miercuri, 8 aprilie 2009

Camil Petrescu


S-a născut în Bucureşti, la 22 aprilie 1894. A fost fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei Cheler, fiind crescut de o doică din familia subcomisarului de poliţie Tudor Popescu, din mahalaua Moşilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul "Sfântul Sava" şi la Liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Datorită rezultatelor bune la învăţătură devine bursier intern, iar din 1913 a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie şi Litere de la Universitatea Bucureşti. Îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre fenomenologie în opera lui Husserl.
A debutat în revista Facla (1914), cu articolul "Femeile şi fetele de azi", sub pseudonimul Raul D.
Între 1916 - 1918 a participat ca ofiţer la primul război mondial; experienţele trăite în război se regăsesc în romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", publicat în anul 1930. În 1916, a fost mobilizat şi a plecat pe front, unde a fost rănit. După un stagiu într-un spital militar, a ajuns iarăşi în prima linie şi în scurt timp a fost luat prizonier la unguri. Ambianţa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 a fost eliberat din lagăr, revenind la Bucureşti.
Încă din 1920 a participat la şedinţele cenaclului "Sburătorul" condus de Eugen Lovinescu, publicând în revista omonimă primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea a fost modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama "Jocul ielelor" şi a eroului său din romanul "Patul lui Procust".
Camil Petrescu a debutat editorial cu volumul de Versuri "Idee. Ciclul morţii" publicat în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, "Patul lui Procust".
În 1939 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Academiei Române.
S-a stins din viaţă la 14 mai 1957, la Bucureşti. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu "Un om între oameni" a rămas neterminat. Ion Negoiţescu îi va caracteriza sec romanul, drept "o întreprindere jalnică". Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbrăţişat principiile realismului socialist şi a devenit unul dintre cântăreţii noului regim comunist.



În ceasul dintâi...

Dar iezerele unul lângă altul sute,
Când râd arhipeleagurile lumii mute?
Geyserii lungi lumina descompun
Ca munţii de cristal şi alaun.

Iradiază sorii albi, de-odată patru,
Terasele de ape vii în amfiteatru…
Grădinile Semiramidei, lateral
Din răsărit pân’ la apus, în sus de val.

Azvârl orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spiralele de stele...
Când evantalii latescente trec domol
Ca reci comete dincolo de gol.

Fâşii de lumină caută gândind
Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind…
Aşa era… aşa era întâiul ceas,
De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.


Patul lui Procust

Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.


Cearta

Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită,
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine:
Să râzi?
Să plângi?
Dar îţi strălucesc ochii
De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amândouă
Negrăit de frumos,
Cum cade câte-o rază de lumină
Pe nasul unui copil mânios.
Eu însă citesc mai departe şi tac…

Şi tu plângi tot mai tare,
Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziu
Să zâmbesc
Privind într-altă parte
(Mereu aplecat cu ochii-n carte)
Ca să mă smuceşti furioasă de haină
Şi să râzi plângând acum de ciudă
Că te-am împăcat.


În prag

Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.

Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.

În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros «odinioară»
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)

Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?

O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.


Versurile

Ţi-am spus că am scris pentru tine
Versuri
Şi curiozitatea ta nu mai are astâmpăr…
M-ai luat lângă tine pe divanul,
- Pe care mai cad draperiile roşii de catifea –
Şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea,
Care totuşi
Nu te mai face să râzi.

Asculţi cu ochii,
Cu născiorul,
Şi cu urechile micuţe,
(Stă cuminte până şi mătasa rochii).

Eu povestesc ce-mi trece prin cap
Şi seriozitatea ta e fără margini.

Dar iată, când gândesc să scap,
Dintr-o umbră de surâs din ochii mei
Ai prins de veste că-ţi spun dinadins,
Alte prăpăstii
Şi te năpusteşti pe mine
Mânioasă, cu pumni mititei.


Poezii culese din "Versuri", Camil Petrescu,
Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu