Hector Malot

Cunoscutul autor francez a scris mai multe romane dar este cunoscut mai ales pentru romanul "Singur pe lume", care a fost dedicat fiicei lui, Lucie. "În timp ce scriam această carte, mă gândeam tot timpul la tine, copila mea, şi numele tău îmi venea în fiecare clipă pe buze. O să-i placă lui Lucie? O va interesa pe Lucie?..." se întreba Hector Malot la începutul cărţii sale.
Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit o epocă de-a dreptul remarcabilă în istoria literaturii franceze - epoca unui avânt poetic fără precedent, a formării şcolii realismului critic în frunte cu Stendhal şi Balzac. Literatura pentru copii din această perioadă rămâne cu precădere romantică. Tinerii cititori iau cunoştinţă de operele lui George Sand, Victor Hugo, Prosper Merimee, Alexandre Dumas. Fiecare din aceşti scriitori a adus o contribuţie proprie la dezvoltarea literaturii pentru copii. Ei nu se aseamănă unul cu altul, fiecare îşi are stilul său de creaţie, dar nici unul nu putea să se arate nepăsător faţă de soarta poporului francez, mai ales a micilor lui cetăţeni. Situaţia dezastruoassă a copiilor din popor, exploararea nemiloasă a muncii lor i-a făcut pe mulţi activişti ai vieţii publice şi culturale din Europa să-şi îndrepte atenţia spre această problemă. Atunci au şi început să se facă auzite glasurile de protest ale opiniei publice progresiste, atunci au şi apărut neuitateele portrete ale micilor eroi ai lui Charles Dickens, Victor Hugo, Alphonse Daudet, Hector Malot. În creaţia acestor şi altor scriitori s-a constituit aşa-numita teorie a copilăriei părăsite. În viziunea lor, copiii sunt conştiinţa societăţii, iar pentru ca această conştiinţă să rămână nepătată, copiii trebuie să aibă parte de copilărie.
Băieţelul Remi... Cititorul va străbate împreună cu micul erou al romanului Singur pe lume sute de kilometri pe drumurile Franţei, va întâlni oameni buni şi inimoşi, răi şi fără suflet, va trăi alături de Remi şi de prietenul său Mattia bucurii şi amărăciuni. Romanul reprezintă o descriere a căii de viaţă a eroului, povestită de el însuşi, şi se bazează pe un material bogat în peripeţii. Autorul se orientează spre cerinţele tinerilor cititori, ţinând seama de interesele şi inclinaţiile lor. Scriitor înzestrat, care îşi cunoaşte bine auditoriul, Hector Malot îşi axează naraţiunea pe un subiect extrem de captivant, cu multe detalii interesante din viaţa socială a Franţei de la mijlocul secolului al XIX-lea, imprimând în acelaşi timp pânzei artistice o adâncă emoţionalitate. Toate acestea suscită de mai bine de o sută de ani un viu interes faţă de cartea lui Hector Malot.

Singur pe lume
- fragment -

În sat

Sînt un copil găsit.
Cu toate acestea, pînă la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece, de cîte ori plîn-geam, o femeie mă strîngea la piept şi mă legăna cu atîta drag, încît lacrimile îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să u vină la pătucul meu, să mă sărute, iar iarna, cînd crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în mîini, îngînînd un cîntec pe care, în parte, mi-l aduc şi azi aminte.
Cînd păşteam vaca pe marginea drumurilor năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lînă. Iar cînd mă luam la harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pri¬cina şi, mai totdeauna, îmi dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine, pentru dez¬mierdările ei şi pentru blîndeţea cu care mă dojenea, cre¬deam că este mama mea.
Şi iată că într-o bună zi am aflat că nu-mi era decît doică.
Satul meu, sau mai bine-zis satul în care am fost cres¬cut, căci un sat natal sau un loc de baştină eu n-am avut, tot aşa cum n-am avut nici tată şi nici mamă, pe scurt, satul unde mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon şi este unul dintre cele mai sărăcăcioase din centrul Fran¬ţei. Această sărăcie se datoreşte nu nepăsării sau trîndă-viei locuitorilor lui, ci faptului că se află aşezat într-un ţinut foarte puţin roditor. Pentru ca pămîntul său sterp să dea roade, ar trebui să fie îngrijit anume, să fie îngr㬺at, şi asta, din păcate, nu se întîmplă pe-acolo. De aceea ogoare nu întîlneşti (sau cel puţin nu întîlneai pe vremea aceea) decît ici şi colo, pe cînd ponoarele se întind cît vezi cu ochii, pline de buruieni şi de scaieţi. Acolo unde sfîr-şesc ponoarele, încep landele 1, şi pe aceste lande înalte cresc pilcuri rare de copăcei piperniciţi, cu crengile răsu¬cite şi chinuite de vînturi nemiloase. Ca să dai de copaci adevăraţi, trebuie să laşi înălţimile şi să cobori în vîlcele, de-a lungul rîurilor, în luncile înguste, unde se înalţă castani voinici şi stejari falnici.
