Amos Oz

S-a născut la Ierusalim într-o familie venită în Israel din Rusia şi Polonia. La 15 ani, în urma unor certuri cu tatăl său părăseşte Ierusalimul, îşi schimbă numele din Klausner în Oz şi locuieşte în kibuţul Hulda. Îşi ia licenţa în filosofie şi literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim, dar revine în kibuţ, unde se dedică scrisului, lucrează în agricultură şi predă la liceul local. Amos Oz locuieşte la Hulda timp de treizeci de ani, până în 1986, când se mută cu soţia sa şi cei trei copii în deşert, la Arad, localitate situată în apropierea ţărmului Mării Moarte.
În 1965 i se publică prima culegere de povestiri, Acolo unde ţipă şacalii, iar în 1966, romanul Altundeva, poate. În 1967 participă ca soldat într-o unitate de tancuri la războiul de şase zile pe frontul din Peninsula Sinai iar în octombrie 1973, în Războiul Yom Kippur.
Publică articole în Davar, ziarul partidului de orientare laburistă din Israel iar romanele sale încep să fie traduse. În perioada 1984-1985 este beneficiarul unei burse la Colegiul Colorado Springs din Statele Unite. Din anul 1991 este membru al Academiei de Limba Ebraică. A primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Păcii, decernat de preşedintele german Richard von Weizsäcker, titlul de Cavaler Al Legiunii de Onoare acordat de preşedintele Franţei, Jaques Chirac, premiul Israel pentru Literatură în 1998, cea mai înaltă distincţie literară a Israelului, premiul Ovidius (România) pentru romanul Să cunoşti o femeie în 2004, Prix France Culture pentru literatură străină în 2004, premiul Catalonia pentru literatură în 2004, premiul Goethe (Germania) în 2005. A fost candidat pentru premiul Nobel pentru literatură în 2004.
Au fost realizate trei ecranizări după romanele lui Amos Oz: Michael Sheli (după „Soţul meu, Michael” în 1976), Kufsa Sh'hora (după „Cutia Neagră” în 1994) şi The Little Traitor (după „Pantera din subterane” în 2007). În limba română i-au apărut traducerile a şapte romane.
În prezent este profesor la catedra de literatură de la Universitatea Ben Gurion din Beer Şeva.


Unu

Yoel a ridicat obiectul de pe poliţa căminului şi l­-a studiat cu atenţie. Îl dureau ochii. Agentul imobiliar, gîndind că nu auzise ce i-­a spus, şi-­a repetat întrebarea:
- Vreţi să mergem şi în spatele casei, să aruncaţi o privire?
Cu toate că hotărîrea lui era gata luată, Yoel nu s-­a grăbit să­-i răspundă. Avea obiceiul să facă întotdeauna o pauză înainte de a răspunde, chiar şi la întrebări simple ca: "Ce mai faci?" sau "Ce-­au mai spus azi la ştiri?". Ca şi cum cuvintele ar fi fost nişte bunuri personale, de care nu te puteai despărţi cu uşurinţă.
Agentul aştepta. Tăcerea se înstăpînise în camera elegant mobilată: un covor albastru-­închis, lat, moale şi adînc, fotolii, o canapea, o măsuţă de cafea din mahon, un televizor de import, un filodendron uriaş în colţul potrivit, un şemineu din cărămidă, unde erau aranjaţi, de­-a curmezişul, vreo şase butuci care se încălecau, mai curînd pentru imagine decît pentru folosinţă. Lîngă fereastra­ghilotină din zid, prin care se pasau mîncărurile din bucătărie, se găsea o masă de sufragerie de culoare închisă şi şase scaune cu spetează înaltă. Doar tablourile fuseseră scoase de pe pereţi şi lăsaseră în urmă dreptunghiuri de tapet decolorat. Bucătăria, văzută pe uşa deschisă, era de tip scandinav şi echipată cu cele mai moderne dispozitive electrice. Cele patru dormitoare, pe care le vizitase cu puţin înainte, corespundeau şi ele cerinţelor lui.
