Paul Verlaine

Poezii în traducerea lui de Ştefan Octavian Iosif

În surdină

Liniştiţi în adumbrirea
Ce din ramuri se desface
Dragostea să ne-o pătrundem
De-o aşa adîncă pace.

Ca-ntr-un vis frumos şi tainic
Duşi să ne topim cu-ncetul
În melancolia vagă
Ce-o împrăştie brădetul.

Ţine-ţi braţele în cruce,
Ochii-nchişi pe jumătate
Şi din inima ţi-alungă
Orice dor într-însa bate.

Să ne-adoarmă ca într-un leagăn
Adierile uşoare


Colocviu sentimental

În parcul vechi şi rece şi pustiu,
Trec două umbre-n ceasul cenuşiu.

Li-s ochii ofiliţi, au buze moi
Şi desluşeşti cu greu ce-şi spun ei doi.

În parcul vechi şi rece şi pustiu,
Nălucile îşi fac trecutul viu.

− Îţi aminteşti extazul nostru vechi ?
− Ce tot îmi torci trecutul în urechi !

− Dar astăzi mă mai strigi pe nume tu
Şi-n vis îţi mai răsar eu oare ? − Nu.

− Ah, zile dragi cum altele n-om şti,
Cînd gurile ni se uneau ! − O fi ...

− Ce bolţi albastre, ce speranţe mari !
− Speranţa-i azi prin norii funerari.

Şi astfel merg stîrnind ovăzu-n drum
Şi noaptea îi aude doar, prin fum...


Amorul sfărâmat

Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.

Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori - şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luîndu-şi zborul,
Întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mîhnită şi pustie...

E trist din cale-afară... Chiar tu, aşa-i, femeie?
Rămîi pierdută parcă, deşi firea-ţi uşoară
Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară
Prin pulberea de marmor purtată pe alee...


Nu este aşa?

Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mîndri şi buni în veci cu ei?

Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cînta-vor în iubire,
Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire,
Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîşie,
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.

Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.