S-a născut la Heidelberg într-o familie de intelectuali (tatăl său era doctor în chimie). A crescut la Hanovra, unde a urmat şcoala între 1901 şi 1913. A studiat biologia la Leipzig şi Napoli, şi ulterior, în calitate de entomolog a descoperit numeroase specii de insecte. A servit o perioadă în Legiunea Străină din Africa de Nord şi s-a remarcat în Primul Război Mondial, a fost rănit şi decorat cu Medalia de Merit. Între 1919 şo 1923 a fost Ofiţer al Armatei Republicii de la Weimar. În 1927 s-a mutat la Berlin. Iniţia a simpatizat mişcarea nazistă, dar deja în 1933 s-a distanţat de regimul lui Hitler care tocmai preluase puterea. A colaborat la numeroase ziare de dreapta, precum „Standarte”, „Die Kommenden” şi „Der Vormarsch”. A participat la al Doilea Război Mondial, având gradul de căpitan. Aderenţa sa la ideologia nazistă din anii douăzeci s-a transformat ulterior într-o acerbă critică a acesteia, mai ales după ce prietena sa, Else Lasker-Schüller, a fost molestată de Gestapo. S-a căsătorit în 1925 cu Gretha von Jensen. A avut doi fii, unul din care a murit la doar 18 ani în luptele din Italia, la finele anului 1944.
În pofida controversatei sale relaţii cu nazismul, Junger este considerat ca unul dintre cei mai importanţi gînditori şi scriitori germani ai secolului XX. Personalitate puternică, marcată de nonconformism şi de fascinaţia "experienţelor-limită", el a suscitat deopotriva admiraţie nemarginita şi contestare aprigă. Lucrările sale (proză artistică, eseuri, jurnale) s-au bucurat de o audienţă extrem de mare înlumea întreagă. De-a lungul îndelungatei sale vieţi (a trăit 103 ani !) a scris mai bine de 50 de cărţi, inclusiv romanul autobiografic Furtuna de oţel ("In Stahlgewittern", 1920) în care povesteşte despre experienţa sa din primul război mondial. Romanul l-a inspirat pe Camil Petrescu în momentul când acesta a scris Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război.

Albine de sticlă
- fragment -

13

Urmărind activitatea automatelor, uitasem că-l aştept pe Zapparoni. Totuşi, acesta era de faţă ca un şef invizibil. Îi simţeam puterea pe care se bizuia spectacolul.

În domeniul mai profund al tehnicii, acolo unde aceasta devine vrajă, interesează mai puţin latura economică, ba chiar sporul de putere, cât mai ales trăsătura ludică. Devine clar că suntem prinşi într-un joc, într-un dans al spiritului, care nu ţine seama de nici o aritmetică. Punctul final în ştiinţa noastră este intuiţia, este chemarea fatală, este pură figuraţie.

Trăsătura ludică se vădeşte mai clar în miniaturi decât în făpturile gigantice din lumea noastră. Ochilor grosolani le pot impune numai masele, mai ales când sunt în mişcare. Şi totuşi, într-o muscă se ascund nu mai puţine organe decât în leviatan.

Acesta era lucrul care mă captivase pe terenul experimental al lui Zapparoni, astfel încât uitasem ca un şcolar timpul şi locul. Nu mă gândeam nici că totul putea fi periculos, deoarece unele făpturi şuierau deseori pe lângă mine ca nişte proiectile. Felul cum ţâşneau de la stupi ca nişte fascicule de raze, ca să se arunce asemenea unei plase sclipitoare asupra florei multicolore, pentru ca apoi să fie azvârlite înapoi, să frâneze, să aştepte într-un roi des, până când o culegătoare după alta să fie chemată, printr-un apel neauzit, printr-un semn nevăzut dat în ritm rapid şi egal, ca să-şi depună recolta, totul era un spectacol care fascina, hipnotiza, adormea spiritul. Nu ştiu ce mă uimea mai mult, măiestria invenţiei fiecărui corp în parte sau jocul de ansamblu. Poate că în fond mă încânta priveliştea acelui dans viguros, puterea concentrată fără niciun scop într-o ordine superioară.

După ce am urmărit cu mare încordare, vreme de o oră, evoluţia automatelor, am crezut că am înţeles, nu secretul tehnic, desigur, ci sistemul instalaţiei. Abia ajuns aici, am început să am obiecţii critice şi să mă gândesc la îmbunătăţiri. Această nelinişte, această insatisfacţie sunt ciudate, deşi se numără printre trăsăturile noastre de caracter. Presupunând că am întâlni, să zicem în Australia, un soi de animale cum n-am mai văzut niciodată, am fi, ce-i drept, miraţi la fel, dar n-am începe numaidecât să ne batem capul cum să le îmbunătăţim. De aici rezultă prin ce se deosebeşte autoritatea creatoare.

