Constantin Chiriţă

La o noua lectura:Constantin Chiriţă
de Alex. Ştefănescu

Un autor aproape necunoscut, Constantin Chiriţă (născut la 12 martie 1925 în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui) publică în 1956 un roman pentru tineri, Cireşarii (Buc., Tin., col. "Cutezătorii") care devine al doilea best-seller din România comunistă (după romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, din 1954). Încurajat de succes, autorul scrie mai multe continuări ale cărţii, păstrând personajele - un grup de adolescenţi de doisprezece-şaisprezece ani de pe strada Cireşului dintr-un oraş românesc generic - şi imaginând noi întâmplări: Castelul fetei în alb. A doua aventură a Cireşarilor (Buc., Tin., col. "Cutezătorii, 1958), Drum bun, cireşari! (Buc., Tin., 1963), Roata norocului (Buc., Tin., 1965) şi Teroarea albă (Buc., Tin., 1968). Fiecare din cele cinci volume este reeditat, astfel încât în 1971 numărul total al exemplarelor din ciclul Cireşarilor aflate în bibliotecile particulare şi publice româneşti se apropie de 1.000.000! Iar piaţa încă nu este saturată. În 1972, autorul revine cu o integrală Cireşarii: vol. I, Cavalerii florii de cireş (noul titlu al romanului Teroarea neagră), vol. II, Castelul fetei în alb, vol. III, Roata norocului, vol. IV, Aripi de zăpadă (noul titlu al romanului Teroarea albă), vol. V, Drum bun, cireşari! (ed. def., Buc., Alb.), care se vinde la fel de repede ca ediţiile anterioare. Apoi, integrala însăşi este retipărită în repetate rânduri (Buc., CR, 1976; Buc., CR, 1985 etc.) fără să acopere complet solicitările. Ecoul în rândurile câtorva generaţii succesive de tineri este foarte mare. Eroii romanului-serial sunt iubiţi, mitizaţi şi imitaţi de cititorii de aceeaşi vârstă cu ei. Dovadă supremă de consacrare, cuvântul "cireşarii" devine substantiv comun. Ştefan Borbély (autorul celor mai pătrunzătoare consideraţii în legătură cu succesul Cireşarilor) rezumă astfel situaţia:
"Audienţa volumelor, care au început să apară în 1956, deci în plin război rece, a fost imensă, creând o sociologie a receptării spectaculoasă. Sute de mii de liceeni români s-au identificat cu personajele romanelor; s-au constituit cluburi, centre de tineret care purtau genericul romanului; au fost iniţiate expediţii cu conţinut ştiinţific, constituite din echipe de tineri de vârsta cireşarilor, au fost turnate filme şi un serial şTVţ cu protagonişti aleşi dintre mii de candidaţi sosiţi la preselecţie".
Mai trebuie adăugat că Nichita Stănescu însuşi, marele prieten al lui Constantin Chiriţă, a scris în replică, în semn de simpatie, ciclul de poeme Cântece de cireşar, în care a reuşit să capteze ceva din esenţa volatilă a adolescenţei:
"Nimeni nu crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind./ Noi suntem un fel de martori/ ai adolescenţei ruginind.// Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!/ Nimeni nu ne spune: însetatule!/ Curge primăvara pe sub fluturi,/ visător podeaua curge pe sub tine, patule!// Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,/ cade-mi tu în gura mea uscată/ roşie cireaşă dintr-un chiparos,/ zână inventată." (Cireşar).
Constantin Chiriţă, care avea o pregătire intelectuală precară (studii neterminate la Politehnica din Bucureşti, redactor la ziarul Scânteia, muncitor pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni etc.) şi debutase în 1949 cu un volum de nuvele rudimentare, ilustrare directă a realismului socialist, Matei Ion a cucerit viaţa (Buc., Tin.), ar fi rămas un nume îngropat în maculatura epocii dacă n-ar fi avut inspiraţia să-şi valorifice candoarea, bunătatea şi romantismul naiv în Cireşarii. Toate celelalte romane pe care le-a publicat, scrise pentru maturi, sunt de altfel lipsite de semnificaţie literară. Romanul Întâlnirea (vol. I-II, Buc., Tin., 1959; ed. a II-a, rev., Buc., Em., 1971; ed. a III-a, Buc., Em., 1978) cuprinde istoria asocierii unui om de ştiinţă, Eugen Pârvan, cu un muncitor foarte capabil şi inventiv, Alexandru Severin, în scopul găsirii unor soluţii de modernizare a producţiei într-o uzină - exemplificare propagandistică a "întâlnirii" faste dintre "intelectualitatea progresistă" şi "clasa muncitoare". Romanul Oţelul (Buc., Tin., 1960; ed. a II-a, radical revizuită, intitulată Livada, Buc., CR, 1979) are logica reportajelor despre "cetatea oţelului" de la Hunedoara, pe care autorul le scria în acea perioadă pentru ziarul Scânteia: muncitorul venit de la ţară, Voicu, caracter puternic, circumspect faţă de schimbări, dar bine intenţionat, se contrazice constructiv cu un adept al ştiinţei moderne, Crişan; în acelaşi timp, fiica lui Voicu, Iulia, îndrăgostită iniţial de Crişan, se căsătoreşte cu inginerul Moruzzi, produsul genetic decadent al unei familii de moşieri, pe care tânăra îl salvează de la ratare, infuzându-i o doză de morală muncitorească. Romanul Pasiuni (Buc., EPL, 1964; ed. a II-a, ne varietur, Buc., Min., 1973) se înscrie în campania de convingere a tinerilor absolvenţi de facultate să meargă să lucreze în provincie, depăşind prejudecata că se pot realiza numai în Bucureşti; protagonistul romanului, tânărul inginer Ioan Muşat, învins neloial de colegul său, Liviu Filimon, în competiţia profesională din cadrul unui institut de cercetări din capitală, pleacă într-un orăşel de provincie unde îşi găseşte fericirea, afirmându-se ca inventator şi trăind o mare dragoste (cu o actriţă, Diana, de la teatrul din localitate).
Nici romanele poliţiste ale lui Constantin Chiriţă - Trandafirul alb, Pescăruşul alb şi Îngerul alb, publicate separat în perioada 1966-1972 şi grupate ulterior în Trilogia în alb (Buc., Em. 1974;ed. a II-a, Buc., Em., 1975) - nu sunt mai convingătoare. În cuprinsul lor, un comisar Maigret autohton, Alexandru Tudor, lipsit de farmec, construit de autor cu o falsă dezinvoltură, dezleagă diverse enigme în starea de spirit a unui dezlegător de cuvinte încrucişate. Ca şi romanele de inspiraţie muncitorească, romanele poliţiste ale lui Constantin Chiriţă suferă de amatorism.
Romanele din ciclul Cireşarii sunt altceva. Există, în primul rând, în cuprinsul lor, o distribuţie raţională a rolurilor, mai seducătoare decât tipologia propagandistică-utopică din celelalte cărţi. Fiecare cireşar are o funcţie în grup, stabilită pe baza principalei sale aptitudini. Când sunt împreună, adolescenţii se completează reciproc şi - fiind şi cooperanţi - formează o echipă invincibilă. Această specializare, care îl face pe individ unic, de neînlocuit, şi această solidaritate, care se impune nu ca o idee retorică, ci ca o atitudine necesară, satisfac, probabil, un vis secret al cititorului dintotdeauna. Nu întâmplător, în toate epocile găsim asemenea reprezentări, de la zeii din mitologiile antice, cu competenţele lor bine delimitate, şi până la "echipajele" din romanele lui Jules Verne, alcătuite atât de judicios.
Constantin Chiriţă uzează, prin urmare, de o schemă sigură, verificată, fără să alunece însă în schematism. Rezultate dintr-un calcul, ca planetele a căror existenţă e prezumată pe cale matematică de către astronomi, personajele sale intră treptat în raza vederii cititorului, configurându-se tot mai clar, însufleţindu-se. În prim-plan se situează, bineînţeles, cele care participă direct la expediţii: Ursu, cu uriaşa lui forţă fizică perfect controlată de inteligenţă şi - contrast de efect - cu un suflet copilăros, care îl face stângaci în relaţiile cu oamenii, Victor, logicianul grupului, pentru care aventura nu reprezintă decât confirmarea unui raţionament (dacă nu cumva raţionamentul însuşi reprezintă adevărata aventură) şi Tic, un Gavroche modern, născocitor al unor zeflemele neologistice şi al unor farse bazate pe o bună cunoaştere a psihologiei, fizicii şi chimiei. Ceilalţi "membri fondatori" rămân în planul doi fiindcă au atribuţii de ordin afectiv şi sunt indirect utili: Dan joacă rolul de raisoneur al grupului, Maria aduce necesara notă de romantism, iar Lucia, cu spiritul ei demistificator şi caustic, figurează o altă caracteristică a vârstei, luciditatea. Singurul personaj creat din raţiuni pedagogice - şi de aceea doar parţial realizat - este Ionel, premiantul ambiţios şi individualist, care pe parcurs se educă, învăţând să colaboreze etc.
La această structură tipologică atent gândită şi în general inspirat reprezentată se adaugă epica propriu-zisă care, în afară de faptul că are un ritm captivant, întreţinut de suspense-uri şi surprize, se constituie ca o parabolă cuceritoare despre superioritatea inteligenţei în raport cu hazardul, agresiunea oarbă, necunoscutul. Mijloacele tehnice de care dispun cireşarii sunt întotdeauna derizorii. Ei n-au helicoptere sau submarine, ca personajele din filmele de aventuri la modă, ci, cel mult, o lanternă, un rucsac, o barcă de cauciuc. Însă, folosită inventiv, modesta recuzită se dovedeşte a fi de o valoare nepreţuită, asemenea celor câteva unelte aduse de Robinson pe insula sa.
Constantin Chiriţă s-a expatriat înainte de 1989, urmându-şi familia, şi a murit la 14 noiembrie 1991 la Bonn-Königswinter, în Germania. În mod curios, până la sfârşitul vieţii a crezut că nu Cireşarii (care i-au adus o imensă popularitate şi, indirect, funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor) reprezintă adevărata lui operă, ci romanele celelalte, pe nedrept ignorate de critica literară.

P.S. Dintr-o regretabilă eroare de culegere, în nr. 6/ 2003 al revistei, la această rubrică, ediţia Istoriei literaturii... a lui G. Călinescu realizată în străinătate prin strădania lui Iosif Constantin Drăgan a fost caracterizată ca o "ediţie pirat". În realitate, în manuscris, ideea era cu totul alta: "...ediţie difuzată discret, fără publicitate, ca o ediţie pirat". Această variantă, corectă, va figura de altfel în cartea (aflată în lucru) din care face parte fragmentul publicat în România literară.


Cireşarii V
Drum bun, cireşari!
- fragment -
CAPITOLUL I

1
Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptul eroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascunde o emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să... Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erau adresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de a respira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate în aceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci răsuna încet invariabilul răspuns:
― Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu... Şi iarăşi cîteva clipe linişte, pînă ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din depărtare, oferea pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate, şi toţi aveau convingerea culpei, pentru că ochii urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, şi acele lui, din fericire, înaintau încet, încet. Şi erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulţimea să se deznoade şi să-şi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să se transforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărîme în îmbrăţişări, să-şi elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau întrun cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti ― deşi toţi le simţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială ― pe neaşteptate. Vorbele întîrziau şi mulţimea trăda cu fidelitate emoţiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se supună acestor reguli şi gara orăşelului nostru de provincie? În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi cireşarii. Se deosebeau ei de ceilalţi care urmau să plece cu acelaşi tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, la această întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu excepţia lui Ionel, care-i aştepta undeva pe malul mării, pentru a-i antrena într-o nouă şi fantastică aventură. Erau toţi acolo şi, cu toate acestea, trăiau clipele unei despărţiri. Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară, aşa cum făcuseră şi cu prietenii şi cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră, poate numai formal, poate unii se aflau ascunşi pe undeva prin mulţime. Prin urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonului lor, probabil aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despărţire. Unii o trăiau intens, alţii mai puţin. Ursu era cel mai trist şi, cum nu avea obiceiul să-şi ascundă sentimentele, oricine putea să-i citească tristeţea pe faţă sau în gesturi. Pentru că el vorbea întotdeauna cel mai puţin dintre toţi. Maria căuta mereu cu privirile cerul, poate stelele care începeau să se vadă, şi absenţa, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nu indicau oare o stare neobişnuită? Ce pricinuia această stare: despărţirea sau altceva? Victor era aproape nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul său, prea lucid pentru a i se putea atribui emoţii prea mari. De aceea Ursu, văzîndu-l, clătina uneori imperceptibil din cap şi privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare şi apoi parcă mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigură, se îmbujorase la faţă şi se simţea parcă stingherită de cînd îşi descoperise tatăl în mulţime. Ducea o luptă cu sine însăşi, aproape că făcea un exerciţiu de logică. Căuta o formulă care să fixeze un echilibru între sentiment şi raţiune. Dan, încercînd să se adapteze pe rînd stărilor celorlalţi, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămînea numai în intenţie. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gîndul despărţirii.
― Să vă spun una! zise el la un moment dat, ridicînd învins din umeri. Asta e, dragii mei. Toţi sîntem la fel, numai eu sînt un prost! Victor sesiză imediat incoerenţa celor spuse de Dan şi, văzîndu-i mai ales şi mutra plouată, izbucni într-un hohot de rîs. Iar Tic, cel mai nepăsător, cel mai calm dintre toţi cireşarii de pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui zîmbet degajat, înţelegător, al unor mîini care se aciuaseră arogante în buzunare, al unor umeri care descoperiseră o înclinaţie oblică de înţeleaptă superioritate, răspunse cu o voce fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi rostit formula algebrică a ecuaţiilor de gradul doi cu două necunoscute:
― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui.
― Da, da, da! acceptă Dan cu nestrămutată convingere. Să ştii însă că numai din cauza ta. Sau... uite, îţi jur că-mi retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză... O idee, o speranţă neaşteptată trecu ca un fulger prin mintea celorlalţi cireşari. Se uitau toţi la Tic şi privirile lor deveniseră dintr-o dată rugătoare. Tic îşi scoase mîinile din buzunare, şi le propti în şold şi, înainte de a spune ceva, îşi apropie încet, încet pleoapele, pînă i se împreunară. Privirile lui, străbătînd greu prin mica deschizătură a genelor, se aţintiseră asupra lui Dan. Vorbi leneş, ca un om ghiftuit:
― De ce să-ţi retragi cuvintele? Atît de rar te cuprinde dorul de autocritică...
― Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc întotdeauna orice, fără să mă oblige nimeni. Dacă-i vorba pe-aşa, atunci tu eşti cel care, cel care... brrr... stai... adică... Adică tu faci experienţe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci gîndurile, să mi le întortochezi, şi-n loc să răspunzi tu la întrebarea pe care ţi-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc despre altceva...
― E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară plictiseala din glas. Cu tine, aşa cum te-ai calificat mai înainte, se poate prinde orice. Îţi spun asta ca să vezi cît de prieten îmi este şi mie adevărul. Şi eu sînt capabil să recunosc orice. Aminteşte-ţi numai...
― Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i aşa că ne pregăteşti o surpriză? Ceilalţi cireşari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan şi Tic, şi în larma gării, lucrul acesta nu era prea uşor. Mai mult ghiceau vorbele după mişcările buzelor decît le auzeau.
― Hai, Ticuşorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ţine aşa. Toţi am fi bucuroşi... Tic se înduioşă pentru o clipă. De aceea îşi strînse şi mai tare pleoapele. Dar, ca întotdeauna, găsi imediat o idee în stare să-i menţină măcar pentru puţină vreme vajnica lui încăpăţînare. Ştia că-i va întrista, ştia mai ales că-l va nedreptăţi pe Ursu, dar se gîndise prea mult timp să-şi demonstreze bărbăţia. Avu chiar impresia că e în faţa celui mai greu examen.
― Amintiţi-vă! Atunci cînd aţi plecat la Peştera Neagră voi nu m-aţi vrut...
― Şi abia acum te-ai hotărît să ne dai replica?! i se împotrivi pe neaşteptate Lucia. Nu te mai preface. Ştiu eu de ce cochetezi cu noi. Ştiu eu pe unde-ţi umblă gîndurile cele adevărate. Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise privirile aproape poruncitoare ale lui Victor, înţelese că face o mare greşeală, dar inerţia îi condusese fără voia ei destăinuirea pînă la capăt. Tic simţi încă o dată gustul amar al unei grele înfrîngeri. Se întoarse brusc, cu intenţia săşi părăsească fără nici un cuvînt prietenii, dar, într-o fracţiune de secundă, îşi schimbă gîndul. La urma urmei, hotărîrea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci... în clipa aceea nici el nu ştia cum să-şi justifice hotărîrea. Ştia numai că trebuie să-şi treacă ultimul şi cel mai greu examen. Se întoarse alene şi se uită la Maria înainte de a răspunde:
― Mai sînt cinci minute pînă la plecarea trenului, dacă orologiul gării nu merge înainte... Să vă spun drept, sînt foarte plictisit, şi am atîta de învăţat... O să vă fac o surpriză, da! O surpriză extraordinară, însă atunci cînd o să vă întoarceţi... adică după ce o să descoperiţi farsa lui Ionel.
Tic era mulţumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească scuze mai bune pentru purtarea sa. Neîncrederea în chemarea lui Ionel şi... izvorîtă din această neîncredere, dorinţa de a le face celorlalţi o "surpriză extraordinară". "Grozav!" se felicită el în gînd.
― Vrei să repeţi aventura de acum doi ani? Vrei să te duci iarăşi la Castel? întrebă cu naivitate Dan. Tic simţi cum i se scurge sîngele din obraji. Aflase întîmplător, şi era singurul care aflase, că arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Şi mai era cineva cu ei... Oare de aceea luase el hotărîrea eroică? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului?
― Du-te Tic! îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te spre visuri, spre... Oare ce s-ar fi întîmplat cu cireşarii dacă în acel moment nu ar fi răsunat acele cuvinte menite să destrame mulţimea de pe peron?
― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog! Parcă se împletea şi se despletea ceva acolo, pe peron. Cîteva clipe de tăcere, de uimire, apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, plînsete, oftaturi: cine oare le mai auzea?
