Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu s-a născut pe 26 martie 1931 la Bucureşti.
În 1954 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A fost angajat ca redactor la Agerpres, a lucrat la revista "Lumea", la Editura pentru Literatură Universală şi la revista "Transilvania".
În literatură a debutat în 1968, cu volumul "Versuri". A continuat cu Poeme" (1970), "Poesii nouă" (1982), sau "Poezii" (1997).
A tradus capodopera "Ulise", de James Joyce, poezie americană, povestiri şi corespondenţă de Franz Kafka, cărţi de William Faulkner şi F. Scott Fitzgerald, precum şi "Omul fără însuşiri" de Robert Musil.
Uniunea Scriitorilor i-a acordat în 1982 Premiul pentru poezie, în 1993 Premiul pentru Opera Omnia, iar în 1995 Premiul pentru traducere.
(http://stiri.rol.ro/content/view/98319/4/)


Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Despre moarte ca revedere

1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.


Iubire nedesluşită

sa te indragostesti, atunci, in cele din urma, de zapada,
adica sa stii bine ca e o iubire, in care se va sfarsi
peste cateva saptamani prezenta ei, si aproape un an
dupa aceea are sa trebuiasca s-astepti, de-a lungul zilelor calde,
sau prin noptile reci, sau prin ceata, dar fara ca ea
niciodata sa-ti apara inainte, sub pasi, pe maini, sau
pe fata, in toate zilele acestea. (ca in adolescenta,
cand citisesi o data ca cea mai buna cale de a suporta
indiferenta ei este sa ti-o inchipui plecata. doar ca acuma
nu ti-o inchipui absenta - stii ca nimic - ca-ntr-o moarte -
nu ti-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
si fara sa te gandesti la asta, stiind
ca s-ar putea ca pana la iarna viitoare tu sa n-o mai iubesti,
zapada - si atunci? trebuie s-o iubesti in zilele astea marunte,
umede, si murdare, in care ceata - se spune asta - mananca zapada,
si zapada e ca o femeie bolnava - si tu o iubesti -
si sa stii - fara sa te mai gandesti - c-are sa se termine -


Poveste

dar dacă am putea câştiga cincisprezece zile,
ar fi imens – am avea o veşnicie
în faţa noastră, în care să vedem cum învie
fiecare noapte, când ieşim din lumina cu subtile

răsfrângeri , pe măsură ce coboară mai mult
aburii alcoolului. am vedeacum învie culori somptuoase,
de noapte, pe zăpada murdară, şi, ocult,
schimbându-se, spre dimineaţă, în geroase

alburi. – şi tot astfel, să ştii că mai ai
cincisprezece nopţi din acestea, şi nu
că în astă seară, când ieşi din lumină cu

văluri greoaie, se va termina totul. (cum i-ai
auzit povestind despre moartea alcoolicului îmbătrânit,
care-ntr-o noapte a ieşit din cercul lor de lumină – şi a murit).


Uitare livrescă

o intalnesti pretutindeni - dar asta e numai
in carti - unde scrie despre obsesii, si unde
personajul cel mohorat sta cu ochii ficsi
pe podea, si urmareste in liniile de-acolo ale scandurii
trasaturile vreunei fete. in realitate
nu se intampla asa - mai exact ar fi sa se spuna
ca n-o mai intalnesti nicaieri - (si la inceput crezi
ca ea se ascunde si te pandeste de undeva,
cum umbli de colo pana colo, si intreband
daca n-a trecut pe acolo cumva - si crezi ca asta inseamna ceva
asta, prezenta ei - tie negata - dar existand
undeva, langa tine - pentru ca si pandindu-te.
dar si asta e tot numai in literatura - dupa o vreme
nu te mai gandesti nici la asta - si dupa alt timp
constati intr-o zi c-ai si uitat sa te mai intrebi despre ea).
(dar si asta se intampla, de asemenea, numai in carti.)