fost agent în Intelligence Service, deşi în timpul războiului s-a ştiut că lucra doar pentru Abwehr. Într-o dimineaţă, câţiva reprezentanţi ai Gestapo-ului au sunat la uşa lui Dusko şi, în ciuda protestelor sale, l-au invitat pentru un scurt interogatoriu. „Scurt” este un fel de a spune, deoarece „Triciclu” a petrecut câteva săptămâni într-o celulă a închisorii din Freiburg. A fost acuzat pe bază de probe indubitabile, că ar fi comunist, şi doar intervenţia discretă a lui Jebsen l-a salvat pe Dusko de la complicaţii şi urmări imprevizibile. S-a ales doar cu o expulzare onorabilă şi astfel a revenit la Belgrad. După un timp, Jebsen a luat legătura cu el, cerându-i să întocmească o listă cu francezii care ar fi putut colabora loial cu germanii, în Franţa ocupată. Abil şi inteligent, Dusko şi-a dat seama că i se cere, de fapt, să lucreze pentru Abwehr şi că i se oferă un prilej unic de a-şi plăti poliţe mai vechi, în legătură cu arestarea sa şi cu umilinţele la care fusese supus la Freiburg. Folosindu-şi ingeniozitatea şi relaţiile pe care le avea în toate cercurile, a întocmit lista cerută şi a predat-o; în fruntea ei, se afla un nume foarte cunoscut: Pierre Laval.Abwehr-ul a apreciat cum se cuvine lista lui Dusko şi i-a făcut oficial oferta de a lucra pentru serviciul german de spionaj. Astfel, „Triciclu”, a acceptat misiunea de a face spionaj în Anglia. De cum s-a instalat la Londra, Dusko a luat legătura cu Intelligence Service, pentru care a lucrat până după terminarea războiului. Pentru serviciile aduse, a primit cetăţenia britanică, gradul de locotenent-colonel şi Crucea de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic.
În timp ce Abwehr-ul îl considera drept unul dintre cei mai buni agenţi ai săi, Dusko se instala comod, cam prin luna August 1941, într-un apartament luxos din New York. În acea perioadă, el a avut şi prima întâlnire cu Edgar J. Hoover, pe carea încercat să-l convingă de iminenţa atacului japonezilor asupra bazei de la Pearl Harbour. Dar Hoover, pe atunci şef al F.B.I.-ului, nu l-a crezut, deşi Dusko i-a confirmat că deţine informaţia de la două surse sigure. Când, la 7 decembrie 1941, atacul s-a produs, Dusko a plâns de necaz pentru prima oară în cariera lui de agent secret. Realmente, Hoover, poate dintr-o deformaţie profesională, avea un dinte împotriva lui Dusko. Nu putea suporta popularitatea şi relaţiile agentului secret în cele mai selecte cercuri americane, luxul şi modernismul pe care acesta le afişa, sfidându-i uneori, chiar pe magnaţii locului. În ceea ce-l priveşte însă pe Dusko, acesta îl stima pe Hoover, deşi îl considera un tip rigid şi lipsit de fler în obţinerea de informaţii de la agenţii străini cu care avea de-a face.
După terminarea războiului, „Triciclul” s-a retras la proprietatea sa din Franţa, unde, în 1969 şi-a scris memoriile, tipărite abia în 1982. Ulterior, s-a publicat mărturisirea lui Fleming referitoare la adevărata identitate a lui James Bond. Dusko Popov însă, stingându-se din viaţă, n-a mai apucat să afle acest lucru, deşi când a văzut unul din primele filme cu agentul 007, avea senzaţia că nu-i deloc străin de aventurile eroului lui Jan Fleming.