într-o asemenea vîlcea de pe malurile unui pîrîu care îşi poartă apele repezi spre unul din afluenţii Loirei, se află casa în care mi-am petrecut primii ani de viaţă. Pînă în cea de-a opta primăvară a mea nu văzusem încă picior de bărbat să ne treacă pragul ; cu toate acestea, mama nu era văduvă, dar bărbatul ei, cioplitor în piatră ca mulţi alţi muncitori din ţinutul acela, lucra la Paris şi nu dă¬duse pe acasă încă înainte ca eu să fi apucat a înţelege cele ce se întîmplau în jurul meu. Doar din cînd în cînd ne trimitea veşti prin vreun tovarăş de breaslă care se întorcea în sat.
— Află, tuşă Barberin, că bărbatul ţi-e sănătos ; îţi trimite vorbă că treaba merge şi mi-a dat să-ţi aduc banii ăştia : ia numără-i !
Asta era tot. Şi tuşa Barberin se mulţumea să ştie că bărbatul îi e sănătos, că treaba merge şi că îşi cîştigă şi el pîinea cum poate.
Dacă Barberin rămăsese atîta amar de vreme la Paris, asta nu însemna că trăia rău cu femeia lui. Cîtuşi de pu¬ţin. Plecase şi rămăsese acolo numai şi numai din pricina meseriei. Iar la bătrîneţe, cînd aveau să-l lase puterile, urma să se întoarcă acasă, la nevastă, şi cu banii agonisiţi să-şi ducă împreună zilele, feriţi de foame şi sărăcie.
Şi iată că într-o zi de noiembrie, pe înserate, un ne¬cunoscut se opri în faţa casei noastre. Tocmai ieşisem în prag să fac nişte surcele.
Fără să deschidă poarta, ci privindu-mă pe deasupra ulucii cu gîtul întins, omul mă în¬trebă dacă nu locuia acolo tuşa Barberin. L-am poftit să intre. El împinse poarta, care scîrţîi, şi se apropie cu paşi rari de casă. În viaţa mea nu mai văzusem un om în halul acela : stropi mari de noroi, unii mai proaspeţi, alţii aproape uscaţi, îl acopereau din cap pînă în picioare — se vedea cît de colo că bătuse drumuri rele, desfundate.
Auzind zvon de glasuri, tuşa Barberin dădu fuga, dar în aceeaşi clipă străinul păşi pragul, astfel că se pome¬niră faţă în faţă.
— Aduc ştiri de la Paris, spuse el.
Erau vorbe obişnuite şi care nu o dată ne răsunaseră în urechi, dar tonul cu care fură rostite nu semăna deloc cu cel ce însoţea altădată cuvintele ştiute : „Bărbatul ţi-e sănătos şi treaba merge bine".
— Doamne Dumnezeule, strigă tuşa Barberin, împreunîndu-şi mîinile, i s-a întîmplat ceva lui Jerome !
— Stai, nu-ţi pierde firea ; bărbatul dumitale a avut într-adevăr un accident, dar a scăpat cu zile. Numai că s-ar putea să rămînă beteag. Deocamdată e în spital. Am fost vecini de pat şi, cînd a aflat că mă întorc acasă, m-a rugat să mă abat din drum şi să-ţi spun ce-a păţit. Din păcate, nu pot să mai întîrzii fiindcă acuşi se face noapte şi mai am încă trei leghe pînă acasă la mine.
Tuşa Barberin, care voia să-l mai descoasă, îl rugă să rămînâ la noi, la cină. Şi apoi, nici nu era bine să umble noaptea : cică s-ar fi arătat lupii prin preajma pădurilor ; mai cuminte era să plece a doua zi. Omul primi. Se aşeză la colţul vetrei şi, în timp ce mînca, povesti cum se în¬tâmplase nenorocirea : Barberin fusese pe jumătate strivit de o schelă ce se prăbuşise, dar cum n-avea, chipurile, ce să caute acolo în clipa aceea, antreprenorul nu voia să-i dea nici o despăgubire.
— Ce să-i faci ! N-are noroc, bietul Barberin, spuse omul, n-are noroc, şi pace ! Un altul, mai pişicher, făcea ce făcea şi se alegea barem cu o pensie, dar mă prind că bărbatul dumitale n-o să vadă nici o lăscaie.
Şi se apucă să-şi usuce pantalonii care începeau să i se scorţoşeze sub stratul gros de noroi. După felul în care spunea' din cînd în cînd : „Ce să-i faci !« ghiceai de în¬dată că, în ceea ce-l priveşte, s-ar fi lăsat bucuros schi¬lodit în nădejdea unei pensioare.