― Fii cuminte! Să nu ieşi în larg! Promite-mi, spune-mi... Şi să-mi scrii, să-mi scrii...
― Aoleu! Puişorul mamei! Am uitat să-ţi pun pieptenul în valiză.
― Faceţi loc! Faceţi loc! Mesageria... Mesageria...
― Să te mai sărut o dată, numai o dată...
― Cel puţin şapte sute de lei. Cu mandat telegrafic.
― Şi în fiecare zi, măcar o oră de exerciţii la latină.
― Telefonează-mi mîine din Bucureşti. La nouă seara. La opt şi jumătate.
― Va să zică dulceaţa... merele, lanterna, roşiile, untul, farfurioara... în coş. Şi sarea, şi sarea...
― Să vii negru ca o... ca un... Ptiu, Doamne, numai năzdrăvănii îmi vin în minte.
― Şi n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îţi găseşti tu tovarăşi.
― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!...
― Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat... of... Să nu cumva să faci aşa şi în apă.
― Să-mi trimiţi bani. Îţi telegrafiez eu adresa. O mie...
― Dac-ar pleca mai repede trenul...
― Puişor, puişor scump... Micuţul mamei. Odoraşule... Vezi să nu te tai cu briciul...
― Nu ţi-ar strica nici o oră de fizică, şi mi se pare că nici la chimie.
― Să nu cheltuieşti toţi banii pe dulciuri... şi să nu te bagi în apă...
― Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămîni? Să fii cuminte!
― Eu?! ― Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răceşti acolo?!...
― Mai ştii anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... Vezi, istoria...
― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!
Trenul totuşi porni. Tic îşi salută cu mîna prietenii, le ură "drum bun" şi, ca să-şi dovedească lipsa oricărei emoţii, reflectă cîtva timp la vorbele conductorului. Descoperise în ele o inadvertenţă gramaticală, sau poate o doză de personalitate.

2
De mult se mistuise trenul în întuneric şi-n depărtare, de mult nu i se mai auzeau ecourile; peronul devenea tot mai sărac în oameni, lacrimi şi şoapte. O singură fiinţă rămăsese undeva la capătul peronului, o siluetă nemişcată, integrîndu-se parcă în decorul semiîntunecat al gării. Era Tic, dar semăna atît de puţin cu băiatul vesel gata oricînd să facă o şotie, o năzdrăvănie! Gînduri, frînturi de gînduri necontrolate, neterminate i se încolăceau în minte. "Oare ce-o fi cu mine?" reuşi să se întrebe după un timp. Dar n-avu curajul să-şi dea răspunsul sau îşi închipui că nu găseşte răspuns la întrebarea pe care şi-o puseseîn şoaptă. "La urma urmei, mi s-a năzărit o întrebare neroadă. Gata! Au plecat, eu am rămas. Mîine sau chiar astă-seară..." Parcă-l apuca din nou tremuriciul. Şi, ca să se stăpînească sau măcar să încerce să se stăpînească, îşi găsi o preocupare în a privi nişte fluturi de noapte care se roteau în jurul unui bec. Privi cîteva minute intens jocul fluturilor, dădu de cîteva ori din umeri, pentru că nu descoperea nici un sens în el, pînă ce i se strecură în cap o ideea insinuantă, absurdă, obsedantă: i se părea că din hora aceea care se înfiripase în jurul becului lipseşte un fluture. De ce-i venise acest gînd? De unde ştia el că lipseşte un fluture? De ce-l obseda gîndul? Totul era atît de absurd! Erau zeci de fluturi, de musculiţe, de gîndaci. Zeci şi zeci de gîngănii. De unde putea şti el că lipseşte din roiul acela o gînganie?... "Brrr! Oare ce-o fi cu mine?" se pomeni repetînd prima întrebare. Şi, ca să nu mai cadă din nou în aiureli, luă o hotărîre bruscă. Îşi înfundă mîinile în buzunare, îşi verifică umezeala şi elasticitatea buzelor şi, cu un fluierat vesel, părăsi peronul moleşit, obosit şi trist (dar acest sentiment nu voia să şi-l recunoască). Ştia că va fi gratulat cu mişcări ale capului de către cei cîţiva funcţionari care populau coridoarele gării, ştia că va părea un caraghios, dar mai ştia că pornise la drum, că făcuse un început. Evadase din starea aceea de paralizie care-l fixase ca un stîlp pe peron. Dar, cînd păşi pragul gării afară, Tic deveni din nou ceea ce fusese pe peron. Se simţi din nou paralizat, incapabil să facă vreo mişcare. Zărise ceva, departe, în faţa lui. Mai degrabă simţise decît văzuse. O siluetă albă despica iute, delirant întunericul străzii. Se apropia repede şi în ochii lui Tic silueta căpătă proporţiile unei arătări gigantice, din altă lume. Era într-adevăr Laura, fata în alb. Ca întotdeauna (ca întotdeauna mai ales în închipuirea lui Tic), era şi de data asta ― după doi ani de zile ― fata în alb, prizoniera, zîna, superba stăpînă a castelului din Munţii Afurisiţi. Cu părul răvăşit, cu faţa desfigurată, cu lacrimi de deznădejde în ochi, Laura se opri în faţa lui Tic. Abia îşi mai trăgea răsuflarea. Tic, dintr-o dată duios, bun, cu o blîndeţe de catifea în priviri, vorbea, îi venea în ajutor: ― Odihneşte-te... Nu mai este nevoie să întrebi. Au plecat. Au plecat de mult. Au plecat departe... Fata în alb îşi duse mîinile la piept, parcă pentru a-şi stăpîni bătăile inimii. Respiră de cîteva ori îndelung şi-i mulţumi lui Tic din ochi. Apoi începu să vorbească încet, cu vocea tristă a unei fiinţe învinse:
― Din vina mea... M-am grăbit în loc să iau trenul, am preferat o maşină... un camion... Credeam că voi ajunge mai repede.
― Un camion? se pomeni că întreabă Tic, simţind cum îl gîdilă ceva pe dinăuntru. Un camion cu un şofer năsos care... care pomenea mereu de pămătuf?
Amintirea schimbă brusc starea tînărului. Faţa i se destinse şi hohote de rîs erau gata de năvală. Şi, fără să-şi dea seama de situaţia caraghioasă în care se afla, începu să rîdă, abia reuşind să îngîne cîte ceva printre sughiţuri.
― Ha, ha, ha... ha... întîi a explodat cauciucul... ha, ha... Pe urmă i-a sărit acumulatorul... ha, ha, ha... Pe urmă... ha, ha... Pe urmă cauciucul din spate, amîndouă, odată... Cireşarul avea lacrimi în ochi. Şi Laura avea lacrimi în ochi. Dar văzînd, simţind aceasta, lui Tic nu-i trebui decît o fracţiune de secundă pentru a-şi schimba cauza lacrimilor. Se pomeni dintr-o dată trist, profund, aşa cum fusese înainte:
― De fapt sînt trist, recunoscu el într-un suprem gest de remuşcare. Mi-a venit în minte o întîmplare... o întîmplare stupid de veselă, dar sînt trist, zău... foarte trist.
― Înţeleg, şopti Laura cu o intonaţie ciudată în glas. Înţeleg mai mult decît îţi închipui. Ştiu ce-i cu tine... îţi spun imediat.
― Nu! se rugă Tic aprins de ruşine. Mai bine să vorbim despre altceva. Nu vrei să ne plimbăm prin parc? Sau prin... sau prin... Tînărul îşi dădea seama că e la capătul puterilor. Descoperise pe neaşteptate că, pentru această întîlnire, nu-şi urmase prietenii. Voise să provoace el întîlnirea, să se ducă la Castel, să apară brusc în faţa zînei în alb, să rîdă, să plîngă, să privească sau să nu facă nimic, nimic. Să se arunce pentru cîteva clipe cu ochii închişi în necunoscut, cu senzaţia unui salt orb în gol. Nul preocupase viitorul, ceea ce va fi, ceea ce se va întîmpla, ci numai acele cîteva clipe de necunoscut care i se dăruiau acum. Nu le furase el, ci i se dăruiau. Laura tresări şi se pomeni vorbind, întrebînd şi răspunzîndu-şi totodată:
― Au plecat... au plecat toţi? Da... de bună seamă. Au plecat toţi, toţi. De fapt se gîndea la unul singur dintre cei care plecaseră. Prin toţi îl înţelegea pe el.
― Voi veni şi eu! aproape se răsti fata în alb, de parcă ar fi vrut s-o oprească cineva. Voi veni acolo, departe şi voi răscoli mările, pentru că şi mările sînt frumoase... Şi sînt atît de albastre! Tic se uită în jurul său. Parcă-i era frică să nu audă cineva acele vorbe. Sau poate ar fi vrut să le ştie auzite numai de el. Întinse încet mîna, rugător, spre fata în alb:
― Haide! Alungă-ţi tristeţea... Eu... dar vocea lui suna atît de trist. Într-un gest impulsiv de bunătate, de solidaritate, fata în alb întinse şi ea mîna spre Tic. Dar nici n-o atinse pe-a acestuia. Palma ei înainta blînd în părul ciufulit al tînărului. Mîngîierea dură doar cîteva clipe, dar Tic îşi oferi capul cu gestul docil al unui căţeluş.
― Eşti un copil, Ticuşorule... rosti Laura. Eşti un copil bun, duios şi... foarte, foarte copil. Zău, Ticuşorule, tu n-ai dreptul să fii trist. Eu... eu... Dar nici eu n-am dreptul! Nu! se răzvrăti Laura. De ce? De ce? Niciodată nu e prea tîrziu. La revedere, la revedere tuturor, tuturor celor care au plecat, care vor pleca. Fata în alb se întoarse brusc şi porni în goană undeva prin întuneric. Tic rămase cu gîtul întins ca o fiinţă nedreptăţită căreia i s-au furat mîngîierile. Îşi apropie încet mîna de păr, dar, în loc să simtă arsură sau răcoare pe palmă, simţi deodată un gust amar în gură, vederea i se întunecă şi picioarele i se înmuiară. Arătarea de scurtă durată se topise în noapte. Poate fusese un vis, un vis straniu, trăit cu ochii deschişi. Ştia însă că totul se întîmplase aievea. Dacă ar fi putut transforma acea adiere în ceva material, în ceva care să poată fi păstrat... Pentru că adierile mîinii în părul său existaseră cîndva, fuseseră clipe prezente. De ce e nedreaptă lumea? De ce să se piardă asemenea simţiri? Orice, o haină, o carte, o foaie de hîrtie, un cui, o bucată de sfoară, o piatră, o aşchie, orice poate fi păstrat, încuiat, păzit, ferit de timpuri, de necunoscut. Dar acele clipe, dar clipele fericite ale tuturor oamenilor de ce nu pot fi păstrate şi păzite? Lui Tic îi era teamă de timp şi de necunoscut. Simţea parcă o şovăială într-însul. Fusese bolnav de vise şi de închipuiri, întîlnirea materială cu visul acţiona asupra lui ca un leac. "Poate că sînt încă un copil, îşi spuse el cu un zîmbet încă amar în colţul buzelor. Sau, poate, cine ştie? Ca să nu regret mai tîrziu, vreau să mai trag puţin de copilărie, s-o mai îmbrac ca pe o haină care nu este a mea, dar care mi se potriveşte. Dar se poate face, oare, lucid lucrul acesta? Nu cred, nu cred..." Oare erau gîndurile lui Tic acolo, în noapte? Deodată răsună de undeva un bubuit de tobe şi o fanfară începu să ţipe, cu multe acorduri false, un cîntec vesel. Parcă se repeta în imagini mai mari scena ieşirii lui Tic din gară.
Cireşarul porni la drum, potrivindu-şi pasul după bubuitul tobei, cu direcţia spre cîntec. Se înseninase oare oraşul, sau cineva, învîrtind un comutator uriaş, aprindea prozaic luminile pe străzi? Tic uitase, sau voia să uite de problema eternităţii simţirilor, sau, mai bine zis, a clipelor. Cîntecul vesel, cu multe intonaţii false, era azvîrlit lumii cu atîta entuziasm şi toba cutremura atît de obsedant noaptea, încît tînărul nu mai şovăi.
― Uite-l, uite-l pe Tic... Tică! ţipă un prichindel care se zgîia la lume de la poarta unei case. Te duci şi tu, Tică? Cireşarul îi aruncă prichindelului o privire atît de severă, încît acesta îşi duse mîna la burtă. Dar, cuprins pe dată de milă, se opri în faţa lui şi începu să-l mîngîie pe păr. Prichindelul încercă să bîiguie cîteva cuvinte:
― Zău, dar... dar cum să-ţi zic... Tic? Aşa cum am auzit că vrei să ţi se spună? Nene? Zău că nu pot...
― Dacă şi tu îmi spui că sînt un copil, atunci, atunci... Gata! Drepţi! Înainteeee... marş! Prichindelul se supuse, dar, după cîţiva paşi, îndrăzni să iasă la raport în plin mers.
― Vă rog să-mi daţi voie să-mi iau un pulover. În cîteva secunde sînt înapoi. Altminteri nu mă lasă mama să plec. Aşa de formă, pentru că tot nu-l îmbrac. După cîteva secunde prichindelul se întoarse cu un pulover sub braţ. Îşi potrivi pasul după pasul lui Tic şi porni vesel spre fanfară, strigînd din cînd în cînd:
― Băieţi! A venit Tic. S-a-ntors Tic. Toţi după el! Să nu-i mai spuneţi Tică!... Tic!... Toţi după el! Ta, ta, ta, ta, ta, ta! Tic se plimbase şi pînă atunci în oraş, dar nici un prichindel nu avusese curajul să-l acosteze şi să-l tutuiască. Pe faţa lui apăruse din nou copilăria. Dacă zîmbetul şi seninătatea cireşarului nu erau firele dantelate, vaporoase ale unei iluzii...


3
Trenul gonea în noapte. Cireşarii îşi aranjaseră bagajele în compartiment, treabă nu prea uşoară din pricina mulţimii şi greutăţii lor. Fără Ursu ,fără puterea şi îndemînarea lui, n-ar fi scos-o prea lesne la capăt. Răsuflînd uşuraţi, părăsiseră în grabă compartimentul, pentru a ocupa locuri bune la ferestrele de pe culoar. Numai Maria rămăsese singură într-un colţ, surdă la chemările celorlalţi şi oarbă la peisajul fantomatic care defila în faţa ei. Închipuindu-şi că trăieşte, pesemne, durerea despărţirii de fratele ei, prietenii o lăsaseră singură. Se repeziseră la ferestre şi, tăcuţi, îşi îndopau privirile cu imagini fugare, care se iveau stranii printre zăbrelele de lumină şi întuneric. Poate şi gîndurile şi simţirile lor erau aidoma peisajelor. Dungi de lumină şi de întuneric. Realitate şi vis, bucurie şi tristeţe. Fusese de ajuns ca unul singur dintre ei, Dan, acuzînd frigul nopţii şi al vitezei, să se refugieze în compartiment, pentru ca toţi ceilalţi să-i urmeze exemplul. Spre bucuria lor, se descoperiseră singuri acolo. Cel de-al şaselea loc, de lîngă uşă, nu era ocupat de nimeni.
― Ura! se bucură Dan. Ăsta zic şi eu noroc. Sau cine ştie? Poate că şeful gării, în mod intenţionat, n-a vrut să fim stingheriţi. De, cireşarii!
― Nu fi chiar atît de entuziast, încercă să-l domolească Lucia. Mai sînt alte gări şi în consecinţă mai sînt şi alţi şefi de gară. Sau, dacă vrei, norocul nostru poate să dea, sau poate chiar a dat peste vreun călător întîrziat...
― Aşa eşti tu întotdeauna, pesimistă. Eu, eu sînt un optimist incorigibil, dar nu declarat. Şi în consecinţă... pun locul neocupat la dispoziţia cireşarilor. Şi ca să evite alt răspuns, sau ca să-şi exprime cît mai plastic siguranţa, Dan îşi scoase sandalele şi se întinse fără grabă, ca un bătrîn tacticos, pe cele două locuri. Nu uită, bineînţeles, să facă o grimasă de plăcere şi să ofteze uşurat:
― Aaaaa!... Şi acum, pentru că oricum cineva trebuie să întreprindă ceva, îmi dau cuvîntul şi ridic problema cheie, problema fundamentală: De ce Tic nu a venit cu noi?
― Asta-i problema cheie? întrebă insinuant Victor. Ursu tresări fără voia lui şi se uită întrebător la Victor, dar nu descoperi pe faţa acestuia nici o urmă de glumă sau de ironie. Victor părea foarte serios, parcă preocupat de o problemă gravă. I se putea citi aceasta din încruntarea feţei. De aceea vlăjganul se posomorî şi hotărî în sinea lui să nu scoată nici un cuvînt. Absenţa lui Tic îl întrista. Pînă la ultima clipă sperase că prîslea cel neastîmpărat se va urca în tren. Nu-şi putea închipui veselie, aventură, peripeţii, nuşi putea închipui lumea din jur fără Tic. Dar, mai mult decît aceasta, atitudinea lui Victor provoca o adevărată durere. Oare Victor putuse renunţa atît de uşor la cel mai tînăr şi mai vesel dintre cireşari?
― De ce nu-i problema cheie? răsună parcă din depărtare vocea Mariei. Sau poate că nici nu este...
― Eşti şi tu pe ici, pe undeva, o problemă cheie, încercă s-o ironizeze Dan. O cheie mai mică, aşa ca o cheiţă, care nu prea îşi găseşte locul în broască...
― Sau nu poate să intre, îl corija Maria cu glas domol, pentru a se cufunda apoi din nou în muţenie. Dan se ridică într-un cot, se uită la Maria cu priviri vădit şi forţat uluite:
― Se pare că urmaşii familiei Florescu au căzut în... în ce? În melancolie? Sau suferă de... de ce? De amnezia perspectivei?
― Ce tot spui tu acolo? interveni Lucia. Suferi tu, mi se pare, de amnezia limbii române.
― Sau poate că ţi-a jefuit ţie cineva inteligenţa. Trebuie să-ţi explic băbeşte. De vreme ce Maria închide ochii la ceea ce se petrece în jur, înseamnă că un timp va trăi în eter şi nu-şi va procura deci, printre altele, amintiri pentru mai tîrziu. Asta, în formula mea originală, se numeşte amnezia perspectivei. Dixi! Nu, nu-i nevoie să te opui. Cam ştiu eu ce vrei să rosteşti. Injurii sub formă de raţionamente delicate. Şi, pentru că sînt în vervă, vreau să vă spun un banc grandios... Ştiţi de ce au cîinii coadă?... Ei?!... Pentru că n-au ceas! Banc original, propriu, zău. Paternitate absolută.
― Cred că şi temperatură absolută, adăugă Lucia.
― De ce? Eu n-am văzut pînă acum nici o fiinţă şi cu ceas şi cu coadă. Bineînţeles cu coadă originală. Sau altul... De ce au boii coarne?
― Pentru că n-au ghete, stilouri, cămăşi, portofel, castraveţi muraţi şi fotolii.
― Aş, de unde. Pentru că au şi viţeii. Şi cum viţelul este un bou în devenire... Vezi, Lucia... aceeaşi paternitate.
― Doamne! îl întrerupse Lucia. Cu logica asta, o să compui nişte bancuri...
― Dac-ar fi fost Tic aici, brrrr! Ce replică mi-ar fi dat. Stratagema lui Dan izbutise pentru o vreme să-i scoată pe ceilalţi cireşari din gînduri, dar, cînd pronunţă numele lui Tic, iarăşi se schimbă atmosfera din compartiment.
― Da! Problema cheie, se retrase Dan cu sentimentul unui om înfrînt. Şi iarăşi se auzi, spre uimirea lui Ursu mai ales, întrebarea oarecum ciudată a lui Victor:
― Asta-i problema cheie? E alta mult mai importantă, crede-mă, Ursule. Cel căruia îi fuseseră adresate vorbele se strădui să scape de starea sa de tristeţe, dar nu reuşi. Ridică din umeri, de parc-ar fi vrut să spună "nu ştiu", dar imediat dădu neîncrezător din cap. Victor zîmbi puţin stingherit, căzu o clipă pe gînduri, apoi îşi scoase carneţelul şi creionul din buzunar. Începu să scrie ceva pe o foaie de hîrtie. Maria îşi aţintise privirile asupra lui:
― Problema cheie... De ce n-a venit Laura la gară? Creionul îşi opri mersul pe foaia de hîrtie. O secundă, două, trei. Apoi şi-l continuă tremurînd. Atentă la ceea ce se petrecea, Lucia interveni salvator:
― Te gîndeşti, Victor, la ceea ce ne-a spus Tic pe peron?
― Ce-a spus? sări în sus Dan. A încercat să ne împuie capul... Aoleu! Cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată, Dan ar fi stîrnit în alte împrejurări hazul tuturor. Mai ales dacă ar fi fost Tic de faţă, cu nelipsitele-i încondeieri. De astă dată, mutra lui caraghioasă parcă nici nu fusese zărită. Văicăreala lui însă produse tuturor gînduri febrile. Pînă şi Ursu încercă să-şi adune alte gînduri, iar Maria se trezea parcă încet din amorţeală. Victor terminase de scris. Rupsese din carnet foaia pe care trecuse doar cîteva cuvinte, o împături cu grijă şi, cînd o aduse la dimensiunile unei gume mici de şters, i-o întinse lui Ursu:
― Ţine asta, Ursule. Te rog s-o citeşti numai poimîine dimineaţă. Pînă atunci nu-ţi cer altceva decît să-mi acorzi încredere. Scutură-te, trezeşte-te şi consideră-te laolaltă cu toţi, da, cu toţi cireşarii. Problema cheie constă în ceea ce ne-a spus Tic pe peron! Vocea lui Victor crescuse în amploare şi fermitate. Cireşarii simţeau în mijlocul lor conducătorul. Ursu se gîndi o clipă la Tic, apoi la ceea ce spusese Maria cu privire la Laura, îşi aminti ezitarea şi tremurul mîinilor lui Victor, îi ghici dintr-o dată durerea învinsă ― sau poate numai ascunsă. Primind bileţelul şi auzind glasul lui Victor şi cererea lui aproape poruncitoare, trăi, aproape lucid, senzaţia trezirii. Nici nu mai avu vreme să-şi facă remuşcări. Încerca să afle, să ghicească ceea ce spusese Tic pe peron înainte de despărţire
― Aoleu! continuă Dan să se tînguiască. Chemarea lui Ionel! Dacă e o aiureală? Dacă e o farsă? Oare nu ne-am pripit? De ce i-am dat atît de lesne crezare? Aceasta era problema cheie. Ce însemna mesajul lui Ionel?
Telegrama pe care acesta o trimisese cireşarilor la frizeria "Higiena" conţinea doar cîteva cuvinte. Îşi aminteau toţi foaia de hîrtie pe care fusese lipită banda telegrafică: "Veniţi urgent stop descoperire senzaţională stop toţi cu corturi cu barcă stop. Ionel". Telegrama era adresată dintr-un sat cu nume ciudat pe care cireşarii îl identificaseră lesne pe harta Dobrogei, undeva la nord de Constanţa. După cîteva zile de pregătire, cireşarii hotărîseră plecarea. Îi întîrziase însă procurarea biletelor. Abia la o săptămână după ce terminaseră pregătirile, izbutiseră să se urce în tren. O înştiinţaseră şi pe fata în alb despre expediţia lor, dar ea nu putea să-i însoţească. Avea încă de lucru la Castelul celor două cruci. Îi scrisese însă lui Victor că va căuta să vină la gară, pentru a asista la plecarea lor. Tinerii îşi aminteau toate acestea, refăceau conţinutul telegramei, controlau înţelesul cuvintelor, înţelesul propoziţiunilor. Era o simplă chemare, un apel imperios, foarte concis, fără nici o explicaţie suplimentară. Dan, Ursu, Maria căutau tot felul de sensuri cuvintelor binecunoscute.
Pe Lucia o intriga mai ales preocuparea lui Victor. De aceea nu se sfii să-l întrebe:
― Tu chiar crezi că Tic ştie ceva? Vorbele lui chiar au avut darul să te descumpănească? Poate că n-a făcut decît o simplă glumă, aşa cum obişnuieşte el...
― De asta sînt sigur, răspunse Victor. Tic a descoperit o explicaţie de moment, pentru a-şi justifica... hai să zicem, capriciul său... Nu vreau să spun hotărîrea lui, cum voia el să ne dea a înţelege.
― Atunci? interveni Dan. De ce ai căzut pe gînduri? Şi de ce mai ales crezi că aceasta e problema cheie? Gînditor, Victor bătea cu degetele un tact pe genunchi. Se vedea că nu e hotărît, că nu are nici un răspuns:
― Am spus că e vorba de o problemă, nu de o certitudine. O problemă nu e altceva decît o întrebare. Or dreptul de a întreba îl avem. E adevărat că mă preocupă un lucru. Ionel ne-a adresat un apel urgent. Să facem un mic calcul. Patru zile ne-a aşteptat telegrama. Am pierdut trei zile cu pregătirile. O săptămînă, pînă ne-am procurat bilete. În total, două săptămîni. Ce părere aveţi?
― Aaaa! descoperi Lucia. Avînd în vedere urgenţa mesajului şi întîrzierea noastră, te intrigă faptul că Ionel n-a revenit cu o a doua telegramă. ― Întocmai, confirmă Victor. Două săptămîni înseamnă ceva. Şi cu toate acestea... Victor văzu un semn de tăcere în ochii lui Dan. Urmărind privirile acestuia, întoarse capul spre uşă. Ochii tuturor cireşarilor erau aţintiţi într-acolo. În faţa uşii compartimentului se oprise cineva. Încerca să deschidă uşa şi, după mari sforţări, reuşi. Dan se sculă repede de la locul lui şi se trezi faţă în faţă cu un om căruia nu putea să-i ghicească vîrsta. Era un bărbat aproape înalt, voluminos, cu un cap mic, lunguieţ, acoperit de o coamă deasă, sură. Figura îi era palidă, cadaverică, iar ochii îi erau ascunşi de nişte lentile fumurii, neobişnuit de groase. Bărbia i se termina printr-un cioc ascuţit, care mări uimirea lui Dan. Ciocul nu cobora în jos, dimpotrivă, înainta orizontal şi parcă voia să atingă vîrful nasului cînd se mişca bărbia. Personajul era însoţit de o valiză mică, elegantă, de piele şi de un rucsac de-a dreptul gigantic. Pătrunzînd în compartiment, noul pasager îşi scoase pălăria şi salută politicos, dar fără vorbe, apoi căută cu ochii un loc pentru rucsacul său. Ursu se repezi să-l ajute şi, profitînd de mişcare, ceilalţi cireşari părăsiră compartimentul.
― Pe cinstea mea dacă nu-i adevărat, spuse Dan în şoaptă, după ce închise uşa. Poartă perucă. Am observat cînd şi-a scos pălăria. I s-a rotit părul ca o aureolă, ca un nimb. Iar ochelarii au lentile groase cît degetul. Şi ciocul, ciocul... să mor eu dacă nu-i lipit cu pap. Şi-ncă a fost lipit greşit, că a intrat în conflict cu nasul. Şi rucsacul, zău dacă nu are în el o barcă sau chiar un submarin. I-am văzut periscopul. Ciudat, prea ciudat personajul ăsta.
― Parcă ziceai ceva de noroc la început, fatalistule, îl apostrofă Lucia.
― Pun un "ne" înainte şi gata. Rămîn fatalist. Numai că personajul ăsta nu-i nenoroc. Ar fi simplu. E... e... zău dacă nu e o problemă fundamentală... ― Poate pentru familia lui, sau pentru sine însuşi, zise Victor. Hai, nu mai exagera.
Dan luă expresia unui om profund jignit:
― Bine... Eu nu mai insist. Dacă nu vreţi. Dar o să vedeţi voi. Ascultaţi-mă pe mine. Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea. Fiecare părticică pe care o posedă cetăţeanul e în conflict cu alta. Ciocul cu nasul, ochii cu ochelarii, chelia cu peruca, valiza cu rucsacul, şezutul cu locul, pentru că îmi închipui că posedă bilet pentru loc. O să vedeţi... Nu e o întîmplare.
În clipa aceea ieşi pe uşă Ursu. Pe faţa lui nu era nici o urmă de mirare. Spuse doar ca o constatare:
― Parcă-i mai grea valiza decît rucsacul. Şi a trebuit să fac ceva schimbări printre bagaje ca să-i încapă rucsacul în plasă. L-am legat, altminteri putea să se prăbuşească.
― Aţi văzut? sări Dan. Mai grea valiza decît rucsacul. Un nou conflict, ce vă spuneam...
― Mai bine să ne preocupăm de ale noastre, îl îmboldi Victor. Sînt lucruri mult mai importante şi mai urgent de dezlegat.
― Mie mi-e foame, spuse Dan care, privind cu coada ochiului prin fereastră, îl văzuse pe noul pasager sugînd tacticos un baton de ciocolată lung şi subţire ca un creion. Alt conflict: între ciocolată şi gură. Eu un asemenea baton n-am mai văzut, iar o gură care să ameninţe în fiece clipă urechile cu exterminare totală nici atît. V-am spus eu... Toţi făcură haz de spusele lui Dan. Şi, pentru că-l vedeau pe acesta înghiţind în sec, se gîndiră şi hotărîră că e momentul să ia masa de seară.


4
Circul poposise de cîteva zile în orăşel, dar Tic se afla pentru prima dată în preajma lui. Înconjurat de o ceată de prichindei, cireşarul cel cîrn şi ciufulit înjghebase acolo o adevărată insulă a veseliei. Nimic din ceea ce se întîmpla pe estrada din faţa circului nu scăpa comentariilor sale caustice, spre hazul puştilor. Întîi apăruse pe estradă un individ cu bluză galbenă şi şalvari albaştri, cu un turban, cîndva alb, uriaş, pe cap, cu o barbă ca de catran. Se recomandase: Ali Ben Kali. Se jucase mai întîi cu nişte mingi de ping-pong, cărora le mărea sau le reducea numărul, îşi înfipsese apoi cîteva cuţite în mînă, în burtă şi în gîtlej, scosese dintr-o cutie de chibrituri nişte şoricei albi şi un boboc de raţă, apoi învîrtise un iatagan lucitor, în timp ce un individ slab şi deşirat anunţase, printre bubuiturile tobei:
― Urmează acum un numero extraodinare a lui maestro maestrisimo Ali Ben Kali. Uitate, bine, lume! Giniţi, vă rog! Despărţirea lui capul de gîto! Dintr-una lovitura. Maestro!
― Un moment! strigase Tic. Mai bine executaţi figura înăuntru. Maestrul rămăsese cu iataganul în aer, iar individul deşirat, cu limba afară din gură. Cireşarul le-o luase înainte şi, cum inteligenţa nu prea era în favoarea celor doi, schimonoseala lor împietrită ţinuse cîteva minute, îndeajuns ca grupul de puşti să se cutremure de rîs. Tot Tic fusese acela care-i scosese din încurcătură pe cei doi:
― Atinge-l, maestre! Înfige-i iataganul în spate. Unu, doi, trei!... Maestrul care descoperise dintr-o dată că ştie limba română, se repezise de-a dreptul furios spre prezentatorul său, agitînd sabia prin aer. Lunganul îşi desfăcuse la iuţeală crăcii lungi ca nişte picioroange. Din trei mişcări, ajunsese după perdelele din spatele estradei, dar iataganul îi atinse fundul şi-ncă împins de o forţă cumplită, spre stupefacţia celui care-l mînuia. Izbucniseră nişte răcnete înfiorătoare, aşa cum n-ar fi scos niciodată Polonius, se auziseră nişte zgomote înfundate, iar pe estradă apăruseră în zbor planat o eşarfă albă, care fusese cîndva un turban şi un obiect ca o cioară cu aripile desfăcute, care fusese cîndva o barbă. Rîsul prichindeilor fusese atît de delirant, că lui Tic îi era teamă să nu li se încurce intestinele. Fanfara atacă imediat un marş voios care te-ar fi obligat să alergi cu nouăzeci pe oră, în care Tic descoperi o melodie blajină despre o fată plîngîndu-şi iubirea neîmplinită. Urmă apoi o bucată de vals inspirată din refrenul unui tango vechi şi în final nişte acorduri desperate, care aduceau foarte vag pe undeva cu uvertura la "Bărbierul din Sevilla". Bineînţeles, conducătorul fanfarei avusese grijă să ceară solemn instrumentiştilor:
― Acum e-acum, băieţi. Să zicem aia cu cavalerii răspicani. Aia tare. Pe estradă apăru un individ gras, îmbrăcat cu nişte veşminte ciudate, care ar fi semănat cu cele preoţeşti, dacă n-ar fi fost foarte portocalii, despicate în spate şi cam sfîşiate pe la poale. Comitea acolo ceva între săritura în înălţime şi aruncarea discului. Uneori mişcările lui aduceau cu cele ale unui vînător încolţit de trei leoparzi, care nu găseşte cale de fugă. Conducătorul fanfarei făcuse cu ochiul mulţimii şi şoptise misterios spre orchestră, în aşa fel, ca să audă însă şi lumea:
― Dans clasic! Din "Văduva vîndută" de Rigoleto. Gata! Unu, doi, trei, patru! Şi dintr-o dată Tic descoperi că individul în portocaliu era de fapt o femeie. Din spirit antimisogin se feri să facă vreun comentariu, în schimb se apucă de nişte scamatorii folosind doar cîteva monede şi o cutie goală de chibrituri. Cutia se umplea cînd cu monede, cînd cu chibrituri, iar dacă era goală, chibriturile şi monezile se aflau în buzunarele sau în pantofii puştilor. Ba, la un moment dat, trei discuri de douăzeci şi cinci de bani se odihneau docile pe borul larg al pălăriei unui ţăran. Dansatoarea mişca furtunos din şolduri, dar nici cei din fanfară nu se mai uitau la ea. Erau atît de fascinaţi de scamatoriile cireşarului, încît suflau în trompete şi în tromboane, într-adevăr cu entuziasm, însă fără nici o noimă. Pînă şi femeia în portocaliu începu să-şi mişte tot mai des gîtul, pentru a vedea ce se întîmplă acolo jos. Cutia cu chibrituri dispăruse. Toţi îşi controlau buzunarele, pălăriile, şepcile, ba unii duceau mîna la nas şi la urechi. Se uitau miraţi în jur, se pipăiau, se scărpinau în cap. Cutia se înfipsese însă în vîrful baghetei dirijorului. Şi, cum dirijorul mişca bagheta fără să se uite la orchestră, iar orchestra sufla în alămuri fără să se uite la dirijor, nimeni nu văzuse, o bucată de vreme, unde poposise cutia. O descoperise de la înălţimea estradei dansatoarea. Toată lumea rîdea... ca la circ. De teamă să nu-şi piardă spectatorii, se ivi pe estradă lunganul gonit mai înainte de iatagan şi începu să strige cu atîta putere, că nu mai era mult pînă să-i iasă ochii din cap...
― Poftiţi, lume! Într-un minut începe. Minunile globului. Capete care zboară. Omul cu nasul de un sfert de metru şi douăşcinci de vaţi. Iataganul lui Ali Paşa. Femeia călăreţ. Şarpele cu coadă. Duo Tamburino Rino! Mortul fără cap, Îngropat de viu. Trupa de zburători Palmiero, care a dat spectacole în toată lumea şi la Buhuşi. Poftiţi, lume! Nemaivăzut, nemaipomenit! Parabambca! Cel mai mare crocodil atlantic din Oceanul Pacific. Poftiţi, poftiţi! Pînă la optsprezece ani reducere juma' la sută. De la opşpce ani în sus, doi pe un bilet. Marşul, maestro! Poftiţi, poftiţi! Trio Scampolo începe numărul din junglă. Acrobaţi, rinoceri, fachiri, elefanţi şi gorila aproape vie, Pimpirina. Marşul, maestro!
Înduioşat, Tic dădu' semnalul de plecare trupei de prichindei. Şi, cum cetăţenii riscau să rămînă fără distracţii, se îmbulziră spre casa circului. Cireşarul poposi cu ceata lui în parcul din centrul oraşului. Erau încă veseli puştii, dar nu prea aveau curajul să-l bombardeze pe Tic cu întrebări, pentru că observaseră pe faţa acestuia un aer de gravitate. Încet, încet în jurul celor două bănci alăturate se aşternu tăcerea.
― Aşa, spuse Tic. Acum să trecem la chestii serioase. Mai întîi să vedem pe cine alegem în rîndul candidaţilor de cireşari. Aveţi ceva propuneri? Toţi tăceau mîlc. Nici nu se gîndeau să deschidă gura. Fiecare se voia candidat, fiecare credea că va fi propus de celălalt. Tic îi cercetă cu privirea. Întotdeauna în asemenea momente împrumută un aer solemn, sever. Pielea puştilor era parcă împunsă de mii de ţînţari.
― Va să zică aveţi aceleaşi propuneri ca şi mine. Mi-am închipuit. Să rămînă aici... Matei... Sănducu şi Adrian. Ceilalţi sînt liberi pînă mîine dimineaţă. Întîlnirea la şase şi jumătate în faţa ştrandului. Dacă eu am treburi, îl trimit pe Ţîngulică la ora fixată... Aşa că... Despărţirea! Prichindeii nu aşteptară o a doua poruncă. Părăsiră în linişte adunarea. Erau atît de înfioraţi, că pînă la ieşirea din parc păşiră în vîrful picioarelor. Pe stradă însă începură ciorovăiala. Se certau cumplit, pentru că nu avuseseră curajul să se propună unul pe altul. Tic şi cei trei candidaţi, cei care-l ajutaseră la scamatorii, pufniră fără voia lor în rîs. În clipa cînd cireşarul îşi schimbă expresia feţei, ceilalţi făcură la fel. Parcă repetau un exerciţiu de mimică.
― Aşa! Problema numărul unu este cum să ne petrecem timpul mai frumos. Mai avem destul pînă la sfîrşitul vacanţei. Ce-aţi spune de organizarea unei expediţii la Cas... la... la Peştera Neagră, de pildă? Mai luăm cîţiva necireşari cu noi... Ei? Cei trei candidaţi la titlul de cireşari înghiţiră în sec. Se uitau cu coada ochiului unul la altul, simţeau noduri în gîtlej, dar nu îndrăzneau să scoată o vorbă. În capul lor totul era vraişte. Tic şi-i închipui copleşiţi de emoţie şi încercă să-şi alunge severitatea:
― Bine, bine... Răgaz de gîndire pînă mîine dimineaţă. La ora şase fix, în faţa ştrandului. Prichindeii îl părăsiră pe Tic şi mai aiuriţi. Fiecare porni în altă direcţie. Oare de ce voiau să fie singuri? Întrebarea îl zgîndărea pe cireşar. Dar nu găsea nici un răspuns. "Cine ştie ce-o fi cu ei?... Sau mai degrabă cine ştie ce-o fi cu mine?" Tic ştia de fapt ce urmăreşte. Ceea ce le spusese puştilor: Să-şi petreacă din plin restul de vacanţă. Să plece undeva, să facă o descoperire, să pregătească o surpriză. Cu orice eforturi. Cam simţea el că nu va fi pe de-a-ntregul bucuros, că umblă după un surogat de aventură şi de satisfacţie, dar nu-şi putea păta nici orgoliul, nici prestigiul. În drum spre casă îşi aminti momentele prin care trecuse de la sosirea în gară. Parcă mergeau alături două fiinţe, două vieţi. Care era cea adevărată? Laura îi mai rătăcea din cînd în cînd prin păr, dar nu ca o flacără, ci ca o adiere. Dar parcă trecuse atîta timp de atunci! Uneori simţea că are nevoie de singurătate, de o cameră, de un pat şi de o fereastră prin care să privească albastrul cerului. Alteori simţea nevoia unor fiinţe în jurul său, cu sau fără identitate, voia să audă glasuri, rîsete. Dar cel mai mult simţea parcă nevoia unor emoţii care puteau să se ivească undeva, în lume. Şi-i era teamă că el nu le va trăi. I se strecura teama în suflet ca un şarpe. Cu toată împotrivirea lui, veninul înainta sigur. Îşi amintea hora fluturilor în jurul becului şi-i reveni gîndul obsedant că din hora aceea lipseşte o gînganie.
Ajunse acasă preocupat. Tatăl lui încă nu sosise de la uzină. Maică-sa broda prea liniştită într-un fotoliu, pentru ca Tic să nu ghicească în gesturile şi privirile ei nerăbdarea cu care-l aşteptase. Se aşeză cuminte pe un scaun, lîngă pian, şi aşteptă să se întîmple ceva.
― Da, bună seara, Ticuşorule. Abia atunci Tic îşi dădu seama că nu salutase şi se împurpura ca o floare de mac. Încercă să bîiguie ceva, dar n-avu putere. Se mulţumi doar să-şi frămînte neputincios degetele.
― Înţeleg, Ticuşorule, înţeleg. Prin urmare, ai rămas. Şi ce ai de gînd să faci?
― Multe, multe! se hotărî tînărul ca prin farmec. O să descopăr cinci cetăţi şi zece... zece... zece...
― Zece naivităţi în purtarea ta, îl ajută maică-sa. Sau una singură, dar mare, Ticuşorule, mare de tot. Uite-atît de mare! Tic văzu braţele mamei sale desfăcîndu-se larg, cît puteau de larg. Cuvintele, tonul şi gestul ei îl emoţionară. Se duse încet spre dînsa, îi prinse duios capul în mîini, îşi lipi obrazul de părul ei şi întrebă cu voce şoptită:
― Oare chiar sînt un copil? ― Of, Ticuşorule... Dacă pui asemenea întrebare!? Du-te la culcare, pentru că ai nevoie de somn şi de vise. Înainte de a porni spre camera lui, Tic se codi puţin, dar tot se destăinui pînă la urmă:
― Dacă sînt copil, înseamnă că mi se iartă mai uşor păcatele mici, de altfel destul de drăgălaşe...
― Of, of, of, Ticuşorule, rîse adînc, duios şi reconfortant mama celui mai neastîmpărat dintre cireşari.


5
După o masă abundentă şi veselă, care-i pricinuise o dublă satisfacţie lui Dan, deoarece ― aşa cum îi plăcea să spună ― făcea două lucruri în acelaşi timp: mînca şi mergea, tinerii începuseră o discuţie destul de aprinsă, deşi vorbeau aproape în şoaptă. După primele cuvinte, Lucia avusese grijă, bineînţeles, să se adreseze noului venit cu întrebarea politicoasă: dacă nu cumva îl deranjează discuţia. Personajul cu ciocul orizontal negase alene din cap şi încuviinţase cu mîna printr-un gest aproape elegant continuarea convorbirii. Nu catadicsise nici de astă dată să mişte buzele, de parcă ar fi fost mut, ceea ce îl intrigă iarăşi pe Dan. Se mulţumise doar să răspundă prin cele două gesturi, după care îşi reluase lectura. Citea dintr-o carte groasă (ajunsese cam pe la jumătatea ei), căreia Dan ― simulînd că-şi descheie sandalele ― încercase să-i descifreze titlul. Dar nu reuşise, pentru că era scris într-un alfabet pe care nu-l cunoştea. Tînărul îşi frecă bărbia cu înţeles şi făcu cu ochiul celorlalţi. Ar fi vrut să le spună că misterul se complică şi mai mult. Se amestecase apoi în conversaţia prietenilor, fără să-l slăbească însă din ochi pe "pasionatul cititor".
Printr-o strategemă bine ticluită, cireşarii îşi discutau problemele, prefăcîndu-se că analizează subiectul unei anumite cărţi. Inventaseră chiar şi un titlu cărţii care ar fi putut inspira cine ştie ce autor: "Drum bun"! Începuseră cu amănunte menite să convingă pe cel mai necredincios dintre oameni. Întîi ridiculizaseră prologul, apoi aruncaseră anatema asupra unuia dintre eroi şi, bineînţeles, asupra autorului. Cineva îşi aduse aminte că din volumul său lipseşte fila 34-35, aceea în care Veronel (eroul nesuferit) se unge cu mîl pentru a speria nişte fetiţe cuminţi, cu codiţe şi şorţuleţe pepit.
― Ştiţi, continuă Dan, fetiţele, ca să se răzbune, i-au pus în pat o broască ţestoasă.
― Imposibil! se împotrivi Lucia. Aşa ceva nu există.
― Înseamnă că n-ai citit cartea. Dacă vrei, pun rămăşag. Pe orice.
― Eu nu zic că tu n-ai citit-o. Dar e imposibil să lipsească fila 34-35.
― Extraordinar! Cum poţi să ştii tu mai bine decît mine?! Doar e cartea mea. Am cumpărat-o de la anticariatul numărul doi, de pe strada...
― Poftim! îi întinse Lucia o carte. Caută fila 34-35.
― Păi de ce-mi dai altă carte? Eu vorbeam de "Drum bun".
