Radu Gyr

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ioan Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate mişcării. A debutat absolut la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a debutat editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri. A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 şi 1939) - al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române. A susţinut un număr însemnat de conferinţe cea mai cunoscută fiind Studenţimea şi Idealul Spiritual din 1935. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar şi artistic , Axa , Iconar etc. precum şi la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studenţesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris poveşti pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timişoara, Editura Vremea, 1994).
În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar şi director general al teatrelor. În aceasta perioadă, din cauza prigoanei antisemite şi eliminării sistematice a evreilor din instituţiile de ştiinţă, artă, educaţie, economie etc., o trupă de actori evrei a înfiinţat în Bucureşti teatrul evreiesc Baraşeum - singurul teatru evreiesc din ţările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o deţineau regimuri autoritare şi fasciste). Teatrul Baraşeum şi-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară? Ulterior, foşti demnitari sau susţinători ai regimului au subliniat că teatrul a putut să fiinţeze în toată perioada guvernării antonesciene şi că aceasta s-ar fi datorat toleranţei regimului antonescian faţă de cultura evreiască. Existenţa unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidenţă, pe plan internaţional, şi de terţi comentatori cu mai mulţi ani înainte de 1989. După detenţia din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu , Mihail Polihroniade şi alţi intelectuali din perioada interbelică. A fost închis şi în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenţie a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit şi cu poemele în raniţă, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariştilor”, iar justiţia aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică. A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinţei), poetul executând 16 ani de detenţie, până la amnistia generală din 1964. În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanţuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autorităţile i-au refuzat acordarea de asistenţă medicală. O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281. Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii. Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate şi silit să colaboreze - ca şi Nichifor Crainic, celălalt poet exponenţial al închisorilor, sau ca preotul Ion Dumitrescu Borşa, unicul supravieţuitor postbelic al echipei legionare combatante în Spania - la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), ziar publicat sub supravegherea Securităţii pentru românii din diasporă, în care Gyr era silit să semneze cu numele său articolele scrise). Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Radu Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.



Vecinul care-a murit

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.

Sta zugravit cu vapsele sarace - sfant pe sindrila -
cand lacatu'n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.

Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si'ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.

Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios...

In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: - Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.

-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar' un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celula mi l-am lucrat.

Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta'n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.


Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.



Dă-mi chipul tău

Da-mi chipul tau, granit senin,
da-mi duhul tau, senina iarba,
în ne'mpacatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarba!

Să nu mai spumege în piept,
sub indoieli ori sub blesteme,
nici cate-n pofta mea le-astept,
nici cate spaima mea le teme.

Vreau taina nestiintei reci
si-a nepasarii voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu patrunde.

Granit, da-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ti impietrire,
pentru-o lumina fără chin
si-o moarte fără rastignire!

Vreau, iarba,-nteleptiunea ta
de-a nu-ti aduce-n veci aminte,
vreau harul tau de-a infrunta
far-a privi nimic 'nainte.

Să cresc în timp si infinit
din duhul tau, senina iarba,
din duhul tau, senin granit,
în fericirea voastra oarba.



Hangiul

Afara-i vant si-i gol ulciorul.
- Hangiu smintit, da fuga iar!
Vreau vin ca zarea si ca dorul
si cum e jalea de amar.

El insa-mi toarna în nestire
un vin adânc cu umbre lungi.
- Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol si-afara vantul...
- Hangiu smintit, da fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormantul
si cum e moartea de amar.

Hangiul insa-mi pune-n fata
un vin insangerat de vremi.
- Bea! Este dulce ca o viata
pe care-o ierti când o blestemi.



Baladă

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.