George Topîrceanu

S-a născut pe 21 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul "Doamna Elena ", amândoi din părţile Sibiului.
Urmează şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme, apoi liceul la Bucureşti (Liceul Matei Basarab şi la Sf. Sava)(1898 - 1906).
Debutează în revista umoristică Belgia Orientului (1904), colaborând şi la alte reviste: Duminica,"revista Spiruharetul", Revista noastră, Revista ilustrată. Înscris la Facultatea de drept (1906), o părăseşte pentru Litere, fără a termina studiile. Ocupă diverse funcţii mărunte, colaborează la Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, apoi se apropie de cercul Vieţii româneşti, unde-şi începe colaborarea în 1909 cu parodia Răspunsul micilor funcţionari (replică la Caleidoscopul lui A. Mirea).
Apropiat de Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), se stabileşte la Iaşi (1911), intrând în redacţia Vieţii româneşti. Împreună cu M. Sevastos scoate revista Teatrul (1912 - 1913).
Mobilizat, participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916) şi rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa.
Debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale (1916). Întors la Iaşi, redactează împreună cu Mihail Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de un enorm succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine şi Premiul Naţional (1926).
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat). Este ales Membru corespondent al Academiei (1936). Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei.



Rapsodii de primăvară

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?


II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.


Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici...

Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii...

Primăvară, unde eşti?


Iubitei întristate

Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac...

Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită — regina florilor —
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!

Să nu te văd iar tristă, — ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
— Să nu te mai ajungă durerile de-acum....


Scrisori iubite

Scrisori păstrate de demult...
În liniştită zi cu soare, —
Cu fruntea-n mâini mă plec s-ascult
Tăcerea voastră vorbitoare.

Ce fericit eram odată,
Şi cât sunt ostenit de drum!
Dar ea, — pe unde-o fi acum?
Ce s-a făcut frumoasa fată?...

Că ne-am iubit ca doi nebuni,
Iar astăzi nu mai am în faţă
Decât un maldăr de minciuni
Legate cu un fir de aţă.


Minunile Sf. Sisoe (fragment)

În Rai


Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, sfântul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţă pe glasul al şaptelea, cu un ochi închis şi cu celalt deschis numai pe jumătate, o cântare de laudă împăratului ceresc, stăpânul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr-o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împroşcând în juru-i stropi de diamante. După ce isprăvi şi această treabă cu bine, îmbrăcă anteriul lui de şiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decât dinainte, îşi luă de după uşă toiagul lustruit de vreme şi porni să facă o plimbare de dimineaţă, ca de obicei, pe aleea cea mare.

Coruri de binecredincioşi s-auzeau din toate părţile raiului, despletind psalmi şi osanale în strălucirea trandafirie a dimineţii. Unul răsuna aproape, de după buchetele de aluni din faţă: “Bine eşti cuvântat, Doa-a-mne, învaţă-ne pre noi îndreptările ta-a-a-le...”

Altul îl îngâna mai de departe, dintr-un pâlc de răchiţi înflorite: “Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţi-i-e...” Iar al treilea le răspundea de cine ştie unde, cu un ton mai ridicat: “...oa-a-mne...a-a-a-le...”

Astfel grădina raiului răsuna în toate zilele de cântări bisericeşti din zori şi până noaptea, de ţi-era mai mare dragul. Şi pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ş-a tămâie, de-ţi venea ameţeală; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi.

Dar în grădina cea sfântă a raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor preafericiţi curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă. Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blândeţe, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit.

Lăsându-şi chilia în paza Domnului, pe deal, sfântul Sisoe coborî la început o potecă îngustă, printre mesteceni evlavioşi cu tulpini drepte şi albe, ca nişte lumânări de botez înfipte în fumul destrămat al frunzişului; străbătu apoi de-a curmeziş prin iarba stropită de agheazma dimineţii, o sfântă poiană încununată jur împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de departe a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea să răsară. Cicori şi aglice cuvioase îşi întorceau spre el cruciuliţele de smalţ. Şi macii luminaţi numai dintr-o parte înălţau deasupra şiraguri de candele roşii, arzând neclintit cu feştila micşorată pe dinlăuntru.

Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-a lungul unei cărări deschise între două rânduri de pini întunecaţi, cu vârfurile poleite de soare. Acolo sus, în bătaia razelor, străluceau pe liane Florileraiului, necunoscute pe acest pământ. Unele, portocalii şi lungi, înălţau spre cer limbi uşoare de flăcări, închipuind în aer icoana vie a sfântului Duh; altele albastre şi mari, abia aninate de crengi, îşi legănau cu gura-n jos clopotele de azur, gata să sune pentru îngerii văzduhului chemarea la liturghie.

