Emil Isac

Maria mea

Maria mea frumoasă, Maria mea păgână,
În ochii tăi e noapte şi aur ai în mână.

Ieri, dragă, n-aveai aur. Şi astăzi eşti bogată.
Maria mea frumoasă, Maria mea curată.

Ai fost… Parfum revarsă veşmântul tău de floare,
Tu vii de la iubire, căci faţa-i ta cu zare…

Şi tremuri de ruşine, Maria mea păgână…
Aduci… atâta… jele în aurul din mână.

Pe-un aur tu vândut-ai iubirea ta de fată,
Maria mea frumoasă, Maria mea curată.


Aşteptare

În bordei s-a stins lumina,
S-a sfârşit pâinea pe masă –
Şi flămânzi bocesc copiii.
Tatăl nu vine acasă!

Viscol geme la fereastră…
Şi e frig. Şi rece-i soba…
……………………………………

Sună-n curtea puşcăriei,
Sub spânzurătoare, toba…


Noaptea fantastică

Dorm burghezii şi-şi strâng în braţe comorile.
Pe mine mă neliniştesc, căci se ofilesc florile.

Vardistul fluieră şi beţivul întârziat răspunde.
Unde-i gura căreia să-i răspund: unde?

Casele parcă ar fi cavouri sure şi mari.
Concertul meu îl fac deasupra paharelor ţânţari.

Din rame se uită râzând bătrâni şi bătrâne
Se vaită singur, ca mine, la lună un câne.

Aceasta e viaţa: nopţi nedormite şi grele.
Mă mir că de pe cer, de plictiseală, nu cad stele.

Mi-a trebuit logodnă cu cele şapte muze.
O, cât de fericit aş fi să mă sărute o mamă pe buze.


Uşă

Uşă, care de atâtea ori te deschizi,
Spune-mi cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut?

Uşă,
De câte ori ai scârţâit când te-ai deschis,
Tu ascundeai şi boală, şi linişte, şi bucurie,
Cunoşteai pe toţi pe care i-ai închis
Şi trează ai stat în zorile albe, în noaptea târzie

Uşă,
Tu ştii că de câte ori veneam în zori
Păşeam tiptil cu zâmbet pe buze, în mâini cu flori,
Şi tremurând te rugam să mă închizi cu ea,
Cu dragostea şi femeia mea.

Şi ceea ce atunci ai închis
Se făcu cântec, se făcu vis.