Yoel examina cu ochii şi cu degetele obiectul pe care­-l luase de pe poliţă. Era o figurină, o statuetă, opera unui artist amator, un animal de pradă, o felină, cioplită în lemn cafeniu de măslin şi smălţuită cu cîteva straturi de lac. Fălcile îi erau larg căscate, lăsînd la vedere colţii ascuţiţi. Cele două labe din faţă se înălţau în aer, într­-un salt spectaculos; şi laba din spate, din dreapta, era ridicată, dar arăta încordată, cu muşchii bulbucaţi în efortul de a sări; numai laba din stînga împiedica desprinderea de sol, înţepenind lighioana pe un mic postament de oţel inoxidabil. Trupul animalului se avînta într-­un unghi de patruzeci şi cinci de grade, iar tensiunea încercării de salt era atît de impulsivă, încît Yoel aproape că simţea în carnea lui durerea labei poprite şi disperarea elanului curmat. Statueta i se părea nefirească şi neconvingătoare, deşi artistul izbutise să imprime lemnului o admirabilă supleţe de felină. Pînă la urmă, probabil că nu era opera unui amator. Detaliile fălcilor şi ale labelor, unduirea spinării arcuite, tensiunea muşchilor, curbura pîntecelui, boltirea diafragmei în cuşca dură a coastelor, pînă şi unghiul urechilor animalului, trase îndărăt, aproape lipite de ceafă – tot ce însemna finisare a amănuntului era lucrat cu minuţie şi vădea stăpînirea tainei de sfidare a limitelor materiei. Da, evident, era o sculptură izbutită, eliberată de inerţia lemnului şi animată de o vitalitate crudă, sălbatică, aproape sexuală.
Şi totuşi, ceva nu era în regulă. Ceva anume era deviat, deplasat, sau prea finisat, sau nu îndeajuns de finisat. Ce anume, Yoel nu­şi putea da seama. Îl dureau ochii. I­a încolţit din nou bănuiala că era opera unui amator. Dar unde se ascundea cusurul? Simţea iscîndu­se în el o enervare uşoară, fizică, o dată cu impulsul de a se înălţa în vîrful picioarelor.
Poate din pricină că figurina aceea, cu defectul ei ascuns, îşi bătea joc, categoric, de legile gravitaţiei. Greutatea animalului de pradă din mîna lui era cu mult mai mare decît cea a suportului de oţel din care se căznea creatura să se desprindă, şi de care rămînea prinsă doar printr­un mic punct de contact între laba din spate şi piedestalul de metal. Asupra acestui punct se concentra acum întreaga atenţie a lui Yoel. A descoperit că laba era înfundată într­o depresiune infinitezimală de pe suprafaţa oţelului. Dar cum?
Vaga enervare i s­a înteţit cînd a întors obiectul cu faţa în jos şi, spre surprinderea lui, nu a descoperit urma şurubului care ar fi trebuit să se găsească acolo, ataşînd laba de piedestal. A răsucit din nou statueta: nici o urmă de şurub în carnea jivinei, între gheare şi laba aceea dindărăt. Atunci ce împiedica saltul ucigaş al fiarei? În nici un caz cleiul. Greutatea figurinei n­ar fi îngăduit nici unui adeziv dintre cei cunoscuţi de Yoel să lipească jivina de suport printr­un atît de infim punct de contact; trupul animalului, proiectat în aer într­un unghi primejdios, s­ar fi dezlipit imediat de bază. Poate că era momentul să se dea bătut şi să înceapă să poarte ochelari. Iată­l, un văduv, în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani, savurînd o pensionare timpurie, un om liber, aproape în toate înţelesurile cuvîntului: ce rost avea să nege cu încăpăţînare adevărul evident, anume că era un om obosit. Îşi cîştigase dreptul la odihnă şi avea nevoie de odihnă. Uneori îl ardeau ochii; cîteodată literele se înceţoşau pe pagină, mai ales noaptea, la lumina lămpii de pe noptieră. Şi totuşi, întrebarea aceea capitală rămăsese fără răspuns. Din moment ce animalul era mai greu decît baza şi se proiecta aproape în întregime dincolo de ea, cum de nu se răsturna? Dacă punctul de contact ar fi fost întărit cu un adeziv, s­ar fi desprins de multă vreme. Şi dacă jivina arăta intactă, unde se ascundea cusurul invizibil? De unde provenea senzaţia că, pe undeva, se ascundea o fisură? Dacă exista vreun truc ascuns, care era acesta?