— Pînă una-alta, încheie el, eu l-am sfătuit să-l dea pe antreprenor în judecată.
— Păi un proces costă mult !
— Da, dar şi cînd îl cîştigi !...
Tare ar mai fi vrut tuşa Barberin să se ducă pînă la Paris, numai că o călătorie atît de lungă şi de costisi¬toare era un lucru peste măsură de greu.
A doua zi dimineaţa am coborît în sat, ca să ne sfătuim cu părintele. Acesta îi explică tuşei că n-are rost să por¬nească la drum înainte de a şti dacă poate fi soţului ei de vreun folos. Drept care îi scrise preotului de la spita¬lul unde era internat Barberin şi, după cîteva zile, primi răspunsul. I se spunea că nu e nevoie să vină tuşa acolo, ci numai să trimită ceva bani cu care să-i poată intenta proces antreprenorului.
Trecură zile, trecură săptămîni... şi doar din cînd în cînd soseau scrisori care îi cereau tuşei tot alţi şi alţi bani ; ultima, mai stăruitoare decît celelalte, îi spunea că, dacă nu mai sînt bani, să vîndă vaca. Numai cine a trăit la ţară cu ţăranii ştie cîtă jale şi cît amar încap în aceste trei cuvinte : „Să vindem vaca". Pentru un naturalist, vaca este un animal rumegător ; pentru excursioni^tui care o vede plimbîndu-şi prin iarbă botul umed de rouă este o vietate ce face parte din peisaj ; pentru copilul de la oraş, ea este izvorul cafelei cu lapte şi a brînzei cu smîntînă ; dar pentru ţăran înseamnă cu mult mai mult. Oricît ar fi de sărac şi oricît i-ar fi de numeroasă fami¬lia, el ştie că nu va răbda de foame atîta vreme cît are în grajd o vacă. Cu un pripon sau numai cu o frînghie legată de coarne, unul dintre copii o duce pe potecile unde iarba e a tuturor, iar seara, toată lumea are unt şi lapte de dres mîncarea : tatăl, mama, copiii — mari şi mici — trăiesc cu toţii din ce le dă vaca.
La noi în casă, tot aşa : pînă atunci, mai-mai că nu ştiusem ce e aceea carne. Dar vaca nu era numai doica noastră, era şi prietena noastră, tovarăşa noastră... Căci să nu care cumva să vă închipuiţi că vaca este un ani¬mal nerod ; dimpotrivă, este o fiinţă inteligentă şi plină de însuşiri sufleteşti, cu atît mai multe şi mai mari cu GÎt au fost mai dezvoltate prin educaţie. Noi ne înţele¬geam de minune cu vaca noastră : o mîngîiam, îi vor¬beam, iar ea, la rîndu-i, cu ochii ei mari şi blajini, ştia să ne arate tot oe voia şi tot ce simţea.


Ce mai tura-vura : o iubeam şi ne iubea.
Şi, cu toate acestea, a trebuit să ne despărţim, pentru că, numai „vînzînd vaca", puteam să-i facem pe plac lui Barberin. Aşa că, într-o zi, ne-am pomenit cu un negustor care, după ce a sucit-o pe Roşcata noastră în fel şi chip şi a pipăit-o, clătinînd nemulţumit din cap şi spunind de o sută de ori şi ntai bine că nu-i e pe plac, că este o vacă de oameni săraci, că nu-i bună nici de lapte, nici de unt şi că n-o să-i găsească niciodată muşteriu, a sfîrşit prin a spune că o ia numai şi numai fiindcă e el om bun îa suflet şi vrea s-o ajute pe tuşa Barberin, care e femeie de treabă. Dar sărmana Roşcata, ca şi cum ar fi înţe¬les ce i se pregăteşte, se împotrivi să iasă din staul şi începu să mugească.
— Ia treci la spatele ei şi arde-i cîteva, îmi zise ne¬gustorul, întinzîndu-mi biciul pe care îl purta petrecut în jurul gîtului.
— Asta ba ! se supără tuşa Barberin şi, luînd vaca de pripon, îi vorbi cu blîndeţe : Hai, drăguţo, haide, haide !
Şi Roşcata se lăsă dusă. Ajungînd în şosea, negusto¬rul o legă la spatele căruţei cu care venise, şi biata noas¬tră văcuţă fu nevoită să meargă în trapul calului. Ne-am întors înapoi în casă, dar multă vreme încă i-am mai auzit mugetul.
Se isprăvise cu laptele, se isprăvise cu untul. Dimi¬neaţa, o bucată de pîine ; seara, cartofi cu sare. Lăsata secului căzu în anul acela la puţină vreme după ce o vîndusem pe Roşcata. Anţărţ, tuşa Barberin mă îndopase cu clătite cu mere, iar eu, spre marea ei bucurie, înfu¬lecasem atîtea, încît mai-mai să-mi crape burta. Dar pe atunci o aveam pe Roşcata, care ne dădea lapte pentru aluat şi unt pentru prăjit.
