John Updike

Născut la Reading, Pennsylvania, John Updike este fiul scriitoarei Linda Grace Hoyer Updike şi a lui Wesley Russell Updike, profesor de matematică. Până la vârsta de 13 ani a crescut în orăşelul Shillington, Pennsylvania după care familia s-a mutat la o fermă din Berks County, Pennsylvania, unde Updike devine interesat de literatură.
După ce a terminat liceul în Shillington, Updike a intrat la Harvard pe care l-a absolvt summa cum laude în 1954. Studiază arta grafică la „Ruskin School of Drawing and Fine Art” la Universitatea Oxford. După întoarcerea în Statele Unite în 1955 a lucrat vreme de doi ani la revista „The New Yorker” unde a publicat editoriale, poezii, povestiri şi cronici literare.
Debutează în 1958 cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures iar în 1959 publică primul său roman, The Poorhouse Fair.
În 1976 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Litere. De-a lungul timpului i-au fost decernate nenumărate premii (Pulitzer, National Book Award pentru The Centaur, PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award)
A murit la vârsta de 76 de ani la 27 ianuarie 2009 într-un spital din Danvers, Massachusetts, din cauza unui cancer pulmonar.


O lună de duminici
- fragment -

1

Ier­taţi‑mi cre­dinţa şi oraşul; sunt un pastor creş­tin şi un ame­ri­can. Scriu aceste rân­duri într‑un mo­ment din vre­mea de­grin­gola­dei lui Richard Nixon. Deşi pă­catul e al meu, tenta­ţia apar­ţine altora: în­gri­ji­to­rii mei mi‑au pus în faţă un teanc de hârtii albe – preţul unei luni de scris, după esti­marea lor. Mâz­găli­rea ima­cula­telor pa­gini ar trebui să con­stituie unica mea te­ra­pie.
Epis­copul, bi­ne­cu­vân­tată‑i fie mitra, a or­donat (sau mai de­grabă a oferit o alter­nativă ritu­a­lului de­şu­cheat de răs­po­pire) să fiu adus aici, în de­şert, de­parte de pă­mân­tul în­verzit şi po­pulat, unde pa­ro­hia mea, cum se ex­primă fran­ce­zul atât de drăguţ, se trouve. Luna de zile ar trebui să fie una de re­cupe­rare – iar eu o so­cotesc drept una de „re­trac­tare“, starea mea fiind ofi­cial di­ag­nos­ti­cată ca o „de­trac­tare“. Posi­bil ca opu­sul lui „de“ să nu fie „re“, ci ab­senţa orică­rui prefix, ceea ce mă transformă în fra­tele spi­ritual al acelor atleţi cu frac­turi, care tre­buie să pe­treacă o lună anostă, prin­tre dune al­bu­rii şi do­zele de la mie­zul nopţii, fiind su­puşi unui re­gim de „tracţi­une“. Mă în­doiesc (nu­mele meu e chiar Thomas) că te­ra­pia va da roade. Di­ag­nos­ti­cul meu e că nu su­făr de ni­mic mai vi­rulent de­cât con­di­ţia umană, cum de altfel aş pro­po­vă­dui‑o, ca pe o pildă. Deşi mala­dia e mag­ni­fică, voi adă­uga cu onestă mo­destie că pro­priul meu caz e ne­glija­bil de pu­rulent, menţionabil doar dacă exa­mi­năm aşter­nutul. Mas­tur­bare! Salva­rea unui sunet de graţie al corzii ob­nu­bilate a si­ne­lui! Im­nuri de slavă Sfân­tului Onan, mai târziu.
Simt că mă în­căl­zesc dedându‑mă la în­delet­ni­ci­rea asta, ceea ce nu e in­tenţia mea. Să lă­săm de­trac­ta­rea mea netractată. Nici un pres­ti­di­gi­ta­tor pri­ceput, plu­tind prin­tre oglin­zile miş­cate ale te­ra­piei sim­pate­tice, nu se va lăsa pur şi sim­plu smuls de sub jo­benul întu­necat, de ul­tim re­sort, jo­benul cu fund du­blu.
Amă­nunte! Mo­telul – re­zist ten­ta­ţiei de a‑l numi sa­nato­riu, casă de re­cupe­rare sau cen­tru de de­tenţie – are forma unui O sau, mai exact, omega. Cer­cul de ca­mere în­con­ju­rând pis­cina este măr­gi­nit într‑o parte şi alta de două co­ri­doare li­ni­are, la stânga aflân­du‑se re­cep­ţia, bi­ro­u­rile, toa­letele, dis­cri­mi­nate se­xual de două silu­ete bo­vine, şi un mic ma­gazin ticsit cu măr­gele de plas­tic şi ve­deri cu re­pro­du­ceri de oase de di­no­zaur, dar lipsit de orice zi­are sau re­viste care ar putea su­praex­cita paci­enţii – oops, cli­en­ţii – cu reali­tă­ţile alter­native. În di­recţia opusă, la celă­lalt pi­cior al lui Ω, se gă­seşte resta­u­rantul şi ba­rul. Pe­retele de sticlă al ba­rului are o tentă fu­muriu‑vio­letă prin care se răs­frânge pano­rama de­şer­tului din ce în ce mai plată şi palida silu­etă dis­tantă a mun­ţi­lor bo­gaţi în mine­re­uri fo­si­li­zate. Gea­murile resta­u­ran­tului, cel puţin în timpul mi­cu­lui dejun, poartă drape­rii grele, va­nilate, prin cutele că­rora ţâş­nesc să­geţi de lu­mină pe dea­supra grep­frutu­rilor, paha­relor şi ceşti­lor de pe me­sele fru­mos aran­jate într‑o ex­plozie aproape audi­bilă a stră­lu­ci­rii. Locul pare, dacă nu pus­tiu, atunci mai mult de ju­mă­tate gol. Toţi băr­baţii de vârstă mijlo­cie stăm la me­sele noastre, dregându‑ne pe cât putem gân­du­rile us­cate şi înfrâ­nân­du‑ne nervii greu în­cer­caţi de bâr­fele cu zăn­gă­nit de ta­câ­muri. Am im­presia că sun­tem un „calup“ ca­zat aici rela­tiv re­cent. Sun­tem palizi. Sun­tem apa­tici. Sun­tem năuci. Per­so­nalul, cei care ne spio­nează şi se agită în ju­rul nos­tru de parcă s‑ar pre­găti pen­tru o am­bus­cadă, sunt, în mare parte, cau­ca­zi­eni cu vorba domoală şi ochii al­baştri, atât de spălă­ciţi în­cât se asor­tează cu ce­rul al­calin şi cu fundul ros al blu­gilor, restul con­ti­gen­tului fi­ind for­mat din nu­bilele abo­ri­gene a că­ror pas si­len­ţios şi păr sâr­mos se îm­pacă ane­voie cu uni­for­mele franjurate, de culoa­rea fisti­cului, pe care tre­buie să le poarte os­pătă­ri­ţele. Azi di­mi­neaţă, în timp ce mă ser­veau, m‑am sim­ţit tratat cu re­ve­renţă, chiar teamă, de parcă se fe­reau să nu fie con­ta­mi­nate. Un subiect po­tenţial: atin­ge­rea fi­zică şi sa­crul. Dum­ne­zeu ca Boală Su­premă. Noli me tangere. Mi­crobii şi alta­rul. Cupa îm­părtă­şită vi­zavi de paha­rul de plas­tic de unică folo­sinţă: oare câte ore din vi­aţa mea profe­si­o­nală au fost muş­cate în bu­căţele amare (anti­septi­cul apo­calip­tic prin­tre di­a­coni vi­zavi de sfin­ţi­ile celor por­niţi în cău­ta­rea Ma­relui Graal) de această di­lemă li­tur­gică... Nu con­tează. M‑am elibe­rat de asta pen­tru o lună sau pen­tru tot­deauna. Bună creztămare.
