S-a născut în Arad, la 4 aprilie 1938. Din motive mai mult sau mai puţin profesionale, viaţa l-a purtat frecvent prin aproape toate oraşele cu cenacluri literare impotante, fapt care i-a înlesnit publicarea poeziilor în revistele literare de seamă, de la "Contemporanul" la "România literară",de la "Familia" la "Orizont", "Viaţa românească" sau "Convorbiri literare". A debutat editorial cu volumul "O lege care se spune încet", apărut la editura Dacia, în anul 1981, cu o prefaţă semnată de prietenul său, regretatul Ştefan Augustin Doinaş. Acest neoromantic a ajuns sub acţiunea vârstei la un gust al clarităţii: bogăţia verbală face loc unei expresii mai concentrate, în care mişcările sufleteşti îşi păstrează totuşi amploarea. O nevoie de spectacol dă acestei poezii o capacitate rară de de a convinge. Poetul îşi clamează disperarea parcă temându-se că marea sa iubire nu va fi totuşi înţeleasă la justa ei valoare. Apariţiile sale la şedinţele de cenaclu, deşi sunt destul de rare, sunt transformate de Gligor Sava în momente de poezie de neuitat. El nu-şi "citeşte" poeziile; le recită, folosind o voce înaltă, nu total lipsită de trăsături narcisiace, cu o gestică expresivă şi controlată a mâinii susţinând constant o ţigară aprinsă, în cealaltă mână cu hâtia dactilografiată îngrijit. Gligor Sava nu scrie poezie, el este Poezia, cu disperarea şi nevoia de a o spune clar, în obrazul acestei lumi capricioase.
Ars Poetica
- eseuri lirice -
1
Dar mă înalţ la ceruri şi trupu-mi se scufundă
şi, doamne câtă lume se strânge-n despărţiri.
Un aer tot mai rece încearcă să pătrundă
în golul care astăzi renunţă la iubiri.
În ochiul cel mai orb se naşte-o-nfăţişare,
un fel de rădăcină cu care ne hrănim
o legătură strânsă cu fructul din lăstare,
icoană opulentă cu care ne-amăgim.
Aşa cum noroiul din bob în bob se duce
viaţa noastră pură se naşte chiar pe cruce.
2
Nepământean trăieşte poetul pe pământ
păstrând în trup poveri şi zămislind desprinderi,
el scormoneşte veşnic să işte noi aprinderi,
pe-ascuns dintr-o scânteie foc nou înduplecând.
Se amăgeşte poate sau plin de-nţelepciune
el inventează zborul tăindu-şi, crud, aripa
şi înălţând spre ceruri Ideea, naşte clipa
la care însuşi Domnul, i se supune.
Mi-e trupul plin de răni, priviţi-l cum se duce;
eterna rădăcină în smulge de pe cruce!?
3
E trupul iarăşi pulberi şi pulberea făptură.
În ochiul clar dau buzna pierdutele iubiri.
Le-mbrăţişezi patetic, le rupi ori le respiri
ca pe o floare rară sau un sărut pe gură.
Nimic nu e făţarnic, din spirit pleacă gestul
cu care peste margini ridici şi lepezi lestul.
4
Un lemn de trandafir ţi-e trup. Simbol
din care ai zvâcnit rupându-ţi jugul.
Şi arzi ca un amurg pe care rugul
îl linguşeşte brusc, râvnindu-l gol.
Eu mă strecor viclean în flacăra nebună
din care te-ai aprins. Să ardem împreună!
5
Ce dragoste mocnită trudeşte în cenuşă
şi nici o respirare nu-i tulbură surghiunul.
E jarul tot mai stins, zvâcnind spre cer, lăstunul,
chiar stropul, poate ultim, îl va ascunde-n guşă.
iar tu vei sta de pază ca un soldat datornic,
stăpânei tale, veşnic, să îi rămâi statornic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu