Geo Dumitrescu

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru şi concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colţ o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.

Două aripi vor fi probabil şi urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roşie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...


Ar fi bine să uiţi

« ... Du-te acasă, prostule,
Nu-ţi mai pierde nopţile »
(Cântec lăutăresc)

- Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ...
- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.

- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun !
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii ...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele :
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda : lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.


De după Lamartine

- “Cercetaţi, urmăriţi, prindeţi!”
dădusem dispoziţii severe
să mi se-aducă fără întârziere,
numaidecât,
fata ce mă iubea cântând, nu de mult
ce ma iubea permanent,
cu de la sine putere, şi pentru care
crescusem cu aproape
doi centimetri, mândru
şi atât de tânăr încât
toată lumea îmi spunea « bună ziua »
de doua ori, pentru fiecare obraz
(« bună ziua » şi « bună ziua »),
sau poate pentru două persoane
(« bună ziua » căprui şi « bună ziua »
albastru), zărind-o şi pe ea
în ochii mei ...

- Vino! - i-au spus, găsind-o
după lungi cercetări –
te cheamă Dumnealui, te aşteaptă
în prag, tânăr în permanenţă –
o să-ţi ceară socoteală
pentru tot ce-ai risipit din ceea ce
era al lui în exclusivitate ...

Şi iat-o ! O priveam nedumerit.
Ciudat! Mi-am spus. Semăna
cu o veche strecurătoare de supă
aşa cum am văzut odată într-un film
cu Chaplin. – Ce mai faci?...
- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.
(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire
şi parcă mi se făcea foame
şi parcă mi-aş fi cumpărat
un covrig cu sare,
sau orice alta aureolă comestibilă,
ca să-mi aduc aminte
în mod violent, cu stridenţă,
de inelul subţire de logodnă,
brumat de întârziate candori,
ca să-mi pedepsesc sufletul,
braţul netrebnic, desprins « atunci »
de pe talia ei tremurătoare –
o, braţul ticălos mi l-aş fi pedepsit
ca Mucius, cu ură amară întinzându-l
în flacăra nimicitoare de dragoste
a sfântului arabaz obştesc,
odioasa caleaşcă de nuntă ...

Era o doamnă între două vârste ...
Ah, ştiu, sunt vinovat eu singur ! –
să fi strigat atunci, să fi strigat,
aşa cum mă-nvăţase bunul poet :
« O, vreme, curmă-ţi zborul, şi tu,
prielnic ceas, opreşte-te ! »... -
şi timpul se oprea, e-aproape sigur,
şi lucrurile n-ajungeau aici ...
(O, Doamne, lacul, vremea !...)
Dar poate nu e ea ! – poate e numai
o stranie părere, o mătuşă ?...
Vezi bine, nu e ea –
adio, doamnă, naştere uşoară !...


Argumente îmi curgeau pe tâmplă

Na salutam aşa : mai întâi aşezam mâna
pe obrazul ei, apoi o mutam uşor
pe obrazul meu, aducând între degete
un fir de răcoare. Prin asta,
temperaturile nostre deveneau egale,
apoi, din nou le făceam să difere
alergând unul prin celălalt ...
Treceam prin lungi coridoare de umbră,
prin grele urcuşuri
şi bucurii tulburi şi galbene,
apoi ne-ntorceam
în căderi libere, ameţitoare,
despovăraţi de timp şi de trupuri,
tăcuţi şi albi ...

Dar venea întotdeauna al treilea, nevăzut,
cu acte-n regulă,
posomorât şi plin de drepturi,
şi jocul frumos se sfârşea
într-o drojdie grea, ce inunda inimile
împiedicându-le să scapere ... Eu
mă-nfăşuram în tristeţe, ea căuta
lacrimi de ocazie, şi stăpânul o lustruia
cu praf de curăţat
ca pe o faianţă higienică,
până o făcea nouă-nouţă,
strălucitoare, apoi pleca,
mulţumit şi fix ca un portret,
ducând-o de lanţ
spre magazia legală ...

Dar toţi eram oameni, totuşi,
şi rămânând singur,
îmi şiroiau pe tâmplă
furibunde arbumene copleşitoare,
pe care le strigam în urma lui, peremptoriu,
dintr-o elementară datorie de conştiinţă
şi de logica : « O, nu te supăra, nu te chinui,
nu e nimeni de vină, nu vezi ? –
decurgem toţi
din nişte mari iluzii, necesare, absurde,
străvechi şi primordiale, şi aşa mai departe;
suntem cu toţii victimele gravitaţiei
şi ale gravităţii – tangajul planetei
ne răstoarnă adesea pe brânci ... -
omule, nu te supăra, toate sunt trecătoare,
toate sunt fermecătoare, toate sunt
spermatozoare, şi aşa şi pe dincolo,
c-o fi, c-o păţi ... »

Şi rămânând singur, îmi organizam
un mare miting, împărţind manifeste mulţimii
şi scriind pe pereţi uriaşe lozinci violente
ale unei noi Internaţionale a iubirii :
« Proprietari de neveste din toată lumea,
nu vă bateţi nevestele ! », şi : « Îţi baţi
nevasta – îţi baţi norocul ! »,
şi mă gândeam stăruitor
la un proiect radical
pentru seculizarea averilor sentimentale ...

Şi rămânând singur, înfăşurat în tristeţe,
mă uitam sinucigaş pe fereastră –
cădeau ploi albe, limpezi, peste zăpezi,
stupide ploi, fără rost, peste zăpezi ...
Şi inima ei
bătea, desigur, mai departe, la fel,
şi ochii ei ardeau la fel,
cu negre văpăi, sub ferigile genelor –
independent de voinţa mea, departe de mine,
inima ei continua să bată,
ea continua să trăiască,
departe de mine, în lipsa privirii mele,
aşa cum nu poate trăi
nici o frunză neprivită de soare ...

Şi acesta era cu adevărat
singurul lucru de neînţeles, monstruos –
o, acesta era într-adevăr
singurul lucru de neiertat,
care cerea pedeapsă, răzbunare :
“Va trebui să-i trag
o bătaie soră cu moartea » - mă gândeam
liniştit (« bătaia e ruptă din rai,
ori poate raiul e rupt din bătaie »...)
şi mă gândeam liniştit, scriind distrat
cu degetul pe geamul aburit « te iubesc »,
« te iubesc », mutând apoi degetul, uşor, pe obraz,
şi aducând un fir de răcoare, în timp ce
palmele îmi ardeau de senzaţia
genunchilor furaţi ... O, fireşte, era
un lucru îngrozitor, de neînţeles,
de neiertat!...


Libertatea de a trage cu puşca

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi, şi patetici ca în Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste
noapte.

Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pămînt,
ci au aprins ţigările, discutînd despre libertatea de a trage cu
puşca,
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe
cîte-o piatră de mormînt.
Sînt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre
manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci !...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud :
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur
asalt -
ah, răcnetele mele de mînie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizînd pe pragul unui veac ;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea - ce era să fac ?

*

Degetele strîngeau o ţigară fumată de mult.
În, groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia -
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după
fiecare măcel !...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe !, luna mi
se pare aceeaşi
cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...