Orice băiat căruia i se dăruieşte astăzi o bicicletă e de îndată gata să formuleze o critică tehnică. În ce mă priveşte, eu am fost dresat în acest sens din anii în care făceam recepţia tancurilor. Găseam atunci întotdeauna ceva de pus în discuţie şi ajunsesem de pomină prin uzine, ca unul care cere imposibilul. Calculul de bază la asemenea construcţii e simplu, misiunea lor constă în distribuirea cea mai favorabilă a potenţialului de foc, mobilitate şi securitate. Fiecare dintre aceşti factori poate fi sporit pe seama celorlalţi. Securitatea se află pe ultimul loc; costul nu joacă nici un rol şi tot aşa confortul. La maşinile de transport, lucrurile stau altfel; costul, securitatea şi confortul interesează în primul rând. Exigenţele sunt comune numai în privinţa vitezei. Viteza se numără printre principiile epocii. De aceea i se şi aduc jertfe nu numai în război, ci şi în timp de pace.

În ceea ce priveşte instalaţia lui Zapparoni, problema ce se punea, după uimirea de la început, era aceea a costului. Creaturile de sticlă făceau impresia unor automate de lux - socoteam posibil ca fiecare dintre ele să coste cât un automobil bun sau chiar un avion. Cu siguranţă că, după supunerea lor la probă, Zapparoni avea să le fabrice în serie, aşa cum se întâmpla cu toate invenţiile lui. Era evident că printr-un asemenea roi, poate chiar printr-o singură albină de sticlă putea să obţină într-o zi de primăvară mai multă miere decât un roi natural într-un an. Automatele sale puteau să lucreze, desigur, şi pe ploaie şi în timpul nopţii. Dar ce contau asemenea câştiguri faţă de cheltuielile imense?

Bun, mierea este un aliment delicios, dar dacă se intenţiona mărirea producţiei, aceasta nu era treaba industriei automatelor. Era mai curând o sarcină a chimiei. Mă gândeam la laboratoare, aşa cum le văzusem în Provence, de exemplu la Grasse, unde se extrage esenţă de parfum din milioane de flori. Acolo au păduri de portocali amari, câmpuri de violete şi tuberoze, coaste acoperite de levănţică albastră în machi. Printr-un procedeu asemănător s-ar putea obţine şi miere. S-ar putea exploata păşunile, la fel cum se face cu zăcămintele noastre de cărbuni, din care se scoate nu numai combustibil, ci şi nenumărate chimicale, esenţe, culori, medicamente de tot felul, chiar şi fibre textile. Mă şi miram cum de n-a venit încă nimănui această idee.

Fireşte, Zapparoni luase de mult în considerare problema costului, altminteri ar fi fost cel dintâi miliardar care nu se pricepe să calculeze în modul cel mai strict. S-a întâmplat câte unuia să constate spre paguba lui ce bine cunosc oamenii foarte bogaţi valoarea bănuţului. Nici n-ar fi devenit atât de bogaţi, dacă n-ar fi avut acest dar.

Era deci de presupus că acel complex de automate avea un sens în afara economiei obişnuite. Putea fi vorba de jucăria unui nabab, cu care acesta se delecta la întoarcerea de pe terenul de golf sau de la pescuit. Într-o epocă tehnică, şi jucăriile sunt tehnice. Până şi unii milionari s-au ruinat cu asemenea glume. La joc, nu ţii mâna pe punga de bani.

Presupunerea era totuşi neverosimilă, căci, dacă Zapparoni ar fi vrut să cheltuiască timp şi bani pentru nişte menus plaisirs, cinematograful îi oferea pe deplin prilejul. Filmele-Zapparoni erau marea lui pasiune. Cuteza în acest domeniu experimente care pe alţii i-ar fi dus la azil. În sine, ideea de a folosi ca interpreţi ai scenariului automate era, fireşte, veche şi fusese adesea probată în istoria cinematografiei. Totuşi, caracterul de automate al personajelor nu fusese pus niciodată la îndoială de către spectatori, din care pricină încercările se limitaseră la domeniul basmelor sau al grotescului, la efectele de bază ale teatrului de marionete sau ale vechii lanterna magica, Zapparoni voia însă să realizeze automatul în sensul de demult, automatul lui Albertus sau al lui Regiomontanus. Voia oameni artificiali de mărime naturală, figuri care să semene cu oamenii. Toată lumea făcuse haz de această idee şi se arătase indignată, socotind-o drept bizarerie de prost gust a unui excentric.

Şi totuşi, cu toţii se înşelaseră, căci chiar primul film făcuse furori. Fusese un luxos joc de păpuşi fără păpuşi şi fără sfori, o premieră nu numai a unui film, ci a unui nou gen artistic. E-adevărat, figurile se mai deosebeau puţin de oamenii obişnuiţi, însă într-un mod avantajos. Chipurile erau mai strălucitoare, mai nepătate, ochii mai mari, cu sclipiri de piatră preţioasă, mişcările mai lente, mai distinse, iar în momentele de emoţie mai violente, mai rapide decât ar fi corespuns experienţei. Urâtul, anormalul fuseseră şi ele transpuse într-un domeniu nou, amuzant sau înfricoşător, dar întotdeauna fascinant. Un Caliban, un Shylock, un clopotar de la Notre-Dame, aşa cum îi reprezenta Zapparoni, nu puteau fi procreaţi în nici un pat, născuţi de nici o femeie, oricât de deosebită i-ar fi fost înzestrarea. Printre oameni puteau să apară şi pure făpturi fantastice, un Goliath, un Barbă-cot, un arhivar Lindhorst, un înger al Bunei Vestiri prin al cărui trup şi ale cărui aripi se întrezăreau obiectele.