Când apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Rânduiţi patru câte patru, înaintau domol, cu făclii aprinse în mână, cântând cât îi ţinea gura psalmii prorocului David. Un sfânt de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint şi cu cerc de lumină în jurul capului, mergea în fruntea lor bătând tactul din toiag.

— Blagosloveşte, sfinte părinte! îl întâmpină de departe Sisoe, cu voie bună.

Dar celalt nici nu-şi întoarse capul măcar.

— De dimineaţă ai pornit la treabă..., îi strigă iar Sisoe, cercând să intre-n vorbă.

Dar sfântul cel mare tot nu catadicsi a-i da răspuns, ci se încruntă doar la el şi-i făcu semn, din treacăt, să nu-l tulbure cu vorbe în deşert.

Sisoe se feri atunci mai la o parte din calea convoiului şi rămase acolo, cu bărbia sprijinită-n toiag şi cu picioarele desfăcute tare-n lături, ca să privească de-aproape binecredincioşii în tăcere.

Erau de toată mâna. Şi mai slabi, şi mai graşi, cum se-ntâmplă. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoaie albe de in, lungi până la călcâie şi strânse bine-n baieră la gât. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe dinafară, care-i bărbat şi care femeie.

Uşuraţi cu totul de cele pământeşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăsit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile-n ceaţă şi păşeau domol, ca o cireadă de momâi albe care-au înviat la soare. Moşneag ori tânăr, cine-l mai putea şti pe fiecare? Gheara vremii nu mai avea putere să zgârie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheaţă a veşniciei trecuse prea de mult timp.

Alţii, în urma acestora, mai de curând veniţi de pe pământ, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, se îmbulzeau călcând de sus, ca-n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas. Şi cum treceau de-a valma pe lângă Sisoe, cu ochii-n jos de-atâta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cât de colo că n-a fost cine ştie ce de capul lor, pe pământ. Rar zăreai printre ei câte unul mai acătării, ce părea să fi fost om cu stare şi cu greutate în zilele lui, măcar că se vedea acum ajuns cot la cot cu toţi calicii. Unii dintr-înşii nu ştiau să cânte, dar zbierau şi ei, mai tare decât ceilalţi, ca să se-nveţe.

Convoiul era pe isprăvite şi Sisoe se pregătea să-şi caute de ale sale, când rămase deodată cu privirea aţintită, încruntând sprânceana. În urma tuturor, agăţat de coada convoiului, venea depănând mărunt din picioare unul mai mic la trup şi mai de nevoie decât toţi. Acesta trebuie să fi fost numai de câteva ceasuri intrat în împărăţia de sus, că părea grozav de străin. Îşi domolea uneori pasul şi, lungind gâtul, se uita speriat în juru-i... Şi iar începea să lucreze amarnic din picioare şi să scâncească încet, cu obrazul încreţit de obidă, smârcâind din nas la tot pasul. Când ajunse în dreptul lui Sisoe şi dădu fără veste cu ochii de el, începu să urle de spaimă. Iar Sisoe, ca să-i vâre şi mai tare-n oase frica de cele dumnezeieşti, se stropşi la dânsul umflându-şi obrajii, ba se şi luă după el câţiva paşi, cu toiagul ridicat.

După aceasta, Sisoe se întoarse liniştit şi însemnă cu vârful toiagului în nisip numărul binecredincioşilor din convoi. Erau o sută nouăzeci şi nouă de toţi, fără a fi socotit la numărătoare şi pe sfântul cel mare din fruntea lor. Aducându-şi aminte de acela, Sisoe se posomorî puţin la obraz. S-aştepte el de-acum să-i mai ceară blagoslovenie...

“Parcă ce-i el mai mult decât un sfânt, ca mine şi ca altul?”

Gândind astfel, Sisoe se uită înc-o dată, lung, în urma binecredincioşilor, care se depărtau acum amestecaţi în grămadă, cu spinările lor albe şi rotunde, ca o turmă de oi ridicate-n picioare.

“Unii prea mult, alţii nimica...” oftă el iar, plecându-şi nasul în pământ.

Căci încă de la început, de când intrase în rai şi văzuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva decât să capete şi el o ceată cât mai mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească, să-i înveţe şi să-i şmotrească de dimineaţa până seara, cum vedea el că fac sfinţii cei mari cu preafericiţii de sub oblăduirea lor.

Dar Domnul-Dumnezeu, ştiindu-l pre el cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul dezlegat de cele pământeşti, măcar că plin de râvnă duhovnicească şi curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Şi nici n-ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stârni tulburare şi zâzanie între sfinţii părinţi; căci, după canoanele raiului, numai sfinţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pământ au dreptul să primească sub ascultare o ceată de binecredincioşi. Bineînţeles că nici aceia nui iau aşa, cu hapca, fără nici o socoteală, ci potrivit cu rangul şi vrednicia fiecăruia. Astfel, unul din cei mari de tot poate să aibă sub oblăduirea lui şi până la trei sute de suflete; pe când altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciuliţă neagră la călindar, primeşte şi el, acolo, vreo zece-douăzeci de capete, ori numai cinci-şase bucăţi — o nimica toată. Cât despre gloata cea mare a sfinţişorilor de rând, pe care nici popa nu-i mai cunoaşte, cine iar putea împăca pe toţi? Jos, pe pământ, nimeni nu le are grija.