„Acum însă, fără Roşcata, deci fără lapte şi fără unt, adio lăsata secului !" îmi spuneam eu, plin de jale.
Dar tuşa Barberin îmi pregătise o surpriză : deşi nu-i plăcea să se împrumute, ceruse o ceaşcă cu lapte unei vecine, o bucată de unt alteia şi, pe la amiază, intrînd în casă, o găsii cernind făină într-o strachină mare.
— Cum ? Făină ? ! m-am mirat eu, apropiindu-mă.
— Da, Remi, îmi spuse ea, zîmbind, e chiar făină, făină bună de grîu ; ia vezi ce frumos miroase !
Să fi îndrăznit, aş fi întrebat-o la ce-o să servească făina aceea ; dar, tocmai fiindcă muream să aflu, tăceam chitic. Şi-apoi, nici nu voiam să-i arăt că ştiu că e lă¬sata secului, ca să nu-i pară prea rău.
— Ce se face din făină ? mă iscodi ea, cu ochii ţintă la mine.
— Pîine.
— Şi mai ce ?
— Terci.
— Şi mai ce ?
— ...Nu ştiu.
— Ba ştii, dar eşti un băieţel cuminte şi te sfieşti să spui. Ştii foarte bine că astăzi e lăsata secului, ziua clă¬titelor cu mere. Dar, pentru că nu avem nici unt, nici lapte, nu te Iasă inima să vorbeşti de ele. Nu-i aşa c-am ghicit ?... Noroc c-am mirosit eu din vreme toate astea şi am putut face în aşa fel, ca măcar de lăsata secului să nu mâncăm răbdări prăjite. Ia uită-te în lădiţă !
Cît ai clipi, am ridicat capacul şi am zărit laptele, antul, ouăle şi trei mere.
— Dă-mi ouăle, îmi zise ea, şi, cît le sparg eu, tu curăţă merele.
în timp ce curăţăm şi tăiam merele felii, ea sparse ouăle, le amestecă cu făină şi începu să le bată turnând deasupra, din cînd în cînd, cîte o linguriţă de lapte.
Cînd aluatul se subţie bine de tot, tuşa Barberin puse strachina pe cenuşa caldă şi nu ne mai rămase decît să aşteptăm venirea serii — căci nu se cădea să mîncăm clătitele decît la cină.
Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că ziua mi s-a părut tare lungă şi că nu o dată m-am dus să ridic şter¬garul cu care era acoperită strachina.
— O să se răcească aluatul, şi pe urmă nu mai rreşte. îmi spunea tuşa Barberin.
Dar aluatul creştea văzînd cu ochii ; din loc în loc ur¬cau la suprafaţa lui nişte băşicuţe bulbucate, care se um¬flau ce se umflau, iar în cele din urmă plesneau. Şi, din toată coca aceea care dospea mocnit, se răspîndea un miros îmbietor de ouă şi lapte.
— Fă surcele, îmi spuse tuşa. Ne trebuie un foc bun, iute, fără fum.
în sfîrşit, veni şi vremea să aprindem opaiţul.
— Pune lemne pe foc ! îmi zise iarăşi tuşa.


N-a fost nevoie să-mi spună de două ori vorba asta pe care o aşteptam cu atîta nerăbdare. Curînd, o pălălaie mare se aprinse în vatră, şi lumina ei jucăuşă umplu toată încăperea. Atunci tuşa desprinse din cui tigaia şi o puse deasupra flăcării.
— Dă-mi untul.
Şi, luînd cu vîrful cuţitului o nucşoară de unt, o puse în tigaie, unde se topi pe loc, sfîrîind. Doamne, că tare frumos mai mirosea ! Era o mireasmă cu atît mai plă¬cută, cu cît nu-mi mai gîdilase nările cam de multişor. Ca să nu mai pomenesc de cîntecul zglobiu al untului care sfîrîia şi pocnea pe foc.
Totuşi, cît eram de vrăjit de muzica aceea, mi s-a pă¬rut că aud nişte paşi prin curte. Cine putea să ne tul¬bure la ora asta ? Pesemne vreo vecină, să ne ceară foc. Dar n-am stăruit asupra acestui gînd, căci tuşa tocmai vîrîse polonicul în strachină şi turnase în tigaie o pînză de cocă albă, aşa că nu era momentul să fiu cu mintea în altă parte.
Un toiag se împiedică în prag şi, în aceeaşi clipă, uşa se deschise.
— Cine-i acolo ? întrebă tuşa fără a întoarce capul. Era un bărbat străin şi, la lumina flăcărilor, am vă¬zut cî purta un fel de salopetă albă şi că ţinea în mînă un toiag gros.