În cele din urmă, impulsionat de acea vagă furie – Yoel se simţea furios chiar şi pe această furie care încolţise în el, pentru că îi plăcea să se considere un om calm, perfect stăpîn pe emoţiile lui – a apucat animalul de gît şi a încercat să rupă vraja, nu chiar prin forţă, dar eliberînd magnifica sălbăticiune din chinul misterioasei încleştări. Poate că în felul acesta o să dispară şi invizibilul cusur.
- Vai de mine, a intervenit agentul imobiliar. Ar fi păcat să o stricaţi. Nu vreţi să mergem să aruncăm o privire la magazia din grădină? S­ar putea ca grădina să vi se pară cam neglijată, dar nu­i nevoie decît de o dimineaţă de lucru ca să fie pusă la punct şi să arate strălucitoare ca roua.
Cu delicateţe, ca într­o subtilă mîngîiere, Yoel şi­a plimbat degetul în jurul tainicei legături dintre animat şi inanimat. Pînă la urmă, statueta nu era opera unui amator, ci a unui artist dotat cu viclenie şi forţă. O clipă, i­a fluturat în minte amintirea ştearsă a unei icoane bizantine care reprezenta răstignirea: şi acolo exista ceva neplauzibil şi totuşi impregnat de durere. A dat de două ori din cap, de parcă, în cele din urmă, căzuse de acord cu el însuşi să pună capăt dezbaterii lăuntrice. A suflat uşor peste statuetă, vrînd parcă să îndepărteze un invizibil fir de praf, sau poate amprentele propriilor lui degete, apoi a aşezat­o la loc pe raftul cu bibelouri, între o vază de sticlă albastră şi o cădelniţă de alamă.
- E­n regulă, a rostit. O iau.
- Poftim?
- Am hotărît să o iau.
- Ce să luaţi? a întrebat agentul derutat, privindu­şi clientul cu oarecare suspiciune.
Părea să fie un om dintr­o bucată, dur, adînc înfipt în ascunzişurile lăuntrice ale propriei lui făpturi, un tip stăruitor, dar, în acelaşi timp, distrat, absent. Stătea nemişcat, cu faţa spre etajera cu bibelouri şi cu spatele spre el.
- Casa, a răspuns, calm, omul.
- Cum, chiar aşa, pe nepusă masă? Nu vreţi să vedeţi grădina? Sau magazia?
- Am spus că o iau.
- Şi sînteţi de acord cu chiria de nouă sute de dolari pe lună, plătibilă pe o jumătate de an în avans? Cheltuielile pentru reparaţii şi impozitele căzînd în răspunderea dumneavoastră?
- De acord.
- Doamne, dacă toţi clienţii mei ar fi ca dumneavoastră! a chicotit agentul. Aş putea şi eu să­mi petrec toată ziua la mare. Am un hobby: canotajul. Nu vreţi să încercaţi mai întîi maşina de spălat şi cuptorul electric?
- Te cred pe cuvînt. Dacă se vor ivi ceva probleme, ne putem oricînd întîlni. Du­mă la biroul dumitale şi să terminăm cu hîrţogăria.


Doi

În maşină, pe drumul de întoarcere din suburbia numită Ramat Lotan la biroul din centrul străzii Ibn Gabirol, agentul imobiliar s­a dezlănţuit într­un monolog. A vorbit despre piaţa imobiliară, despre colapsul bursei de valori, despre noua politică economică, pe care o considera absolut scrîntită, şi despre guvernul ăsta care ar merita să fie ştim­noi­ce. I­a explicat lui Yoel că proprietarul casei, pe care agentul îl cunoştea personal, un anume Yosi Kramer, era director de departament la EL AL, şi fusese trimis pe neaşteptate, fără nici un preaviz, pentru trei ani la New York; de­abia a avut timp, sărmanul, să­şi ia nevasta şi copiii şi să pună mîna pe apartamentul altui israelian, care se mutase din Queens la Miami.
Agentul îşi spunea că omul din dreapta lui nu avea aerul cuiva capabil să se răzgîndească în ultimul minut: un client care într­o oră şi jumătate vizitează două proprietăţi şi apoi o închiriază pe o a treia, la douăzeci de minute după ce i­a călcat pragul, fără să se tîrguiască asupra preţului, n­o să dea acum bir cu fugiţii. Cu toate acestea, agentul simţea că e de datoria lui să continue a­l convinge pe omul tăcut de lîngă el că avusese parte de un mare chilipir. Şi era totodată curios să afle cîte ceva despre străinul acesta cu mişcări încete, cu riduri fine în colţurile ochilor care sugerau un surîs vag ironic, deşi pe buzele­i subţiri nu adia nici măcar o umbră de zîmbet. Drept care, agentul continua să ridice osanale proprietăţii, expunînd avantajele casei duplex, situată într­o suburbie exclusivistă şi construită după toate regulile artei, cum se spune. Şi vecinii din dreapta erau o pereche de americani, frate şi soră, oameni serioşi, trimişi, pare­se, să reprezinte o fundaţie caritabilă din Detroit. Aşa încît tihna şi liniştea erau perfect asigurate. Pe întreaga stradă se înşiruiau vile foarte îngrijite, existau o parcare spaţioasă, un centru comercial şi o şcoală doar la vreo două sute de metri de uşa casei lui, iar la o distanţă de douăzeci de minute era marea şi, în general, aveţi oraşul în palmă.
- Locuinţa, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, e complet mobilată şi echipată, pentru că cei din familia Kramer, adică proprietarii, sînt oameni care ştiu ce înseamnă un lucru de calitate şi, în orice caz, cînd e vorba de un director din EL AL, poţi fi sigur şi că toate lucrurile au fost cumpărate în străinătate, că totul e sută la sută garantat, inclusiv dispozitivele şi aparatura electrocasnică. Oricine îşi poate da seama că dumneavoastră sînteţi un om cu discernămînt şi că vă pricepeţi să luaţi o decizie imediată. Dacă toţi clienţii mei ar fi ca dumneavoastră – dar v­am spus deja lucrul ăsta. Şi, dacă nu sînt indiscret, cu ce vă ocupaţi?
Yoel a chibzuit asupra răspunsului, de parcă îşi culegea cuvintele cu o pensetă. După un timp, a rostit:
- Lucrez pentru guvern.
Şi a continuat să facă ce făcuse şi pînă atunci: îşi rezema mereu degetele pe torpedo, lăsîndu­le să se odihnească o clipă pe suprafaţa lucioasă de plastic bleumarin, apoi le ridica, fie brusc, fie domol, fie cu un gest furiş. După care şi le rezema iarăşi. Dar mişcarea maşinii îl împiedica să ajungă la vreo concluzie. De fapt, nici nu mai ştia care era întrebarea. Silueta crucificată din icoana bizantină avea un chip de fată, în pofida bărbii.
- Şi soţia dumneavoastră? Lucrează şi ea?
- Soţia mea a murit.
- Îmi cer scuze, a răspuns politicos agentul.
Şi, uşor încurcat, a găsit cu cale să adauge:
- Şi soţia mea are probleme. Nişte migrene de­i plesneşte capul, iar medicii nu le pot veni de hac. Şi copiii dumneavoastră ce vîrste au?
Din nou s­ar fi zis că Yoel cumpănea în minte acurateţea faptelor şi că pregătea un răspuns cu grijă elaborat.
- Am o singură fiică, de şaisprezece ani şi jumătate.
Agentul a lăsat să­i scape un chicotit şi apoi a adăugat pe un ton de intimitate, dorind să stabilească o legătură de camaraderie bărbătească cu străinul:
- O vîrstă cam ingrată, nu? Amorezi, crize, bani de rochii şi aşa mai departe.