Ce să vă po­ves­tesc? Am so­sit la mie­zul nopţii, dezori­entat. Aero­por­tul era dră­cesc de cu­rat, afară bătea un vân­ti­cel us­cat. Un şo­fer semi‑molâu şi un verde auto­buz mititel ne‑au con­dus vreme de‑o oră uriaşă printr‑un de­şert devo­ra­tor de întu­necat. În­tâm­pi­naţi în faţa uşilor de sticlă de o doamnă dur­dulie, nu di­formă, dar neatrăgătoare, fără în­doială aleasă din ca­uza aces­tei cali­tăţi pen­tru o ase­me­nea slujbă deli­cată. Pă­rea să fie chiar di­rec­toarea. Cu nu­mele de, dacă ure­chile mele încă în­fun­date de hu­ru­itul avio­nului nu mă în­şelau, Ms. Prynne. Cu o faţă bo­gată, albă, de ţes­toasă, inex­plica­bil de mul­ţu­mită de sine. Gâtul în­tins de parcă ar dori să ci­u­gu­lească sau să se elibe­reze de o ro­sătură. Ne‑a lă­trat re­gulile, pen­tru noi toţi. Noi: eu, un preot ir­lan­dez în­de­sat, iar al treilea re­crut, unul din Tennessee, era un bâl­bâit ti­mid, puţin coco­şat, cu un zâm­bet opti­mist şi pi­e­ziş, pro­babil un delinc­vent re­nas­cen­tist, care, pe de altă parte, fă­cea un ban în plus ca vi­clean agent de asigu­rări. Re­gulile (aşa cum ne‑au fost aduse la cu­noş­tinţă de către gazda noas­tră, din partea sponso­rilor epis­co­pali şi a co­mite­telor afili­ate): masa la opt, la do­uăs­pre­zece trei­zeci şi la şapte. Barul des­chis la ora prân­zului. Bra­se­ria în­chisă între două şi cinci. Di­mi­neţile: pro­gram de scris, ad libidum. După‑amie­zile: exer­ci­ţii fi­zice, de pre­fe­­rinţă golf, dar şi călă­rie, înot, exis­tând şi te­re­nuri de te­nis. Se­rile: di­fe­rite jo­curi şi cărţi, de prefe­rinţă po­cher. Multe in­terdicţii. Nici o dis­cuţie se­rioasă, doc­tri­nară sau inter‑per­so­nală. Nici o lec­tură, cu ex­cep­ţia celor eva­zi­o­niste: există o re­zervă de ro­mane poli­ţiste en­gle­zeşti şi cărţi de umor dintre cele două răz­boaie la bi­blio­teca stabi­li­men­tului. Bi­blia e în frun­tea listei celor in­terzise. Nici o acti­vitate re­li­gioasă, nici un vi­zita­tor, nici o scri­soare pri­mită sau ex­pedi­ată. Nici un fel de ex­cursii în oraş (cel mai apro­piat oraş e la 40 de mile, se nu­meşte Sandstone), deşi unele ie­şiri cu auto­buzul vor fi or­gani­zate spre sfâr­şitul lu­nii.
Dar tu cu­noşti toate astea. Cine eşti tu, ci­ti­to­rule blajin?
Cine sunt eu?
Mă duc la oglindă. Ca­mera asta încă mă de­ru­tează cu multiplele col­ţuri de stranietate, deşi o noapte de somn aici a nete­zit câ­teva cute şi­fo­nate. Ştiu unde se află baia. O, aceea ima­culată, in­vi­zi­bil reîn­noita sanitas a băilor în­chiri­ate care nu nu­mai că ne in­vită să ne le­pă­dăm de haine şi ex­cre­mente şi de parti­culele dintre dinţi ale unei frip­turi prea con­di­men­tate, dar şi de pi­e­lea noastră, şi de mur­dă­ria in­ti­mită­ţi­lor pi­elii, ca apoi să tra­gem apa cu acea vo­ra­citate zgo­mo­toasă care con­tras­tează atât de doje­nitor cu lentoarea în­fun­dată a toa­lete­lor ră­mase acasă, deja atât de satu­rate de noi în­cât abia dacă mai tre­saltă!
