Cesar Vallejo

Septembrie

Demult, în noaptea de septembrie, tu
cu mine-atât de bună-ai fost… că m-a durut !
Eu nu ştiu ce-a urmat ; vezi de aceea
nu trebuia să fii atât de bună, nu.

În noaptea-aceea-ai plâns când m-ai văzut
ermetic şi tiran, bolnav şi trist.
Eu nu ştiu ce-a urmat… vezi, de aceea
nu ştiu de ce-am fost trist… aşa de trist !

Numai în noaptea suavă, de septembrie,
în ochii-ţi de Magdală-am uzurpat
distanţa până la Tata …ţi-am fost drag !

Dar într-o altă seară de septembrie,
pe jarul tău am împroşcat, dintr-o maşină,
băltoaca nopţii de decembrie.


Păianjenul

E un păianjen enorm care nu mai pleacă din loc;
un păianjen incolor, al cărui corp
- numai cap şi abdomen - sângerează.

Azi l-am privit îndeaproape. Şi cum s-a mai zbătut
spre toate părţile
să-şi împrăştie nenumăratele picioare.
Şi m-am gândit la ochii lui invizibili,
la piloţii fatali ai păianjenului.

E un păianjen care tremură
fixat pe-un ascuţiş de piatră;
abdomenul deoparte,
de alta, capul.

Atâtea picioare, sărmanul, şi nici unul nu-l poate
susţine. Şi văzându-l
în asemenea jalnică stare
cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta.

E un păianjen enorm, care nu-şi poate
târâ abdomenul în urma capului.

Şi m-am gândit la ochii săi
şi la numeroasele sale picioare...
Şi cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta!


Drojdii

În după-amiaza asta plouă ca niciodată; şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea.

După-amiaza asta e blândă. De ce să nu fie?
S-a-mbrăcat în graţie şi mâhnire; s-a-mbrăcat ca femeie.

În după-amiaza asta plouă la Lima. Şi eu mi-amintesc
de-nfricoşatele peşteri ale ingratitudinii mele;
de stana-mi de gheaţă deasupra macului ei,
mai grea decât acel: „Nu fi aşa!” al ei;
de florile mele negre, cumplite; de barbara,
uriaşa lovitură de piatră; şi de răstimpul glacial.
Cu uleiuri aprinse, demnitatea-i tăcută
va pune punct.

De-aceea, în după-amiaza asta, ca niciodată merg
cu bufniţa asta, cu inima asta.
Şi alţii trec alături; şi vazâdu-mă aşa de trist,
iau o bucăţică din tine
în faldul abrupt al mâhnirii mele adânci.

În după-amiaza asta plouă, plouă tare. Şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea!


Pas gresit intre doua stele

Exista oameni atit de nefericiti, ca nici macar
n-au trup ; pe masura lui pletele
cad, citeva degete, dezvaluindu-le imensul zbucium ;
viata e pe deasupra lor ;
par rasariti din aer, facuti s-adune-n gind
suspine sa auda
biciul suierind in cerul gurii.

Se desprind din propria lor piele, riciind
sicriul in care se nasc.
Urca prin moartea lor ceas dupa ceas
si se prabusesc de-a lungul alfabetului
inghetat, pina la pamint.

Vai de atit de mult ! Vai de atit de putin ! Vai de ei !
Suspine in camera mea, ascultindu-i sub lupa !
Suspine in pieptul meu, cind isi cumpara haine !
Suspine in jegul meu alb, in drojdia solidara cu ei !

Iubite fie urechile prelungi,
iubite fiinte care se-aseaza,
iubit necunoscutul si sotia lui,
aproapele cu mineci, ochi si guler !

iubit sa fie cel ce are plosnite,
cel care sta sub ploaie cu pantofii rupti,
cel care privegheaza cadavrul unei piini
cu doua luminari infipte in ea,
cel care-si prinde degetul in usa,
cel fara sfint in calendar,
cel care umbra si-a pierdut-o-n foc,
animalul, cel care pare un papagal,
cel ce pare un om, bietul bogat,
mizerul pur, saracul cel sarac !

iubit sa fie cel caruia
i-e foame sau i-e sete, dar nu are
foame cu care sa-si indestuleze setea,
nici sete sa-si indestuleze atita foame !

Iubit sa fie cel care munceste
cu ziua, ori cu luna, ori cu ora,
cel ce asuda de rusine dau de chin,
cel ce se duce la cinema din porunca bratelor sale,
cel ce plateste cu ceea ce nu are,
cel ce doarme cu fata in sus,
cele ce nu-si mai aminteste coilaria ;
iubit sa fie chelul fara de tichie,
cinstitul fara remuscari,
hotul fara trandafiri,
cel ce poarta ceas si l-a vazut pe Dumnezeu,
cel ce are onoare si nu lesina !

Iubit sa fie pruncul ce cade si mai plinge,
si omul care a cazut si tace !

Vai de atit de mult ! Vai de atit de putin ! Vai de ei !


Violenţa orelor

toti au murit.
a murit donia Antonia, ragusita, care facea
piine ieftina in oras.

a murit preotul Santiago, cel caruia-i placea
sa-l salute tinerii si fetele, raspunzindu-le
tuturor, fara deosebire : "buna ziua, Iosif! bu-
na ziua, Maria!"

a murit tinara aceea blonda, Carlota, lasind un
copilas de citeava luni, care a murit dupa aceea
la opt zile dupa mama lui.

a murit matusa Albina, care stia sa cinte
atit de frumos despre vremuri apuse si moste-
nite, in timp ce cosea in coridor, pentru Isidora,
slujnica din nastere, preacinstita femeie.

a murit un batrin chior, al carui nume nu mi-l
aduc aminte, dar care dormea la soarele dimi-
netii, rezemat de usa tinichigiului din colt.

a murit Fulger, ciinele cit mine de inalt, ra-
nit de un glont al nu se stie cui.

a murit Lucas, cumnatul meu, cel de care-mi a-
mintesc cind ploua si pe care nu-l pot inlocui
cu nimeni.

a murit mama in revolverul meu, in pumnii
mei sora si fratele in matele mele in-
singerate, toti trei legati prin aceeasi trista
tristete, in lunile de august, an dupa an.

a murit cintaretul Mendez, inalt si foarte beat,
cel care scotea din clarinet melancolii intregi,
facind sa doarma gainile din cartierul meu mai
inainte de apusul soarelui.

a murit eternitatea mea si stau s-o priveghez.