Ben Corlaciu

Afirmându-se atât ca poet cât şi ca prozator, Ben Corlaciu debutează editorial în 1941, la 17 ani, cu volumul de versuri „Tavernale“, iar în 1949 se afirmă şi în proză cu volumul "Moartea lângă cer". Făcând parte din generaţia literară a războiului, Ben Corlaciu se afirmă prin atitudinea de frondă şi revolta socială din poeziile sale, fiind permanent alăturat de către criticii literari unui alt gălăţean, Constant Tonegaru. În 1975 solicită azil politic în Franţa, unde îi apare postum volumul "Tout espoir sera puni : témoignage d'un écrivain roumain réfugié a Paris" (Orice speranţă va fi pedepsită: mărturia unui scriitor român refugiat la Paris), în traducerea Maurei Barbu, volum ce oferă o imagine a vieţii literare româneşti din anii 1950-1970.


Efigii în ceara

În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineti, fara plamâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt npe un petec de ceara.

Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu acelasi condei de lemn înnegrit
si-aceeasi nesanatoasa betie.

Cei ce-asteptau sa le vina rândul
mureau fara cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndrepta spre pieptul tuturor,
în locul plîmânului sec, strapungându-l.

Când oamenii vineti piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens si gol.


Joc de Hydrargir

Pat îmi facusem din masa aceea, grea,
pentru adormire dupa crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul baccililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înabusea murind cu plamânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.

Cei din urma prieteni, baccilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura si ochii, dementi, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scalda
în vinul închegat al ultimei nopti -
în sângele altei neîndurate morti.

Sfârsitul, îndepartatul sfârsit, zabovea
prin aluviunile coastelor rarite.


articol adus de la http://www.bvau.ro/manifestari/2009/0300/index.php