Radu Tudoran

S-a născut în localitatea Blejoi, judeţul Prahova, la data de 8 martie 1910 Radu Tudoran, pe numele său adevărat Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza. Nostalgia puternică manifestată faţă de călătoria pe mări a moştenit-o probabil de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcţionar al marinei comerciale.
După ce termină Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu în anul 1930 şi, apoi, Şcoala Militară de Ofiţeri de la Sibiu în anul 1932, funcţionează timp de şase ani (1932 - 1938) ca ofiţer al Armatei Române.
Renunţă la cariera militară în anul 1938, an în care debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relaţie evidentă între demisia sa din armată şi primele sale reuşite literare. Tot acum, îşi schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.
În 1940 i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Oraşul cu fete sărace. În anul următor, 1941, îi apare romanul Un port la răsărit, roman care nu a fost remarcat de critica literară decât cu mare întârziere şi, mai apoi, din motive politice, trecut în conul de umbră al uitării. Din păcate, din cauza războiului, şi apoi după instaurarea comunismului în România, acest frumos roman, scris cu acea eleganţă firească omului Radu Tudoran avea să fie complet ignorat din două motive, care erau total opuse politicii noului regimului de la Bucureşti controlat de Kremlin. Unul era spaţiul evocat, Basarabia iar al doilea era, desigur, analiza lucidă, necruţătoare şi critică a lumii pan-slaviste, adică a lumii aflate sub controlul rus-sovietic.
În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat cu abilitate în meandrele tulburi ale anilor 1945 - 1947, fiind un militant de stânga, Radu Tudoran mult mai sincer şi mai puţin abil, a scris articole în care critica în mod egal extremismul de dreapta, dar şi politica Uniunii Sovietice.
Tot în această perioadă tulbure pentru România, 1945 - 1947, a continuat să scrie şi să publice, a strâns bani, s-a stabilit la Brăila, şi a construit o corabie cu care voia să plece în lume.
Dintr-o dată, spre sfârşitul anului 1947, când controlul sovieticilor asupra României devenise total, Radu Tudoran a fost rapid trecut pe o linie total moartă. Conform spuselor sale, citat fiind dintr-un interviu acordat Marinei Spalas şi publicat în Revista „Contemporanul” numărul 15 din 1992: „După 1947 am fost înmormîntat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliţă în coaste.” Totuşi, nu este supus nici persecuţiilor şi nici raidurilor Securităţii sau închisorii. Aflat în conul de umbră al dizgraţiei alege traducerile, în special din autori ruşi şi sovietici, ca mijloc de menţinere a contactului cu literatura şi ca mijloc de existenţă.
Revine pe scena literară cu un aparent anodin şi inofensiv roman pentru tineret, Toate pânzele sus! în anul 1954, care devine aproape instantaneu un succes răsunător la publicul de toate vârstele, aprinzând imaginaţia a milioane de tineri români pentru câteva generaţii. Romanul, scris cu mare talent narativ şi descriptiv, este puternic influenţat de pasiunea pentru aventură a autorului. Descrie călătoria pe care Radu Tudoran nu a mai putut să o facă în 1948, deşi corabia sa, propria sa goeletă „Speranţa”, fusese construită şi îl aştepta să plece în rada portului Brăila. Modelul său de navigator l-a constituit Joshua Slocum, aidoma căruia ar fi vrut să plece în jurul lumii.
Radu Tudoran a trăit retras mereu, până la sfârşitul vieţii sale, dar a publicat de fiecare dată best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărtile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depăsea cu mult 1.500.000 de exemplare tipărite. Cu banii aduşi de romane, scriitorul şi-a construit din nou o ambarcaţiune pentru excursii, mai mică însă decât prima sa corabie, pentru că aceasta era destinată unor călătorii mult mai puţin temerare.
Proiectul său cel mai ambiţios din punct de vedere literar ramâne ciclul de şapte romane Sfârşit de mileniu, scris cu o transparenţă şi o naturaleţe atât de firească încât un cititor mai puţin experimentat nu va sesiza puterea şi eleganţa stilului ce l-au caracterizat pe Radu Tudoran încă de la publicarea romanului Un port la răsărit. Sfârşit de mileniu este o frescă complexă a societăţii româneşti a secolului XX, fiind ciclul căruia talentatul prozator i-a închinat toată puterea sa creatoare a ultimilor săi 20 de ani de viaţă.
A avut întotdeauna, precum scrisul său cizelat, elegant şi complex, faima reală a unui bărbat distins si cuceritor. În ultimul an al vieţii lucra la al şaptelea roman din ciclul Sfârşit de mileniu, Sub zero grade, în care era vorba de perioada de ocupatie sovietică, din 1944 şi pînă în 1953.
A murit în dimineata zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenţii chirurgicale care n-au reuşit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai tîrziu.


Fiul risipitor
- fragment -

Hai să coborâm, hai înapoi în odaiţa noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de posomorât; n-are să-mi fie frică; mă multumesc cu oricare chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te
supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foamne, am să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ţi-or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, la pescari, şi am să-i rog să răscoleasca marea ca să dea de scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte la grătar şi stinse cu sos
de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminam bidonul! Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesc bostanie unde să mai fie pepeni. In septembrie, pepenii nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii să-ţi placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară bună în ţigaretul de
chihlimbar, am să-ti aduc taciunele în palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să descopar visele mele cele mai frumoase.
Hai inapoi! Daca n-o să-ţi placă ţigara, am să-ţi aduc o narghilea, să fumezi dimineaţa până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar îl simt în inima mea; un cântec despre o fată proastă care nu crede în altă fericire decat să-ţi fie sclavă. Şi dacă după ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într-ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am
să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună, cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, nici unuia din gesturile tale - şi dacă la urmă nu-ţi va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi - numai vino
înapoi, te rog!