— Petreceţi, hai ? Daţi-i înainte ! mormăi el, ursuz.
— Doamne sfinte ! strigă tuşa, punînd repede tigaia jos. Tu eşti, Jerome ? Şi, apucîndu-mă de mînă, mă îm¬pinse înspre omul care se oprise în prag. E tatăl tău.
BARBERIN
M-am apropiat ca să-l îmbrăţişez şi eu, dar el mă opri cu vîrful toiagului :
— Ce-i cu ăsta ? Parcă mi-ai scris că...
— Ştiu, însă... nu era adevărat, n-am putut...
— Aha ! Va să zică nu era adevărat.
Şi făcu cîţiva paşi spre mine cu toiagul ridicat. Fără să vreau, m-am tras îndărăt. Ce făcusem ? Cu ce-i gre¬şisem oare ? De ce se uita aşa urît la mine, că doară voi-sem să-l sărut ?... Dar n-am avut vreme să stărui asu¬pra acestor întrebări ce se îmbulzeau în capul meu ză¬păcit.
— Văd că sărbătoriţi lăsata secului, spuse el. Taman bine ! Că mi-e o foame, de nu văd cu ochii. Ce ai de mîncare ?
— Făceam nişte clătite.
— Asta văd eu, dar îmi închipui că n-ai de gînd să dai clătite unui om care a umblat pe jos zece leghe.
— Ştiu... Din păcate, altceva n-am. Nu mă aşteptam să vii.
— Cum n-aî ? N-ai nimic de mîncare ? Şi aruncă o privire împrejur : Uite unt. Apoi ridică ochii în tarvan, spre locul unde se atîrna altădată slănina ; dar cârligul cel inare era gol de mult, iar în cuiele din grindă nu spînzurau acum decît cîteva legăturele de ceapă şi de usturoi. Şi uite şi ceapă, adăugă el, zvîrlind jos cu băţul o legăturică. Patru-cinci cepe, o bucată de unt, şi supa-i gata. Scoate clătitele şi pune ceapa în tigaie.
Auzi, să scoată clătitele ! Dar tuşa Barberin nu răs¬punse nimic, ci, dimpotrivă, se grăbi să facă ceea ce-i poruncise bărbatul. între timp, acesta se aşeză pe la¬viţa din colţul vetrei. Eu nici nu îndrăzneam să mă mişc de la locul unde mă împinsese el cu băţul; sprijinit de masă, tăceam şi îl priveam. Era un bărbat cam de vreo cincizeci de ani, cu faţa colţuroasă, cu înfăţişarea aspră ; îşi ţinea capul aplecat într-o parte, pesemne în urma ac¬cidentului pe care-l suferise, şi acest lucru îl făcea să pară şi mai înfricoşător.
.Tuşa Barberin pusese din nou tigaia pe foc.
— Numai cu atîta unt ai de gînd să faci supa ? se răsti el.
Şi, luînd singur strachina în care se afla untul, răs¬turnă în tigaie tot bulgărul.
De vreme ce se isprăvise cu untul, se isprăvise şi cu clătitele. De bună seamă că, în orice altă împrejurare,, aş fi fost copleşit de această nenorocire, dar acum nu-mi ardea de clătite : singurul meu gînd era că străinul acesta, cu înfăţişare atît de cumplită, era tatăl meu.
„Tatăl meu, tatăl meu !" îmi spuneam eu neîncetat. Nu mă gîndisem niciodată serios cum vine asta să ai un tată şi, din instinct, rni-l închipuiam ca pe un fel de mamă cu voce groasă. Acum însă, privindu-mi tatăl pi¬cat din cer, m-am simţit deodată cuprins de o spaimă dureroasă. De ce mă împinsese cu băţul cînd voisem să-l sărut ? De ce ? Tuşa nu mă dădea niciodată în lături cînd mă duceam s-o îmbrăţişez ; dimpotrivă, mă lua în braţe şi mă strîngea la pieptul ei.
— Ce-ai rămas aşa, stană de piatră ? îmi zise el. Mai bine pune mina şi aşază farfuriile pe masă.
M-am supus fără să crîcnesc. Supa era gata. Tuşa Barberin o turnă în farfurii. Bărbatul ei se ridică de lîngă vatră, se aşeză la masă şi începu să mănînce, oprin-du-ne din cînd în cînd şi sfredelindu-mă cu privirea. Eram atît de zăpăcit, atît de speriat, încît nici nu-mi ar¬dea de mîncare ; dar trăgeam şi eu cu coada ochiului la el, pe furiş, ca să nu mă simtă.
— întotdeauna mănîncă aşa puţin ? întrebă el deo¬dată, arătîndu-mă cu lingura.
— Ba nu ; de obicei mănîncă zdravăn.
— M-da... Mai bine n-ar mînca !