Trăieşte şi lasă-i să moară
-fragment -

Capitolul 1
Covorul Roşu


Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură
de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace
rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa
îmbelşugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l-au
pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e
oaspete pe teritoriul unui serviciu secret aliat.
Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aeroportului
Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul
rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.
Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la
gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de
Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel
puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într-un
verde mohorât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile,
acolo unde mirosul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi
vinovăţiilor nelămurite care domnesc mereu în preajma frontierelor.
Teama aceea e stârnită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL
INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime de oameni vigilenţi şi
mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură
permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narcotice,
cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI.
Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi
închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES,
PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare,
răspunsurile aveau să sosească, ivindu-se în ţăcănitul
teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI:
VERIFICARE POZITIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit
închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI-ul avea să transmită
celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la
intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută,
domnule Bond".
Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călătorilor,
printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a
Serviciului Sănătăţii Publice.
Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o
plicticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în
posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anonimatul era
cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale
înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea
să reprezinte chiar o ameninţare la propria-i viaţă. Aici, în America,
unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia
o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale
s-ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni,
dar totuşi...
— Domnul Bond?
Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine
banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.
— Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc!
Îşi strânseră mâinile.
— Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.
Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de
pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.
— E-n regulă, sergent!
— Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!
Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepărtându-
se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de
fier forjat.
— La revedere, domnule Halloran.
— La revedere şi mulţumesc!
Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca
un motan. Urcară în maşină. Cele două valize uşoare ale lui Bond se aflau
în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să-şi imagineze cum de
reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al
pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către
punctul vamal.
— E-n regulă, Grady, putem porni.
Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea
înainte.
Se întoarse către Halloran.
— Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m-am bucurat vreodată.
N-a lipsit decât covorul roşu! Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră,
trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine-a pus la cale toate astea? Nu
sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă
mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.
— Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi
oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă
oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v-aţi dori, e de-ajuns să cereţi, şi
veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washington. În ceea ce mă priveşte,
nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca
pe un oaspete privilegiat al guvernului. Misiunea mea este să vă duc cât
mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în
grija altcuiva. Am să vă rog să-mi daţi o clipă paşaportul
dumneavoastră.
Bond i-l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe banchetă,
şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile
paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi
depuse semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei
Departamentului Justiţiei, după care i-l înapoie. Apoi, din portofelu-i
burduşit, scoase un plic gros şi i-l oferi lui Bond.
— Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.
Văzând că interlocutorul său se pregătea să-i refuze, surprins, îl
opri şi continuă:
— Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei capturi
Schmidt-Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem
să-i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însărcinat
să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a
prieteniei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă
el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai
spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume
s-a făcut cu ştirea şi încuviinţarea superiorilor dumneavoastră.
Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu-i portofel.
— Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să-i cheltui în aşa fel încât
să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un
capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne-a fost furnizat chiar
de către inamic.
— Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scuzaţi,
trebuie să-mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va
trebui să-l predau. Va trebui să-mi amintesc să trimit scrisori de
mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru amabila lor cooperare.
Chestiuni de rutină.
— Vă rog, încuviinţă Bond.
Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi
afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace.
I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele,
noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de
maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie:
DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS;
figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături,
drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile
femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI,
PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a
ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survolând
oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea
publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării
cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă
tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui
vânător aflat în junglă.
Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de
priveliştea copleşitoare a Manhattan-ului. Superbele bulevarde ale New
York-ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi
mirosind a petrol.
Bond se adresă însoţitorului său.
— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizibilă
ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.
— Da, n-ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran.
Câteodată, în nopţile când n-am somn, mă gândesc şi eu la asta.
Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la intersecţia
dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste,
încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le
ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei
doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu
prezentările.
— Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu
deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi-l dau în grijă pe
domnul Bond?
— Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele
domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci,
eu şi domnul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe
placul domniei sale.
Bond se întoarse pentru a-şi lua la revedere de la Halloran şi pentru
a-i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica
comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el,
către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se strecură
pe neaşteptate în mijlocul traficului aglomerat, chiar în faţa unui
taxi Checker, al cărui şofer izbi cu pumnul în claxon şi continuă să-l
apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde
ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.
Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond
fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o
uniformă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească
pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care
se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi
maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.
Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr,
nerăbdător.
— Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog
să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.
Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter,
Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde
în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă
şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de-a
dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă,
provenea limuzina în cauză.
Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu?
Era oare chiar Mr. Big?
— Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta
uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.
Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.
— V-am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter,
fără prea mult entuziasm în voce.
Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.
Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul
coridorului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor
zgârie-norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri
tremurânde ale coroanelor plopilor din Central Park. Se simţea ciudat,
privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi
singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.
Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar
căpitanul închise uşa. Se aflau într-un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară
pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa
lor şi-l invită pe Bond înăuntru.
Acesta pătrunse într-o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul
"Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea
largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor
Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite
băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evidenţă de lumina
strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă.
Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.
Uşa care dădea spre dormitor se deschise.
— Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a
faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".
Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se
îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care
rămăsese cu gura căscată.
— Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna viguroasă
a tânărului şi scuturând-o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormitorul
meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să
nu-mi spui că ţi-au încredinţat tocmai ţie această afacere?!
Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.
— Ai zis-o! Ei bine, chiar aşa s-a întâmplat! E un prilej bine venit de
relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere
că ne-am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m-au
rechemat de la postul meu de la Serviciile Secrete Reunite din Paris. Am
petrecut un timp la Washington şi... iată-mă aici! Voi fi un fel de om de
legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI.
Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea manifestările
de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.
— E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura
americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din
străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să
cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii
Britanii, pentru a te ocupa de latura jamaicană a problemei, aşa că
echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am
comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi
mâncarea se află, probabil, pe drum.
Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază
de Martini.
— Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu
mi-a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele,
dar n-ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva. Bănuiesc că e de
părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea
sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!
Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă,
plin de tact:
— Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă
vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de-a face cu două
aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la
teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dumneavoastră. Apoi
vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în
Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care
vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura
între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul
dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la
Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta
direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi
viziune?
Dexter zâmbi subţire.
— Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m-a însărcinat să vă
transmit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles,
latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de
acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii
dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n-ar merge totul ca pe
roate. Să bem pentru asta!
Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expresie
misterioasă pe chipu-i acvilin.
Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, aducând
bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau
măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri,
şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe
masa pliantă.
— Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune,
cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimentată cu
mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de
pasăre din America! E-n regulă?
— Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându-se în gând la ideea
untului topit.
Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale
americane, gătite cu măiestrie.
În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De-abia mai târziu,
când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi
scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.
— Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât
anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.
Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară.
Aşezându-se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine
încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în
ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din
Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze.