Pär Lagerkvist

S-a născut în 1891 la Växjö, în Småland, provincie în Suedia meridională. Tatăl său era feroviar şi împreună cu soţia sa l-au crescut într-o atmosferă familială blândă şi adânc religioasă. În mai multe din lucrările sale apare tatăl, care îl plimbă pe câmp şi prin păduri şi mama care citeşte Biblia la lumina lămpii de gaz. Ca elev de liceu, Lagerkvist devine darwinist, iar ca student publică articole la o revistă de stânga şi scrie două cărţi în proză, care însă nu sunt deloc reprezentative, nu arată încă pe viitorul scriitor. În anii următori, Lagerkvist caută, cu o hotărâre fermă şi cu un ţel precis, să-şi găsească o cale proprie în estetică. Aspiraţiile şi căutările sale îl îndepărtează de naturalism şi de simbolism şi constituie prima căutare sistematică a unui punct de vedere modernist în literatura suedeză. După o călătorie la Paris (1913), unde studiază expresionismul şi cubismul prin prisma picturii franceze, Lagerkvist vrea să treacă la o totală reînnoire. Cubismul i-a sugerat o artă pură, în tensiune totală şi o compoziţie calculat intelectualistă. Artistul trebuie să tindă către o simplitate monumentală şi să frământe în mâini marile probleme vitale ale omenirii. Lagerkvist, prin scriieri programatice şi prin experimente literare, încearcă să regenereze lirica, proza şi dramaturgia.


Moartea lui Ahasverus
- fragment -


Dumnezeu nu înseamnă nimic pentru mine. Într-adevăr, el este ceva ce urăsc, deoarece mă înşeală chiar în privinţa acestui lucru şi îl ascunde de mine. Deoarece, în credinţa lui că tânjim după el, el ne ascunde ceea ce ne dorim. Nu ne lasă să ne apropiem.
Da, Dumnezeu este cel care ne ţine departe de divinitate. Ne împiedică să ne potolim setea chiar de la izvor. Nu îngenunchez în faţa lui Dumnezeu - nu, şi nu o voi face niciodată. Dar, bucuros, m-aş aşeza lângă izvor să-mi potlesc setea - să-mi potolesc acea sete arzătoare pentru ceea ce nu pot concepe, dar care ştiu că există. La izvor, bucuros, m-aş închina.
Şi, poate, acum, chiar asta fac. Acum, că bătălia s-a încheiat, în sfârşit şi pot să mor. Acum, că în sfârşit, mi-am recâştigat pacea.
Nu ştiu ce ascunde în adâncurile salee întunecate. Dacă aş şti, poate m-aş înfricoşa. Dar îmi doresc să beau din izvor. Poate chiar acele adâncuri îmi pot linişti setea arzătoare.
Stătea pe spate şi se uita la mica încăpere albă şi cu pereţii goi, care pentru ochii lui oboşiţi nu avea limite clare, ci era doar curăţenie şi lumină în care se odihnea. Afară, marea nu mai murmura aşa cum făcea tot timpul; sau, poate el nu o mai putea auzi? Poate toate sunetele pământeşti, tot murmurul pământesc nu mai existau pentru el - poate nu mai putea auzi astfel de lucruri? Poate se afla într-un fel de leşin - ameţit de lumină.
Cineva deschise uşa cu grijă şi intră. Nu-şi putea mişca capul şi nici nu vedea bine, dar ştia că trebuia să fie micul ucenic în ale duhovniciei care, în mod regulat, era atent să nu-i lipsească nimic. Trebuia să fie el, deşi nu-l mai putea vedea.
I-ar fi făcut multă plăcere să vadă faţa aceea mică, ridată, cu zâmbetul său întotdeauna prietenos, dar, cu toate că noul venit s-a apropiat de pat, nu-şi putea da seama cine era. Păcat că nu-l putea vedea - că nu-l va mai vedea vreodată. Niciodată nu va mai vadea vreo faţă umană. Ciudat că ajunsese să-i pară rău - el care o viaţă întreagă nu avusese o dragoste anume pentru oameni.
Era ceva ciudat în privinţa acestui mic ucenic, care avusese grijă de el şi se ocupase de el cu atâta dragoste. I se părea cumva cunoscut, de parcă l-ar fi întâlnit; simţise acest lucru încă de la început, dar nu-şi putea da seama de unde şi de când. Probabil era numai în imaginaţia lui. Dar, în timp ce-l urmărea plimbându-se prin chilie în picioarele goale, care erau cam negre pe talpă deoarece întotdeauna mergea desculţ, i se părea că era ceva cunoscut: era ceva ce-şi aminte. Dar niciodată nu a putut să-şi dea seama de ce.
Omul cel mic nu era monah, era doar un ucenic care îngrijea bolnavii, aşa cum acum îl îngrijea pe străin. Era cel mai umil dintre oameni şi părea perfect în bunătatea lui de o blândeţe naturală, şi, într-adevăr, era o mare minune că o astfel de persoană ca el putea exista. Bărbatul care se afla pe patul de moarte nu putea să fie decât recunoscător că ultima fiinţă umană pe care o întâlnea era tocmai acesta.
Acum, îl simţea aşezându-i mai bine perna. Era o încântare să ştii că el era acolo. Dar nu-l vedea decât ca o figură întunecată; ca o umbră alături de el.
Deodată, camera se umplu de o lumină strălucitoare. Era extraordinar. Şi se întâmplase subit, ca prin miracol.
- Ce-i lumina asta - lumina asta pe care o văd? şopti el slăbit, atât de slab încât micul ucenic abia putu înţelege ceva. Dar a înţeles ce trebuie să fi întrebat bărbatul pe moarte, deoarece soarele scăpase printre nori, iar acum strălucea în cameră prin mica fereastră de pe peretele de miază-zi, care dădea spre mare.
Se aplecă şi-i explică bărbatului că norii se împrăştiaseră şi că soarele strălucea luminându-l. Deoarece nu voia să spună nimic mai mult decât adevărul şi să arate lucrurile aşa cum erau. Iar bărbatul ce se afla pe moarte fu mulţumit de această explicaţie simplă a ceva care îl umpluse de o mare uimire. Îşi închise ochii, dar încă mai simţea lumina încălzindu-i: că era acolo, că exista.
Iar cu această lumină - lumina atât de obişnuită pe pământ - mângâindu-l, părăsi această lume.
Multă vreme micul ucenic stătu privindu-l pe bărbatul mort - privindu-i faţa deosebită, care acum radia o linişte perfectă. Nu fusese aşa atunci când venise aici într-o noapte, în plină furtună. Ce-l schimbase atât de mult?
Cine putea fi acest străin, acest oaspete neobişnuit? Nu ştia. Nimeni de la mânăstire nu ştia. Era el un pelerin cu adevărat? Oare era creştin, cel puţin? Nimeni nu ştia.
Dar liniştea lui era una deosebită. Asta vedea cu ochii.

(fragment din romanul"Moartea lui Ahasverus", de Pär Lagerkvist, în traducerea lui Gigi Mihăiţă)