Ian Flemming

A existat în realitate James Bond?

James Bond sau agentul 007,care multă vreme şi-a derulat aventurile în cinematografele pline până la refuz, a fost, după cum se ştie, creaţia prozatorului englez Jan Fleming. Succesul romanelor, cât şi al peliculelor cinematografice, a fost atât de mare, încât aproape nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă scriitorul şi-ar fi imaginat personajul principal, sau a avut în vedere un model de agent secret care ar fi existat în realitate.
Iată însă, că după câteva decenii, istoricii au reuşit să stabilească indubitabil că Fleming şi-a creat personajul după modelul real al unui agent dublu.Este vorba de sârbul Dusko Popov, denumit conspirativ „Triciclul”, care deşi acceptase să lucreze pentru Abwehr, era şi un remarcabil ofiţer de informaţii al Intelligence Service-ului britanic. Fleming, el însuşi membru al aceluiaşi serviciu de informaţii, l-a cunoscut perfect pe D.Popov, cei doi fiind chiar prieteni.
Scriitorul îşi aminteşte că într-o misiune la Lisabona, trebuia să-l fileze pe Dusko discret până ce acesta preda suma de 80000 de dolari unui agent de legătură.Popov a simţit imediat că e urmărit, şi s-a gândit să-i dea o lecţie urmăritorului său. Cum a ridicat de la bancă suma respectivă, s-a dus la Cazino, s-a aşezat în faţa unei mese de joc, şi a strigat în aşa fel încât Fleming, care se ţinuse scai de el, să audă bine:” Cincizeci de mii de dolari!”.Cel care ţinea banca n-a putut acoperi suma pusă în joc, iar Dusko ştiind că nimeni nu va intra la o asemenea miză, şi-a pus tacticos bancnotele în buzunar, trăgând cu coada ochiului la Fleming, care mai întâi se îngălbenise de spaimă, iar apoi abordase un surâs nătâng şi încerca să-şi tamponeze cu batista broboanele de sudoare rece care i se rostogoleau pe obraji. Aşa cum menţionează şi „Triciclul” în memoriile sale, după lecţia de la Lisabona, Fleming s-a apropiat de el, apreciindu-i îndeosebi inteligenţa, educaţia şi curajul.
Se cunoaşte astăzi că Dusko avea 28 de ani, când după terminarea facultăţii de drept, a hotărât să-şi dea doctoratul la Freiburg, în Germania.Nu-i înghiţea pe nazişti, dar considera că va putea depăşi acest inconvenient, dacă se va consacra exclusiv studiului.Ceea ce de fapt şi dorea. Spera sincer că nemţii îi vor da pace. În acele împrejurări l-a cunoscut pe Johann Jebsen, cu care a legat o prietenie de lungă durată. Abia în 1981 s-a aflat că şi Jebsen a fost agent în Intelligence Service, deşi în timpul războiului s-a ştiut că lucra doar pentru Abwehr. Într-o dimineaţă, câţiva reprezentanţi ai Gestapo-ului au sunat la uşa lui Dusko şi, în ciuda protestelor sale, l-au invitat pentru un scurt interogatoriu. „Scurt” este un fel de a spune, deoarece „Triciclu” a petrecut câteva săptămâni într-o celulă a închisorii din Freiburg. A fost acuzat pe bază de probe indubitabile, că ar fi comunist, şi doar intervenţia discretă a lui Jebsen l-a salvat pe Dusko de la complicaţii şi urmări imprevizibile. S-a ales doar cu o expulzare onorabilă şi astfel a revenit la Belgrad. După un timp, Jebsen a luat legătura cu el, cerându-i să întocmească o listă cu francezii care ar fi putut colabora loial cu germanii, în Franţa ocupată. Abil şi inteligent, Dusko şi-a dat seama că i se cere, de fapt, să lucreze pentru Abwehr şi că i se oferă un prilej unic de a-şi plăti poliţe mai vechi, în legătură cu arestarea sa şi cu umilinţele la care fusese supus la Freiburg. Folosindu-şi ingeniozitatea şi relaţiile pe care le avea în toate cercurile, a întocmit lista cerută şi a predat-o; în fruntea ei, se afla un nume foarte cunoscut: Pierre Laval.Abwehr-ul a apreciat cum se cuvine lista lui Dusko şi i-a făcut oficial oferta de a lucra pentru serviciul german de spionaj. Astfel, „Triciclu”, a acceptat misiunea de a face spionaj în Anglia. De cum s-a instalat la Londra, Dusko a luat legătura cu Intelligence Service, pentru care a lucrat până după terminarea războiului. Pentru serviciile aduse, a primit cetăţenia britanică, gradul de locotenent-colonel şi Crucea de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic.
În timp ce Abwehr-ul îl considera drept unul dintre cei mai buni agenţi ai săi, Dusko se instala comod, cam prin luna August 1941, într-un apartament luxos din New York. În acea perioadă, el a avut şi prima întâlnire cu Edgar J. Hoover, pe carea încercat să-l convingă de iminenţa atacului japonezilor asupra bazei de la Pearl Harbour. Dar Hoover, pe atunci şef al F.B.I.-ului, nu l-a crezut, deşi Dusko i-a confirmat că deţine informaţia de la două surse sigure. Când, la 7 decembrie 1941, atacul s-a produs, Dusko a plâns de necaz pentru prima oară în cariera lui de agent secret. Realmente, Hoover, poate dintr-o deformaţie profesională, avea un dinte împotriva lui Dusko. Nu putea suporta popularitatea şi relaţiile agentului secret în cele mai selecte cercuri americane, luxul şi modernismul pe care acesta le afişa, sfidându-i uneori, chiar pe magnaţii locului. În ceea ce-l priveşte însă pe Dusko, acesta îl stima pe Hoover, deşi îl considera un tip rigid şi lipsit de fler în obţinerea de informaţii de la agenţii străini cu care avea de-a face.
După terminarea războiului, „Triciclul” s-a retras la proprietatea sa din Franţa, unde, în 1969 şi-a scris memoriile, tipărite abia în 1982. Ulterior, s-a publicat mărturisirea lui Fleming referitoare la adevărata identitate a lui James Bond. Dusko Popov însă, stingându-se din viaţă, n-a mai apucat să afle acest lucru, deşi când a văzut unul din primele filme cu agentul 007, avea senzaţia că nu-i deloc străin de aventurile eroului lui Jan Fleming.