― Caută, caută! îl îndemnă în continuare Lucia. Dacă găseşti o asemenea filă în vreo carte din lume, sînt în stare să mănînc toate exemplarele din "Drum bun". Dan nu mai avea nevoie să caute. Înţelese care fusese greşeala sa. Se dădu repede bătut:
― Da, da, da! Ai dreptate. E vorba de fila 33-34. Sigur. Acum îmi aduc bine aminte. Mea culpa. Dar în legătură cu telegrama, ce părere aveţi? Cifrată nu era în nici un caz. De ce credeţi că n-a trimis şi o a doua, după atîta întîrziere?
― Pur şi simplu pentru că aştepta din zi în zi sosirea prietenilor, răspunse Lucia. Cam aşa încercase să explice. Dacă nu vin mîine, sau în orice caz pomîine, vin în mod sigur răspoimîine. Şi aşa în fiecare zi, aşteptînd să vină "mîine", a trecut timpul. Nici nu se observă.
― Sau poate că s-a rătăcit cea de-a doua telegramă, se amestecă Ursu. Se mai întîmplă şi asemenea lucruri, deşi destul de rar. Fu rîndul lui Victor să intervină în discuţie:
― Fiindcă am creat acest proces literar, să-l continuăm. Amîndouă ipotezele sînt plauzibile, mai ales cea redată de tine, Lucia. Aşteptarea amestecată cu speranţa sau cu certitudinea constituie un bun mijloc de trecere a timpului. Dacă însă izvorul, cauza care a determinat trimiterea telegramei e gravă, importantă, atunci aşteptarea se transformă în nerăbdare şi nerăbdarea stă de multe ori la baza acţiunilor.
― Atunci din două una, pleda Lucia. Ori cauza nu e gravă, ori trebuie să apară o a doua telegramă. Cum se pot împăca aceste două lucruri? Am impresia că se exclud. Maria, care pînă atunci ascultase cu interes crescînd discuţia, se hotărî să revină la vechea ei preocupare:
― Dar dacă totul e o farsă? Fiind vorba de proces, îmi permiteţi să aduc faptele la prezent şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi acelaşi lucru. Oare n-ar trebui să considerăm şi această ipoteză?
― De vreme ce discutăm alte ipoteze, spuse Victor, înseamnă că pe aceasta am eliminato de la bun început.
― Şi am făcut oare bine? se încăpăţînă în continuare Maria.
― Eu cred în autenticitatea mesajului, onorată curte. Cred, pentru că simt.
― Acesta nu-i un argument, Dan. Eu, de pildă, simt undeva o primejdie. Acesta este un argument în favoarea deraierii trenului nostru?
Dan observă o mişcare neobişnuită în ţinuta celui pe care-l calificase căutător şi posesor de conflicte. Oare auzise vorbele Mariei? Îl urmărea în continuare cu coada ochiului, în timp ce atenţia urechilor era îndreptată spre Victor. Acesta căuta să fie, ca întotdeauna, clar:
― Şi eu cred în autenticitatea mesajului, însă pe bază de logică. De ce? Pentru că mesajul conţine o chemare urgentă, indicaţii precise şi este adresat tuturor. Veniţi imediat! Veniţi toţi! Aduceţi cutare şi cutare lucru!
― Poate în vederea unei excursii, a unei vacanţe plăcute, a unei întîlniri în grup, încercă Maria să explice. O zi de necaz şi apoi totul se uită.
― În asemenea situaţii nu se folosesc telegrame, ci scrisori amicale.
― Chiar cînd e vorba de farse, Victor?
― Crezi că e neapărat nevoie de o farsă pentru a se realiza o vacanţă în grup? Farsele nu au ca scop plăcerea, ci insatisfacţia. Chiar dacă trimiţătorul mesajului ar fi un X, un necunoscut şi tot aşa ar trebui să judecăm. Darămite atunci cînd persoana e cunoscută şi pot fi lesne dibuite posibilităţile ei de a face o farsă sau de a fi subjugată de o realitate? E adevărat, gravitatea faptului nu poate fi cîntărită la precizie. Orice descoperire poate fi senzaţională pentru X şi în acelaşi timp banală pentru Y Aceasta e însă altă problemă în măsura în care X este sincer, în măsura în care curtea îi acordă această calitate, pentru el descoperirea este întradevăr senzaţională. Altminteri nu ar fi trimis mesajul şi nu ar fi pus pe drumuri atîţia oameni.
― Totuşi, Victor, remarcă Lucia, tu ai fost acela care ai ridicat primul problema întîrzierii... la procesul pe care-l dezbatem aici.
― Într-adevăr, întîrzierea aceasta necesită o explicaţie. De ce nu a sosit a doua telegramă? Dacă... dacă nu s-a rătăcit, sau dacă nu este, să spunem, pentru că vorbim la prezent, pe drum... Ursu se foia pe locul său. Mereu voia să spună ceva, dar nu se încumeta. Victor îi sesiză starea şi-l invită cu un gest prietenesc:
― Să vedem ce idee are Ursu.
― Poate îşi închipuie că prietenii lui sînt plecaţi undeva şi deci nu au dat peste telegramă.
― E într-adevăr un punct de vedere, încuviinţă Dan. Dar de ce n-a lăsat o adresă unde să i se poată răspunde? S-a mulţumit să trimită chemarea şi gata. Victor îi zîmbi lui Dan şi-l bătu prieteneşte pe umăr:
― De aici pleacă ultima mea ipoteză, pe care o cred cea mai plauzibilă. De ce nu a lăsat o adresă? Pentru că eroul respectiv era în trecere prin locul unde a făcut descoperirea şi prin locul de unde a trimis telegrama.
― Crezi neapărat că sînt două locuri diferite? întrebă Lucia.
― Cam spre asta înclin. Telegrama n-a fost trimisă dintr-un punct de destinaţie, ci dintr-un punct de întîlnire. Sînt sigur că la oficiul poştal eroul a lăsat un semn, o vorbă, poate chiar un alt mesaj, în care indică locul descoperirii, dacă între timp l-a identificat cu precizie. Victor atrăsese asupra lui un buchet de priviri uimite. Lucia se dezmetici prima:
― Aaaa! Tu crezi că, dacă locul ar fi fost identificat cu precizie, în telegramă ar fi existat şi o adresă?
― De bună seamă, confirmă Victor. Eroul a aflat ceva, s-a grăbit să comunice vestea prietenilor, subînţelegînd prin locul de expediere a telegramei un punct de întîlnire, şi a plecat mai departe sau pentru a culege informaţii suplimentare, sau pur şi simplu din obligaţie.
― Cum din obligaţie? întrebă Dan. Din obligaţia de a culege informaţii?
― Pur şi simplu din obligaţia de a-şi urma şcoala, tabăra, familia... Poate că nu era de capul lui.
― Înţeleg, înţeleg, se dumeri cel care întrebase. Sigur că da. Atunci întîrzierea...
― Întîrzierea poate căpăta şi o astfel de explicaţie. Poate că a trebuit să plece într-o croazieră, sau într-o excursie de mai lungă durată, adică a fost obligat să plece. Din moment ce locul din care a expediat mesajul era un simplu loc de trecere...
― Păi în cazul acesta, spuse Ursu, poate că el e cel care tremură şi-şi smulge părul din cap, gîndindu-se de undeva, aiurea, că noi îl aşteptăm acolo...
Văzînd mutra schimonosită a lui Dan, Ursu descoperi greşeala pe care o comisese. Timid, roşu la faţă, încercă să se corijeze:
― Adică... adică... ăia cu telegrama, ăia care au primit-o, că noi... noi doar... Hî... zău că nu-mi place să ne fofilăm aşa gîndurile printre degete, cum fac scamatorii cu mingile.
Victor făcu haz de încurcătura lui Ursu, spre disperarea lui Dan. Acesta descoperea mereu în atitudinea personajului cu cioc gesturi stranii: tresăriri, clipiri din ochi, clătinări ale capului.
― Doarme, şopti Ursu la urechea Luciei şi ca-n jocul "de-a telegraful" cuvîntul răsună în urechile fiecăruia şi se întoarse la Ursu preschimbat în "moare". Dan făcuse schimbarea, pentru că nu era de acord cu observaţia lui Ursu. Avea părerea sa bine definită asupra personajului, şi tot ceea ce Ursu considera manifestări ale unui somn de noapte în tren la el se transforma în şiretlic, simulare sau scăpare de sub control. Fără să întrebe pe cineva, Ursu întoarse comutatorul. Compartimentul fu învăluit într-o lumină albastră, confuză. Personajul cu cioc clătină încet din cap, de parcă ar fi vrut să mulţumească. Dorinţa de a vorbi le pierise tuturor. Fiecare dorea în schimb cîteva ore de somn, cu excepţia lui Dan, care se voia santinelă vigilentă, dar care adormi primul. Ceilalţi se molipsiră de la el. Pleoapele deveneau tot mai grele, gîndurile tot mai încîlcite. Se iviră într-un tîrziu şi visele. Ape albastre, valuri, sirene. Lui Dan însă îi da mereu tîrcoale un peşte-spadă. îl ameninţa furios şi, din cînd în cînd, spada ascuţită îi zgîria faţa. De mult îşi odihnea Dan capul pe umărul vecinului său, iar ciocul acestuia se proptise în obrazul cireşarului. Trenul gonea, gonea neobosit prin noapte, spre marea cea albastră, care ascundea pesemne o taină mare, menită să fie dezvăluită lumii de cutezătorii cireşari.