George Ţărnea

RUGĂCIUNE DE POET

Fă-mi Doamne rost de-o axiomă
Mai rezistentă la purtat,
Să pot răzbi,din vomă-n vomă,
Cu optimismul prescurtat…


Că-i prea pe dos ce se întâmplă
În lumea asta de consum.
Mi-au răsărit trei crini la tâmplă
Dar cum pot,Doamne,să-mi asum


Nemăsurata lor lumină –
Care nu pare-a scăpăta –
Fără o diplomă divină
Semnată chiar de mâna ta


De-aceea te şi-ntreb,Stăpâne
A tot ce-i încă mărginit,
După uitare,cum rămâne
Cu partea mea de infinit ?


CÂNTEC DE SPERANŢĂ

Trup langa trup si lumina-n
lumina,
Desfatare uituca pe lespezi
fierbinti-
Tu,pierzania mea dintr-o zi
ce-o sa vina,
Mai ingaduie-mi gandul
ca poate nu minti.


Purtatoare de fruct,
preacurata fecioara
Fericirii de-as sti ca te vinzi
pe arginti
Nici atunci raul tau n-ar putea
sa ma doara
Cum ma doare doar spaima
ca poate nu minti.


Sa apuna de tot carnea mea
prea batrana
Langa mugurii tai nefiresc
de cuminti
Si din oarba-mi trufie nimic
nu ramana
Daca-n schimb am speranta
ca poate nu minti.


Tu,stapana si stea nevisata
vreodata,
Tu,indemn repetat al iesirii
din minti,
Bietul meu adevar e-un pacat
fara pata
Si ma-nchin la minciuna
ca poate nu minti.


PUNCTUL COMUN

Trec separat prin noi aceleasi zile
Trec separat prin noi aceleasi stari,
Tacerea ta imi staruie-n pupile
Plecarea mea iti plange-n asteptari.

Nici unul nici altul nu se-ndura
Sa puna capat chinului din el
Desi sarutul ne-a-nghetat pe gura
si frica de-mpacare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleasi clipe
Trec separat prin noi aceleasi legi
Iubirea noastra-i plina de risipe-
Ramane sa-nteleg si sa-ntelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o data
Si iata-ne constransi la convorbiri
Purtate intr-o ura mai ciudata
Pe seama separatelor iubiri.


EGLOGA ARTEI CULINARE

Între războaie şi-ntre ploi
Dă măgăreaţa peste noi,
Ne toacă sufletul mărunt
Şi-apoi îl perpeleşte-n unt –
La foc domol şi-ndelungat –
Să-i fie gustul mai legat,
Iar la sfârşit îl stinge-n vin
Trecând într-un festin divin
Drept preparatul cel mai rar
Din reţetarul culinar…
De-aceea,poate, ne şi cer
Cei mari,să ne urcăm la cer,
Pe nesimţite şi desculţi,
Cât mai tăcuţi şi cât mai mulţi,
Cât mai umili,cât mai cuminţi,
Dar nici prea reci,nici prea fierbinţi.


SCRISOARE DE BUN RĂMAS

Iubito, cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rand pe rand
Cine s-antors mereu cu ziua-n gand
cine a pierdut si cine a castigat
De toate inlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain si prea inalt
Cand am sa uit cum suna glasul tau,
Decat tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi in doi
Iubito, cata lume intre noi.