Trăieşte şi lasă-i să moară
-fragment -

Capitolul 1
Covorul Roşu


Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură
de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace
rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa
îmbelşugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l-au
pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e
oaspete pe teritoriul unui serviciu secret aliat.
Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aeroportului
Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul
rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.
Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la
gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de
Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel
puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într-un
verde mohorât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile,
acolo unde mirosul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi
vinovăţiilor nelămurite care domnesc mereu în preajma frontierelor.
Teama aceea e stârnită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL
INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime de oameni vigilenţi şi
mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură
permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narcotice,
cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI.
Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi
închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES,
PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare,
răspunsurile aveau să sosească, ivindu-se în ţăcănitul
teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI:
VERIFICARE POZITIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit
închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI-ul avea să transmită
celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la
intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută,
domnule Bond".
Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călătorilor,
printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a
Serviciului Sănătăţii Publice.
Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o
plicticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în
posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anonimatul era
cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale
înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea
să reprezinte chiar o ameninţare la propria-i viaţă. Aici, în America,
unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia
o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale
s-ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni,
dar totuşi...
— Domnul Bond?
Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine
banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.
— Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc!
Îşi strânseră mâinile.
— Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.
Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de
pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.
— E-n regulă, sergent!
— Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!
Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepărtându-
se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de
fier forjat.
— La revedere, domnule Halloran.
— La revedere şi mulţumesc!
Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca
un motan. Urcară în maşină. Cele două valize uşoare ale lui Bond se aflau
în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să-şi imagineze cum de
reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al
pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către
punctul vamal.
— E-n regulă, Grady, putem porni.
Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea
înainte.
Se întoarse către Halloran.
— Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m-am bucurat vreodată.
N-a lipsit decât covorul roşu! Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră,
trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine-a pus la cale toate astea? Nu
sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă
mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.
— Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi
oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă
oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v-aţi dori, e de-ajuns să cereţi, şi
veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washington. În ceea ce mă priveşte,
nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca
pe un oaspete privilegiat al guvernului. Misiunea mea este să vă duc cât
mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în
grija altcuiva. Am să vă rog să-mi daţi o clipă paşaportul
dumneavoastră.
Bond i-l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe banchetă,
şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile
paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi
depuse semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei
Departamentului Justiţiei, după care i-l înapoie. Apoi, din portofelu-i
burduşit, scoase un plic gros şi i-l oferi lui Bond.
— Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.
Văzând că interlocutorul său se pregătea să-i refuze, surprins, îl
opri şi continuă:
— Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei capturi
Schmidt-Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem
să-i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însărcinat
să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a
prieteniei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă
el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai
spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume
s-a făcut cu ştirea şi încuviinţarea superiorilor dumneavoastră.
Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu-i portofel.
— Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să-i cheltui în aşa fel încât
să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un
capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne-a fost furnizat chiar
de către inamic.
— Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scuzaţi,
trebuie să-mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va
trebui să-l predau. Va trebui să-mi amintesc să trimit scrisori de
mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru amabila lor cooperare.
Chestiuni de rutină.
— Vă rog, încuviinţă Bond.
Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi
afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace.
I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele,
noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de
maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie:
DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS;
figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături,
drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile
femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI,
PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a
ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survolând
oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea
publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării
cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă
tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui
vânător aflat în junglă.
Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de
priveliştea copleşitoare a Manhattan-ului. Superbele bulevarde ale New
York-ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi
mirosind a petrol.
Bond se adresă însoţitorului său.
— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizibilă
ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.
— Da, n-ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran.
Câteodată, în nopţile când n-am somn, mă gândesc şi eu la asta.
Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la intersecţia
dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste,
încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le
ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei
doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu
prezentările.
— Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu
deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi-l dau în grijă pe
domnul Bond?
— Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele
domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci,
eu şi domnul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe
placul domniei sale.
Bond se întoarse pentru a-şi lua la revedere de la Halloran şi pentru
a-i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica
comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el,
către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se strecură
pe neaşteptate în mijlocul traficului aglomerat, chiar în faţa unui
taxi Checker, al cărui şofer izbi cu pumnul în claxon şi continuă să-l
apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde
ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.
Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond
fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o
uniformă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească
pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care
se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi
maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.
Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr,
nerăbdător.
— Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog
să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.
Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter,
Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde
în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă
şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de-a
dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă,
provenea limuzina în cauză.
Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu?
Era oare chiar Mr. Big?
— Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta
uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.
Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.
— V-am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter,
fără prea mult entuziasm în voce.
Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.
Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul
coridorului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor
zgârie-norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri
tremurânde ale coroanelor plopilor din Central Park. Se simţea ciudat,
privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi
singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.
Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar
căpitanul închise uşa. Se aflau într-un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară
pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa
lor şi-l invită pe Bond înăuntru.
Acesta pătrunse într-o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul
"Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea
largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor
Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite
băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evidenţă de lumina
strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă.
Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.
Uşa care dădea spre dormitor se deschise.
— Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a
faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".
Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se
îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care
rămăsese cu gura căscată.
— Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna viguroasă
a tânărului şi scuturând-o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormitorul
meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să
nu-mi spui că ţi-au încredinţat tocmai ţie această afacere?!
Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.
— Ai zis-o! Ei bine, chiar aşa s-a întâmplat! E un prilej bine venit de
relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere
că ne-am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m-au
rechemat de la postul meu de la Serviciile Secrete Reunite din Paris. Am
petrecut un timp la Washington şi... iată-mă aici! Voi fi un fel de om de
legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI.
Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea manifestările
de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.
— E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura
americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din
străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să
cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii
Britanii, pentru a te ocupa de latura jamaicană a problemei, aşa că
echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am
comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi
mâncarea se află, probabil, pe drum.
Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază
de Martini.
— Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu
mi-a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele,
dar n-ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva. Bănuiesc că e de
părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea
sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!
Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă,
plin de tact:
— Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă
vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de-a face cu două
aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la
teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dumneavoastră. Apoi
vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în
Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care
vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura
între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul
dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la
Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta
direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi
viziune?
Dexter zâmbi subţire.
— Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m-a însărcinat să vă
transmit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles,
latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de
acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii
dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n-ar merge totul ca pe
roate. Să bem pentru asta!
Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expresie
misterioasă pe chipu-i acvilin.
Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, aducând
bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau
măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri,
şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe
masa pliantă.
— Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune,
cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimentată cu
mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de
pasăre din America! E-n regulă?
— Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându-se în gând la ideea
untului topit.
Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale
americane, gătite cu măiestrie.
În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De-abia mai târziu,
când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi
scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.
— Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât
anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.
Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară.
Aşezându-se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine
încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în
ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din
Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze.