La Mulţi Ani, Vladimir Belity!

S-a născut în comuna Pecica din judeţul Arad, la 12 martie 1938. Cunoscând pericolele risipei în câmpul liric, a preferat un control sever în care manifestarea în forme lirice fixe este doar un aspect. Inspiraţia este un ajutor în depăşirea unor obstacole a căror necesitate o simte. Volumul de debut - "Stare de haiku", Editura Viaţa Arădeană, 1999 - a constituit rezultatul unei evoluţii surprinzătoare, cu sublimarea datelor biografice viguros afirmate până aici. nevoia disciplinării îl guvernează constant, revenirea la sonet exprimând o altă fază a determinării lirice. O nouă înţelegere a datului naturii conduce la un nou echilibru sufletesc, cu eludarea factorilor distructivi. Răzbat la suprafaţă noi sonuri ale unei purificări de patimi şi spaime, ca un cadou nesperat dar dorit al timpului. Amestecat până în vârful degetelor în viaţa cenaclurilor literare arădene ale ultimilor 45 de ani, le-a considerat o necesitate publică obiectivă, iar susţinerea lor a avut viguroase implicaţii personale. dacă actul liric este singular chiar prin desfăşurarea lui, adresarea sa este mereu spre alţii, fără egolatrie sau falsă modestie. Recentul volum de versuri, "Mărturisirile sinelui", apărut în 2008 la editura Mirador, stă mărturie că acest trubadur pecican de modă veche, are resurse pentru o carieră lirică viguroasă şi clară.


I

Cu zorii ajuraţi, muiaţi în soare,
O nouă zi se-anunţă cu alai,
Cu cerul împănat cu nori bălai,
S-ascundă ne-ntâmplatul, mi se pare,
Sau poate a faptei faţă nevăzută,
Cu cine ştie câte grozăvii
Fiinţând "in nuce", doar euritmii
A vremii încă ne-mplinită vrută.
C-aşa e bine, să nu ştii nimica,
(Tot ce-o să fie, vină când o vrea!)
Doar liniştea ni-i dată de neştiinţă
Şi ne-o dorim, nu vestea bună-rea!...
Ne-ar îngrozi să ştim, fugoasă frica
Stăpână ni-i pe propria fiinţă!!!


II

Natura-i azi gătită-n sărbătoare,
Doar zorii zilei s-au sculat zâmbind!
Cu-n ochi de soare cuibărind absint
De seve noi în arbori şi răzoare,
Iar cerul şi-a restrâns hlamida deasă,
A norilor, de-un gri spre sidefal,
Ce-s încă buluciţi dar mai spre-aval
Cu chip perfid de-amantă viforoasă...
Să fim deci bucuroşi c-avem iar soare
Şi gândul ce-l gândim e-un gând divin,
Ca setea de lumină ce ne doare,
Ne-aduce azi prea plinul de alin,
Ca să stopăm ce moartea ne tot moare,
Purul din noi rămas, câte puţin!


Fântâna

Ghioc tainic
îţi susură noaptea
oglinda
cea dată cu boltă.
Şi între ele
lumea
îşi socoteşte existenţă
cu doagele ciuturei
ce-i smulge totuşi
lumina.


Poem

Într-o zi,
aceea a Schimbării la faţă,
m-am mascat rechin.
Oamenii însă,
judecând practic,
m-au omorât cu pietre
să-şi facă din pielea mea
pile
de răzuit.
Şi m-am amuzat numai eu.