După care a continuat, întrebînd dacă nu­i o indiscreţie din partea lui, dar e curios, din moment ce aşa stau lucrurile, de ce avea nevoie de patru dormitoare? Yoel nu i­a răspuns. Agentul s­a scuzat, desigur că asta nu era treaba lui, pusese întrebarea doar aşa, din simplă curiozitate. Şi el avea doi băieţi, unul de nouăsprezece şi celălalt de douăzeci de ani, o diferenţă doar de un an şi jumătate între ei. O problemă. Amîndoi erau în armată, amîndoi în unităţi combatante. Bine că s­a terminat cu povestea aia căcăcioasă din Liban, unde am feştelit­o – dacă s­o fi terminat într­adevăr –, păcat numai că a ieşit atîta tevatură, şi a ţinut să sublinieze că spune lucrul ăsta deşi el, personal, nu­i de stînga, ba chiar departe de aşa ceva.
- Şi dumneavoastră ce vederi politice aveţi?
- Mai sînt şi două doamne bătrîne, a catadicsit Yoel să răspundă la prima întrebare, cu vocea lui joasă, egală. Bunicile vor locui împreună cu noi.
Şi dorind parcă să pună capăt conversaţiei, a închis ochii. Da, în ochi i se concentra întreaga oboseală. Din cine ştie ce motiv, repeta în minte cuvintele rostite de agent. Amorezi. Crize. Marea. Şi aveţi oraşul în palmă.
Agentul turuia de zor:
- De ce să nu­i facem cunoştinţă fiicei dumneavoastră cu băieţii mei? Poate că unul din ei o să i se potrivească. Să ştiţi că eu cînd plec în oraş folosesc întotdeauna drumul ăsta, şi nu ruta practicată de toţi. E drept că­i mai ocolit, dar scăpăm de vreo patru sau cinci afurisite de stopuri. Apropo, şi eu locuiesc în Ramat Lotan. Nu departe de dumneavoastră. Adică de casa pe care aţi ales­o. O să vă dau numărul meu de telefon de acasă şi mă puteţi suna dacă aveţi vreo problemă. Asta nu înseamnă că o să aveţi. Dar daţi­mi un telefon ori de cîte ori aveţi chef. Va fi o plăcere pentru mine să vă conduc prin împrejurimi şi să vă arăt unde se găseşte fiecare lucru. E important să ţineţi minte că, dacă plecaţi în oraş la orele de vîrf, trebuie să folosiţi numai ruta asta ocolită. Cînd am făcut armata, la artilerie, am avut un comandant de regiment, Jimmy Gal, unul care n­avea o ureche, poate că aţi auzit de el, şi care ne spunea că între două puncte nu poate exista decît o singură linie dreaptă, dar linia asta e întotdeauna ticsită de imbecili. Cunoşteaţi gluma?
Yoel a răspuns:
- Mulţumesc.
Agentul a mai bîiguit ceva despre cum era în armată pe atunci şi cum e acum, pe urmă a renunţat şi a deschis aparatul de radio, în mijlocul unei reclame idioate, pe canalul de muzică pop. Şi după aceea, brusc, de parcă o ultimă undă de tristeţe emisă de omul de lîngă el s­-ar fi propagat şi în sufletul lui, a întins mîna şi a schimbat postul, pe programul de muzică clasică.
Au continuat să înainteze fără să­şi mai vorbească. La ora patru şi jumătate, pe o după­amiază de vară umedă, oraşul Tel Aviv i­a apărut lui Yoel asudat şi urîcios. Prin comparaţie, Ierusalimul i se schiţa în minte într­o lumină răcoroasă, învăluit în nori de ploaie, scînteind într­un asfinţit fumuriu.
Postul de radio transmitea muzică barocă. La rîndul său, Yoel a renunţat la gestica degetelor pe torpedo şi şi­a vîrît mîinile între genunchi, de parc­ar fi vrut să şi le încălzească. Brusc, l­a invadat o senzaţie de uşurare pentru că, în sfîrşit, avea impresia că găsise ceea ce căuta: animalul de pradă nu avea ochi. Artistul – pînă la urmă un amator – uitase să­i facă ochi. Sau poate avea ochi, dar nu unde trebuia. Poate că erau inegali, unul mai mare şi unul mai mic. Va trebui să mai studieze o dată statueta. Şi, în orice caz, era prea devreme ca să­-şi piardă speranţa.


Fragment preluat din volumul "Amos Oz - Să cunoşti o femeie,Editura Polirom, 2004
traducere de Antoaneta Ralian