Fireşte că nu aveam nici un chef de vorbă şi nici pe tuşa Barberin n-o trăgea inima să stea la taifas ; tăcea şi se învîrtea de colo-colo, servindu-şi bărbatul.
— Va să zică nu ţi-e foame ? îmi spuse el.
— Nu.
— Atunci du-te de te culcă şi caută să adormi cît mai curînd, că altfel... e de rău !
Tuşa îmi aruncă o privire, care parcă mă îndemna să ascult fără şovăire. Sfat de prisos, căci nici nu-mi tre¬cea prin cap să mă împotrivesc.
Cum se întîmplă de cele mai multe ori pe la ţară, bucătăria noastră era în acelaşi timp şi odaia în care dormeam. Lîngă vatră erau cele de trebuinţă pentru mîn-cat : masa, lădiţa, bufetul, iar la celălalt capăt, paturile : într-un colţ, cel al tuşei Barberin, într-altul, al meu, care se afla într-un fel de dulap avînd în loc de uşă o perdea de pînză roşie.
M-am grăbit să mă dezbrac şi să mă culc. Să adorm însă, nici pomeneală ! Nu dormi la poruncă ; dormi cînd ţi-e somn şi cînd eşti liniştit. Iar mie nu-mi era nici somn şi nici liniştit nu eram. Dimpotrivă, eram îngrozi¬tor de zbuciumat şi de chinuit. Aşadar, omul acesta era tatăl meu ! Atunci, de ce se purta astfel cu mine ? De ce-mi vorbea atît de răstit ? Cu faţa lipită de perete, în¬cercam pe cît puteam să alung aceste gînduri şi să adorm, cum îmi poruncise el. Dar degeaba ! Somnul nu venea ; eram mai treaz ca niciodată. După cîtva timp, n-aş pu¬tea spune cît, am simţit că cineva se apropie de patul meu. După pasul rar şi apăsat, mi-am dat îndată seama că nu era tuşa. Am simţit în păr o răsuflare caldă.
— Dormi ? mă întrebă o voce răguşită.
Mă ferii să răspund, căci grozavele cuvinte : „...alt¬fel e de rău" îmi răsunau încă în urechi.
— Doarme, spuise tuşa Barberin, cum pune capul pe pernă, cum adoarme. Aşa că poţi vorbi fără grijă.
De bună seamă că s-ar fi cuvenit să le spun că sînt treaz, dar nu îndrăzneam ; mi se poruncise să dorm şi nu dormeam — eram deci vinovat.
— Ce-ai făcut cu procesul ? întrebă tuşa Barberin,
— L-am pierdut ! Judecătorii au zis că eu am fost de vină fiindcă am stat sub schelă şi că antreprenorul nu-mi datorează nimic. Şi, lovind cu pumnul în masă, începu să suduie şi să îndruge tot felul de ameninţări. Procesul l-am pierdut, urmă el peste puţin, banii i-am pierdut... şi, pe deasupra, mai sînt şi beteag. O să crăpăm de foa¬me ! Colac peste pupăză, îl mai găsesc şi pe ţîncu' ăsta aici în casă ! Ai putea să-mi spui de ce n-ai făcut cum ne-a fost vorba ?
— Fiindcă n-am putut.
— N-ai putut să-l duci la orfelinat ?
— Cum să mă despart de un copil pe care l-am hră¬nit cu laptele meu şi la care ţin ca la ochii din cap ?
— Doar nu e copilul tău !
— Cînd am vrut să fac cum mi-ai spus tu, a căzut la pat.
— Cum aşa ?
— Da, şi nu era să-l duc acolo bolnav : însemna să-l omor cu zile.
— Şi cînd s-a însănătoşit ?
— Păi nu s-a însănătoşit numaidecît. După boala asta a venit alta : tuşea, mititelul, de ţi se rupea inima. Adu-ţi aminte că tot aşa a murit şi Nicolas al nostru, bietul de el ! îmi spunea inima că, dacă îl duc la oraş, moare şi ăsta.
— Şi pe urmă ?
— Azi aşa, mîine aşa . . . M-am gîndit că, de vreme ce tot aşteptasem atîta, puteam să mai aştept.
— Şi cît are acum ?
— Opt ani.
— Foarte bine ! O să-l trimit neîntîrziat acolo unde ar fi trebuit să fie de mult. Atîta pagubă dacă n-o să-i placă !
— Vai, Jerome ! Să nu faci una ca asta !
— Ia te uită ! Şi cine ar putea să mă împiedice, ro-gu-te ? Doar nu-ţi închipui că am de gînd să-l cresc eu ?
A urmat o clipă de tăcere ; am tras aer în piept ; sim¬ţeam că mă înăbuş.
Tuşa Barberin urmă :
— Vai ! Cum te-a schimbat Parisul ! Altădată n-ai fi vorbit astfel !