Oglinda cu­prinde un chip. Nu‑l re­cu­nosc ca fiind al meu. Nu mai co­res­punde lu­minii mele in­terioare, pre­cum un aba­jur nu co­res­punde be­cului în­şu­ru­bat.
Abaju­rul ăsta. Aba­ju­rul ăsta într‑o rână. Aba­ju­rul poc­nit strâmb. Pânza asta de sac de­colo­rată că­reia timpul i‑a dat aceea pa­tină de hârtie re­ci­clată, ire­versi­bilă, sălcie şi pis­tru­iată, hârtia cu ine­vita­bila moli­ci­une de gumă to­pită şi eroda­rea sur­prinsă din înaltul ce­rului, fi­e­care din miri­a­dele de ri­duri ale unui ca­nion în­dea­juns de adânc pen­tru a găz­dui toate le­şu­rile ul­ti­melor patru de­ce­nii. Nu pe al meu. Dar cli­peşte atunci când vreau, cli­peşte; ocupă, văd în oglindă, ace­laşi volum în care per­spec­ti­vele di­fe­ri­telor mar­gini re­flec­tate ale ca­merei s‑ar in­tersecta, din per­spec­tiva unui pro­iec­tant ete­ric. Aceşti dinţi îmi apar­ţin. Fi­e­care plombă şi lu­crare con­stituie o po­veste tristă pe care aş putea s‑o cânt. Aceşti ochi – găuri dintr‑o mască. Prin care al­bas­trul ce­rului se ză­reşte ca într‑unul din pei­sajele ci­u­date ale lui Magritte. Ochii lui Dum­ne­zeu, pleoa­pele mele.
Re­ve­rendul Mr. Thomas Marshfield, 41 de ani îm­pliniţi în aprilie, 1.80 m, 75 kg, palid şi neu­ral, cu neaş­tep­tate in­suliţe mas­cu­line din loc în loc – ge­nun­chii, po­dul pal­melor, un guler de taur su­res­citat, la baza gâtu­lui, în zvâc­netul ume­rilor. La un mo­ment dat ju­cător de baseball, apoi un zglo­biu ju­cător de fotbal ame­ri­can. Acum chel. Rozuliu în vârful creş­tetu­lui, dacă se apleacă în lu­mină, altfel un soi de aură gibonă, de puf ară­miu. Smo­curi de blă­niţă de şo­ri­cel dea­su­pra ure­chilor albe, moarte. Smo­curi uşor roş­cate; şoa­rece de câmp? Sprân­cene nu prea evi­dente. Nu prea evi­dente buze: gura mea, cele două vir­gule, ar­mate cu o în­căr­cătură beli­coasă, gata parcă să se lan­seze într‑o ava­lanşă de ex­presii, nu mi‑a fost ni­ci­o­dată pe plac, deşi se spune că a fost pe placul altora. Băr­bia, o idee prea lungă. Ase­meni na­sului, deşi în­dea­juns de subţire şi su­fi­ci­ent de ne­si­gur în felul în care e în­co­voiat, pen­tru a evita orice ase­muire for­ţată cu spiţa ebra­ică. O faţă încă lo­cuită cu ne­si­gu­ranţă de către un chi­riaş care aş­teaptă să i se ve­ri­fice re­co­man­dă­rile. În acest interregnum, nici fru­mos, nici im­pu­nător, dar deloc dolo­fan şi, to­tuşi, ase­meni unei lămpi, cu o vo­inţă latent in­can­des­centă de a re­zista la ceea ce e coti­dian. Nu cred că am eşuat vreo­dată, în mod con­ştient, să mă su­pun su­pre­mei, se­cretei po­runci: Su­pune‑te Lumii Natu­rale, O, Creatură Plăs­muită ca Pa­ro­die a Pro­priei mele Fiinţe, şi Reconverteşte‑i Substanţa în Spi­rit; Su­pune‑te Plăce­rii şi Transform‑o în Du­rere; Muş­tru­lu­ieşte Ino­cenţa, deşi îşi duce Vea­cul prin Şan­ţu­rile Ato­milor; Sus­pec­tează Fi­e­care Mo­ment, pen­tru că e un ade­vă­rat Hoţ, Îndepărtându‑se în Vâr­ful Pi­cioa­relor, du­când mai mult decât Aduce; În­treabă orice Între­bare; În­do­ieşte‑te de toate În­doie­lile; Dis­pre­ţu­ieşte toate Preceptele care îşi Iau Mă­sura după Om; Amin­teşte‑ţi de Mine.
