Marin Preda

Moartea lui Marin Preda ACCIDENT SAU CRIMĂ ?

La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita "asfixiei mecanice", conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.
Se pune intrebarea, cum de a murit atunci "inecat in propria voma " daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui "ciudata", "suspecta", "nefireasca", "inconjurata de mister", "neelucidata ", petrecuta in conditii "neclare", "stranii", "obscure", etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor "Delirul" si " Cel mai iubit dintre pamanteni", care aveau sa-i pecetluiasca destinul.
Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel "accident", asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel "facies cadaveric" al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista "Lumea Magazin" din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata "Dosarul Marin Preda", considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin "inecare in propria voma" este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza "asfixia mecanica cu un corp moale", Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.
Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 87 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului "Delirul", roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: "Leana lui Zapacitu din capul satului". "Zapacitu" era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui "Radu", adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor catorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.
Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau "realizarilii epocii de aur" si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica "Morometii". Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale. In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Marele Singuratic" iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul "Delirul", in 1977 "Viata ca o Prada" in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat "Cel mai iubit dintre pamanteni", dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, "dupa o noapte de betie", asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.
A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la "linia partidului", devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.
Sa vedem insa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai "revolutiei culturale".
Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii dusmanase la adresa oranduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu "transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu "activitatea lui dusmanoasa", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului":
"Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."
La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.
Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.
Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un rosu deschis", culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu "Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat".
Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea "emanata" in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

acest articol a fost semnat de George Georgescu şi preluat de la http://conexiuni.net/arhiva/2008Iulie/GeorgeGeorgescu_iulie_2008.htm


IMPOSIBILA ÎNTOARCERE
- fragment -

REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI

În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e îîntîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi?
Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le „aranjăm" noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea" asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament", ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o asemenea situaţie?
Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sînt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sînt indignat: nu-i mai recunosc. Îşi pierd demnitatea. Mîndria lor... Îşi pierd mîndria! Nu mai muncesc ca să-şi cîştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini... Să cîştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărîmă frumoasele lor case şi construiesc paste ele altele, care seamănă cu hanuri... infame hoteluri... birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu... Sînt revoltat, domnule... Sînt gonit din propria mea ţară... Sînt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc..."
Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar în schimb puteţi fi mîndri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sînteţi subdesvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rîndul ţărilor ai căror locuitori cîştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi cîştigat! Sînteţi desvoltaţi! Victorie! Ruşinea a Fost spălată. Mîndria spaniolă"...
Dar tragicul poet, după ce mă ascultase cîteva clipe şi pesemne dîndu-şi seama că i se cîntă acelaşi cîntec pe care îl auzise şi răsauzise pînă la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele.

REFLECŢII ASUPRA VIITORULUI

Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănînce globul pămîntesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rînduri „pentru adormit", sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu", eţetera. Întîi, pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vîrsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpîneşte cînd privim cerul şi pădurile, numai în anonimat ţîşneşte parcă atît de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sînt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentînd la anonimatul lui, în care el e stăpîn fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator păşitor, care înfige în moloz cu zgomot şi manevre julverniene dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tînăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghivente, să le îmbuce şi să facă astfel să apară, strălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul ― ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său? Aşa gîndim, noi, părinţii! Dar ce vor gîndi ei, copiii, cînd vor fi în stare de a gîndi? m-am întrebat văzîndu-l cum se uită, cu o expresie de încîntare extremă, spre globul pămîntesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mîinile spre el. Cred şi eu, am gîndit, e frumos pămîntul nostru, culorile lui sînt adevărate, nu e nici o iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să vad ce face cu el. L-a apucat foarte strîns în braţe şi, o dată luat în posesie, după cîteva clipe în care uimirea lui s-a întors înapoi de unde ieşise, l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te ra împinge să ajungi un cuceritor. Pămîntul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi mîncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău!
Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar cînd va fi cu adevărat pe mîna lor, ce vor face din el? Unii se mîndresc în mod stupid văzîndu-i pe copii jucîndu-se de-a rachetele şi de-a cos-modroamele, zicînd că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi cînd isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi cînd nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gîndim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne turbură minţile.
Degeaba citeşte un posesor de automobil că, în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă week-end-ul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe cîteva mii îi aşteaptă deja rotilele în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cîrjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C şi va da ailtă destinaţie banilor pe care îi strînge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă: dacă vrei să more cumpără-ţi motore...
Şi nimeni, avînd deja acest motore, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate: vînd Fiat 1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rînduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săptămînal şi acele cîteva mii de grav răniţi sînt- alţii, nu noi. Sînt persoane abstracte, fiinţe fără chip şi formă, care numai lor o să li se întîmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţa, nu nouă, aici, în România.
Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat şi automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil, constituie o sursă posibilă de abuz", scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpînească forţa colosală pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o?
Am citit şi am recitit în aceşti ani de cîteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini pînă la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult, încît simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut sentimentul, şi am fost gelos să citesc parcă un al doilea „război şi pace" al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mîinile armatei americane, vîrîte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cît ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, avînd deci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atît a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititorului, cît şi a limitei interesului pe care îl poate stîrni un astfel de subiect despre care s-a scris atît de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a se abţine de la comentariile la care ar fi fost un european ispitit. Format la şcoala „faptului" la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atît. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă şi purtat de experienţa sa directă pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania... Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor.
E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care
limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în; mod laş de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto începutul celui de-al doilea război mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a declanşat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingînd explicaţiile istoricilor şi militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu găsea un răspuns în afara determinismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde ea trăieşte apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Napoleon executarea ducelui d'Enghien! Ce glumă! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi cînd n-ar fi privit-o nicidecum!
S-a întîmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mîna pe naţiunea germană, deodată se prăbuşeşte în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa cînd aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoţită în planurile lor, de ideea de exterminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvînt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială: să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei? Intră şi astfel de fapte în istorie?
Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gîndim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini... Motoarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pămîntul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, stukasurile lor în picaj. Goring a fost personal un bun aviator şi un bun organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie întors bine la timp... Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind! îţi cade cartea din mînă!
Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, rîzînd cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următor! în secolul următor, însă, nu s-a întîmplat nimic! Şi nici în cele următoare acestuia.
În secolul nostru însă s-a întîmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică: ia uite de ce se speriau săracii bunici!
Nu sîntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întîmple lor ceva şi mai rău, să se gîndească bine: din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini este el bun sau nu?!
Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi în Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, şi care înconjoară cu albastrul ei strălucitor globul pămîntesc?