— Tot ce se poate. Dar dacă Parisul m-a schimbat, apoi tot el m-a şi schilodit. Te-ai întrebat din ce o să trăim de-acum încolo ? Nu mai avem o para chioară. Vaca am vîndut-o ... Şi vrei să mai creştem şi un copil străin, cînd nici noi n-avem cu ce să ne ducem zilele ?
— E copilul meu.
— Nu-i al tău, cum nu-i nici al meu. Asta nu-i copil de ţăran. Mă uitam la el cînd şedeam la masă : e plâpînd, slăbuţ, gingaş ...
— E cel mai frumos copil de pe aici.
— Este, nu zic nu. Dar vorba-i, voinic să fie ! Că fru¬museţea nu ţine de foame. Cu umerii ăştia înguşti nu mai ajunge el muncitor, cum te văd şi cum mă vezi. E un copil de la oraş, şi noi de orăşeni n-avem nevoie.
— Dar e un copil bun şi ager ca o pisică ; şi, în afară de asta, are o inimă de aur. O să muncească el pentru noi.
— Pînă atunci trebuie să muncim noi pentru el, şi de asta nu mai sînt în stare.
— Şi dacă ni-l cer părinţii lui, ce le vei spune ?
— Părinţii lui ! Care părinţi ? Dacă ar fi vrut, l-ar fi căutat şi l-ar fi găsit de atîta amar de vreme ! Am făcut o prostie cît mine de mare cînd mi-am închipuit că părinţii lui ne vor răsplăti într-o zi că ne-am ostenit să-l creştem. Ce nerod, ce dobitoc am fost ! Parcă dacă era înfăşat în scutece scumpe şi frumos brodate asta însemna că părinţii lui aveau să-l caute ! De altminteri, poate că în răstimpul ăsta au şi murit.
— Dar dacă mai trăiesc ? Dacă într-o zi vin să ni-l ceară ? îmi spune inima că într-o zi tot au să vină.
— încăpăţînate mai sînteţi voi, femeile !
— Şi dacă totuşi vin ?
— Ei, dacă vin, îi trimitem să-l ia de la orfelinat. Şi cu asta, basta. M-am săturat. Mîine mă duc cu el la pri¬mărie. Acum mă reped pînă la Francois să-i dau de veste că m-am întors. Peste un ceas sînt îndărăt.
Uşa se deschise şi se închise la loc. Plecase.
Atunci, sărind din aşternut, am strigat-o pe tuşa Bar-berin cu glasul sugrumat :
— Mamă ! Mămico !
Ea veni în fugă la pătucul meu.
— Să nu-l laşi să mă ducă la orfelinat.
— Nu, Remi dragă, nu.
Mă sărută şi mă strînse cu drag la piept. Mîngîierile ei mă făcură să prind niţel curaj şi să mă opresc din plîns.
— Va să zică nu dormeai ? mă întrebă ea blînd.
— Ce-s de vină dacă nu mi-a fost somn ?
— Bine, nu te cert ; dar înseamnă că ai auzit ce-a spus Jerome ?
— Da, tu nu eşti mama mea, în schimb nici el nu mi-e tată.
Aceste cuvinte nu le rostisem pe acelaşi ton, fiindcă, pe cît eram de amărît de faptul că ea nu-mi era mamă, pe atît eram de bucuros, de fericit aproape şi de mîndru că el nu-mi era tată. To+ zbuciumul sufletesc mi se oglin¬dise în glas.
Tuşa Barberin păru să nu bage de seamă.
— Poate că ar fi trebuit, zise ea, să-ţi fi mărturisit mai dinainte tot adevărul ; te simţeam însă atît de mult copilul meu, îneît nu puteam să-ţi spun aşa, tam-nisam, că nu sînt mama ta adevărată ! Mămica ta, sărăcuţule, nu ştiu nici eu cine e, ai auzit şi tu. Trăieşte ? Nu mai tră¬ieşte ? Dumnezeu ştie ! . . . într-o dimineaţă, la Paris, du-cîndu-se la serviciu şi trecînd pe o stradă căreia îi spune bulevardul Brcteuil — o stradă cu copaci de o parte şi de alta — Jerome a auzit un seîncet de copil. Părea că vine dinspre poarta unei grădini. Era prin februarie, de-abia mijea de ziuă. Jerome s-a apropiat şi a dat peste un copilaş, lăsat acolo jos, lîngă poartă. S-a uitat în toate părţile cu gîndul să cheme pe cineva, cînd deodată a zărit un om care fugea printre copaci. Stătuse, pesemne, la pîndă ca să vadă dacă găseşte cineva copilul, pe care, cu siguranţă, tot el îl pusese jos, lîngă poarta grădinii. Je¬rome nu ştia ce să facă. Pruncul, ca şi cum ar fi înţeles că îi sosise un ajutor, ţipa cît îl lua gura. In timp ce Jerome stătea pe gînduri, l-au ajuns din urmă alţi mun¬citori. Cu toţii au fost de părere să ducă copilul la comi¬sariat. Micuţul plîngea de ti se rupea inima. De bună seamă că-i era frig. Dar cum nici căldura din biroul co¬misarului n-a izbutit să-l potolească, şi-au dat cu toţii seama că-i era pur şi simplu foame şi au pornit prin ve¬cini să caute vreo femeie cu copil mic. în cele din urmă au găsit una care a venit să-l alăpteze. Mititelul a început să sugă cu lăcomie. îi era grozav de foame. Apoi l-au desfăşat în faţa focului.