Se vedea, pe jumătate cu consternare, pe jumătate cu uimire, că aceste figuri nu imitau pur şi simplu făptura omenească, ci îi şi extindeau scala dincolo de posibilităţile ei. Vocile căpătau o înălţime care ar fi făcut de ruşine o privighetoare şi o profunzime pe care ar fi invidiat-o orice bas; mişcarea şi expresia destăinuiau că natura fusese bine studiată şi apoi depăşită.

Impresia era extraordinară. Publicul admira acum cu exaltare ceea ce în ajun fusese luat în râs. Nu vreau să repet ceea ce afirmau autorii elogiilor. Ei vedeau în jocul marionetelor o nouă operă de artă, care înfăţişa tipuri ideale. Fireşte, se adăuga naivitatea care caracteriza spiritul timpului, gata să întâmpine invenţiile îndrăzneţe ca un copil păpuşa ce i se dăruieşte. Ziarele deplângeau soarta unui tânăr care se aruncase în Tamisa. Bietul de el o luase pe eroina lui Zapparoni drept o femeie în carne şi oase şi nu rezistase durerii provocate de dezamăgire. Conducerea întreprinderii îşi exprimase compasiunea şi lăsase să se întrevadă că n-ar fi fost inimaginabil ca frumoasa făptură-robot să fi răspuns afecţiunii tânărului. Acesta acţionase pripit, nu înţelesese ultimele posibilităţi ale tehnicii. În orice caz, succesul era imens şi cu siguranţă că amortiza cheltuielile. Zapparoni avea o mână de aur.

Nu, cine putea să se joace cu oameni artificiali avea destulă distracţie. N-avea nevoie să se amuze cu albine de sticlă. Nu un teren de joc era cel pe care mă aflam. Există totuşi şi alte domenii în care banul devine lipsit de importanţă.

Desigur, aceste albine de sticlă care adunau aici miere erau o jucărie. A aduna miere ar fi fost o misiune absurdă pentru nişte opere de artă. Totuşi, cu făpturi în stare de aşa ceva se putea face aproape orice. Pentru asemenea automate era mai uşor să adune grăunţe de aur şi diamante decât nectarul pe care-l sorbeau din flori. Dar chiar şi pentru cea mai bună afacere erau prea scumpe. Lucruri absurde din punct de vedere economic se fac numai când în joc este puterea.

Şi, într-adevăr, cel ce dispunea de asemenea roiuri era un om puternic. Era probabil mai puternic decât cel care avea acelaşi număr de avioane. David a fost mai puternic, mai inteligent decât Goliath.

Aici economia nu putea să joace nici un rol, sau juca unul numai în măsura în care intervenea altă economie, una titanică. Calculul trebuia făcut pe alte coordonate. Nu-mi puteam îngădui nicio apreciere în privinţa costului unei asemenea albine; se ridica însă cu siguranţă la o mie de lire, ceea ce, din punctul de vedere al unui apicultor, era o nebunie. Dar există şi alte puncte de vedere. Un crucişător stratosferic putea să coste cam un milion de lire; aceasta era, din unghiul de vedere al unui apicultor sau al unui călăreţ din cavaleria uşoară, nu mai puţin o nebunie. Când te gândeai ce încărcătură înfiorătoare putea să transporte până la ţintă un asemenea crucişător, preţul se ridica la o sumă fantastică. Dar acest preţ redevenea minimal, dacă aveai în vedere pagubele pe care urma să le provoace un asemenea aparat. Se spulberau în aer miliarde, abstracţie făcând de vieţile omeneşti. Dacă se putea lipi o asemenea albinuţă de o dihanie aflată în zbor, făcând-o să explodeze, cele o mie de lire erau doar o bagatelă, un fleac. Trebuie să admitem că în lumea noastră se calculează cu mare economie, chiar când e vorba de maşini. Există totuşi excepţii. Sunt cazuri în care se face cu generozitate mai multă risipă decât făcea August cel Tare şi ministrul său Brühl. Şi totuşi puţine foloase se trag de-aici.

Da, fără nici o îndoială, mă aflam pe un câmp experimental al uzinelor Zapparoni, pe un aerodrom pentru microroboţi. Era îndreptăţită desigur presupunerea mea că aveam a face cu nişte arme. Acest lucru şi utilitatea propriu-zisă ne vin mai întâi în minte. Dacă Zapparoni redusese albinele sale numai la cele lucrătoare, nu le răpise totuşi acul, dimpotrivă.

(Ernst Jünger/Albine de sticlă/Editura ART, 2007/Colecţia "Laur"
Premiul Goethe, 1982
traducere din limba germană de Ion Roman)