Mă îm­brac con­ser­vator. Ne­grul, griul, ma­roul îi permit celui care le poartă să stră­lu­cească. Deşi sunt atent cum îmi în­nod cra­vata, ne­glijez să‑mi lus­tru­iesc pan­to­fii.
Pre­su­pun că peni­sul meu e de mă­rime medie. Pre­su­pune­rea n‑a fost câşti­gată fără efort.
Di­gestia mea e per­vers de bună, iar toate cele­lalte unităţi in­terne fun­cţio­nează cu des­toini­cia întâl­ni­rilor se­crete ale unor facţi­uni într‑o ţară fără gu­vern. Un neg translu­cid de pe fesa mea stângă ar trebui într‑o bună zi în­de­părtat, iar în unele nopţi som­nul mi‑e stin­gherit de o du­rere ne­vral­gică în braţul drept, chiar sub umăr, pe care o pun pe seama unei con­tu­zii do­bân­dite în urma unei gră­mezi or­do­nate din curtea li­ceu­lui. O simt, ase­meni inimii mele, odată cu bu­buitu­rile tim­pului.
Mă iu­besc şi mă urăsc pe mine în­sumi mai mult decât pe se­menii mei. Unul dintre aceste ex­cese atrage fe­meile, însă pe care dintre ele?
Vo­cea mea e cu o ju­mă­tate de oc­tavă prea înaltă pen­tru sluj­bele pe care le ţin, deşi atunci când mă rog cu voce tare am do­bân­dit o teh­nică a mur­mură­rii în mi­crofo­nul din am­von care îmi satis­face ideea de solilocviu al eului. Vaga mea bol­bo­ro­seală, mi s‑a spus, îi împi­e­dică pe cei din strane să cla­tine din cap.
Al­tceva? Mă cam dor în­che­ietu­rile mâi­nilor.
Sta­tul ame­ri­can în care mă aflu e mare şi pătrat şi con­ţine câte un re­fu­giat ast­matic şi trei in­di­eni într‑o ca­mio­netă Ford pe fi­e­care milă pă­trată. Statul în care lo­cuiam ul­tima oară, unde am co­mis de­trac­tă­rile delinc­vente şi am su­fe­rit din ca­uza ac­ce­selor de în­că­păţâ­nare, a fost muş­cat de mean­drele râ­u­rilor şi de­for­mat de pre­tenţi­ile te­rito­ri­ale conflictuale într‑o formă nespecificabilă, ajunsă şi mai amorfă din pri­cina la­cu­rilor şi in­sule­lor şi a stra­tu­rilor pro­gre­sive de gropi de gunoi ur­ban. O cheie, spune un­deva Chesterton, nu are nici o lo­gică în for­ma ei; sin­gura ei lo­gică e faptul că des­cuie la­cătul.
Doamne, asta epui­zează fiinţa in­terioară! Slavă ce­rului pen­tru ora prân­zului.