Era un băieţel de vreo cinci-şase luni, rumen, grăsuţ şi drăgălaş nevoie mare ! Scutecele în care era înfăşat ară¬tau că era copil de oameni avuţi. Se vede treaba că fu¬sese furat şi apoi părăsit. Cel puţin aşa gîndea comisarul. Dar întrebarea era : ce să facă cu el ? După ce şi-a notat amănunţit tot ceea ce îi povestise Jerome, precum şi sem¬nalmentele pruncului, comisarul a declarat că îl trimite la azilul de copii găsiţi, afară doar dacă cineva din cei de faţă nu dorea să-l ia : era un copil frumos, sănătos, voi¬nic, ce putea fi crescut fără multă bătaie de cap. Părinţii lui, care desigur că se şi porniseră să-l caute, aveau să-i răsplătească cu dărnicie pe cei care îl vor fi îngrijit în¬tre timp. Nici una, nici două, Jerome se apropie de biroul comisarului şi îi spune că doreşte să-l ia el. Zis şi făcut. Aveam pe atunci un copilaş de aceeaşi vîrstă, astfel că nu mi-era prea greu să mai alăptez unul. Şi iată cum am ajuns mama ta.
— Mămico !
— După vreo trei luni, copilaşul nostru a murit, şi atunci am prins şi mai mult drag de tine. Cu timpul am uitat că nu erai cu adevărat al nostru. Din nefericire, Jerome nu uita şi, după trei ani, văzînd că părinţii tăi nu te caută şi nu dau semne de viaţă, a vrut să te tri¬mită la orfelinat. Ai auzit pentru ce nu l-am ascultat.
— Nu ! Nu la orfelinat, măicuţă dragă ! Nu vreau la orfelinat ! Te rog ! am început eu să ţip, agăţîndu-mă de gîtul ei.
— Nu, băiatul mamii, fii pe pace : n-am să te las. Am eu grijă. Jerome nu-i om rău, ai să vezi. Accidentul şi teama de sărăcie îl fac să fie atît de pornit Dar are să-i treacă. O să muncim şi ai să munceşti şi tu.
— O să muncesc, o să fac orice, numai la orfelinat să nu mă dea !
— N-are să te dea ! Mai ales dacă eşti cuminte şi adormi îndată. Să nu te găsească treaz la întoarcere.
Apoi mă sărută şi mă răsuci cu faţa la perete.
Cu toată bunăvoinţa, nu izbuteam să adorm : prea fu¬sesem zdruncinat ca să-mi găsesc aşa curând liniştea şi somnul. Prin urmare, tuşa Barberin, cea atît de bună şi de blîndă cu mine, nu era mama mea adevărată ! Dar atunci cum era oare o mamă adevărată ? Şi mai bună, şi mai blîndă încă ? Peste poate !
în schimb înţelegeam şi simţeam instinctiv că un tată ar fi fost mai puţin aspru decît Barberin, că nu s-ar fi uitat la mine cu ochii aceia severi şi nici nu m-ar fi ameninţat cu băţul.
Şi acum voia să mă trimită la orfelinat ! . . . Oare tuşa Barberin o să-i poată ţine piept ?
Erau la noi în sat doi copii, cărora li se spunea „co¬piii de la orfelinat" ; purtau la gît o plăcuţă de plumb numerotată, erau prost îmbrăcaţi şi murdari ; lumea îşi bătea joc de ei şi, uneori, chiar îi bătea ; ceilalţi copii îi fugăreau cum fugăreşti un cîine de pripas — fiindcă nici cîinii de pripas n-au pe nimeni să-i apere.
Pentru nimic în lume nu voiam să ajung ca acei co¬pii , nu voiam să port o plăcuţă cu număr la gît sau să fiu fugărit şi să mi se strige : „La orfelinat ! La orfelinat!" Numai cît mă gîndeam la asta, şi mă lua cu frig, iar dinţii începeau să-mi clănţăne. Cît despre dormit, nici vorbă ! Şi Barberin putea să pice dintr-o clipă într-alta ! Din fericire nu se înapoio curînd, aşa cum spusese, şi somnul mă fură totuşi înainte de întoarcerea lui.