Nimeni nu-i mai pomeneşte, ca şi cum n-ar fi. Doar din an în Paşte dacă-şi mai aduce aminte de câte unul dintre ei vro babă amărâtă care, te miri din ce pricină, se-ntâmplă să aibă slăbiciune pentru dânsul. Aşa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mână. Şi nu le rămâne alta de făcut, cât ţi-i veşnicia de lungă, decât să se plimbe cu mâinile la spate de colo până colo prin sfântul rai, fără treabă, înălţând pe neaşteptate, de după câte un tufiş, o cântare nouă de laudă, cu meşteşugite întorsături din gâtlej.

Convoiul pierise de mult la o cotitură, şi Sisoe sta tot acolo, căscând prelung şi uitându-se la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om deasupra copacilor. Până la ceasul când sună clopotul de la trapeza cea mare din mijlocul raiului, ca să adune sfinţii şi binecredincioşii la gustare, mai era încă destulă vreme.

Aducându-şi aminte de mâncare, Sisoe simţi îndată la rădăcina limbii gust de lapte dulce şi de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiţilor dintru împărăţia de sus.

“Parcă aş bea oleacă de apă...”, se gândi el, strâmbându-se puţin. Şi n-apucă să-şi isprăvească bine gândul, că-ndată ţâşni dintre pietrele de la picioarele lui, gâlgâind, un izvor de apă curată ca lumina. Sisoe luă în pumni şi sorbi o gură plină — dar nu înghiţi decât jumătate; cealaltă jumătate o împroşcă în soare, cu buzele strânse, ca să facă curcubeu.

Astfel în rai orice dorinţă ori nevoie îţi este împlinită, cât ai clipi din ochi. Atâta doar, că nimeni nu cutează acolo să dorească ce nu se cade, fiindcă Cel atoateştiutor veghează şi cunoaşte în orice clipă gândurile fiecăruia.

După ce îşi udă cerul gurii, fără nici o plăcere deosebită, căci abia apucase a-i fi sete, Sisoe nu ştia ce să mai facă.

O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecât şi i se lăsă cu încredere pe mână, ca să-i ţie de urât. Era o viespe evlavioasă. Trăise pe pământ tot în preajma unei sfânte biserici şi se sfârşise la urmă, leşinată de foame, pe o lespede din pronaos. Şi-n scurta ei viaţă nu făcuse nimănui rău, măcar că îi dăduse şi ei Dumnezeu ac şi venin în coadă, ca să nu stea degeaba pe acest pământ. Sisoe începu s-o necăjească cu arătătorul, ca să-l înţepe. Multă nădejde de împunsături nu prea trăgea el din partea unei viespi aşa de bisericoase. Dar mai ştii? Poate că până la urmă tot are să-şi piardă răbdarea, să-i vâre barem vârful acului... Căci de atâta amar de vreme, de când abia mai ţinea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Şi ar fi vrut să mai simtă şi el, măcar o dată, un pic de usturime ori de durere, ca să se poată bucura la urmă, cu adevărat, că nu-l mai doare. Dealtfel, toţi tovarăşii lui întru neştirbita fericire umblau ahtiaţi după aşa ceva:

— Rogu-mă sfinţiei-tale — se îmbiau ei unul pe altul când se-ntâlneau la câte un loc mai ferit — trage-mi un pumn în nas... Dar puteau ei să tot încerce, că nu-i durea nici cât un bobârnac, măcar de şi-ar fi cârnit nasurile din loc.

Văzând că viespea îşi fereşte încoace şi-ncolo pântecul inelat şi n-are de gând să-l înţepe, Sisoe o înălţă într-un vârf de deget şi-o suflă, cu ciudă, să se ducă de unde a venit.

Sfinţia-sa a pornit apoi încet mai departe, pe o alee umbrită ce se chema Drumul lui Adam.

În cedrii cei înalţi de pe margini, îngeraşi de felurite mărimi, cu aripioare albe, se jucau zburând care-ncotro şi ascunzându-se prin frunzişuri. Unii se legănau cuminţi la soare, pe crengile din vârf; alţii, mai zglobii, s-agăţau de liane cu capul în jos şi-şi făceau vânt de la un copac la altul, ori s-alungau printre ramuri cu ţipete fragede şi uşoare. Iar când se întâlneau prin văzduh câte doi mai gâlcevitori, se-nvălmăşeau grăbit, ciufulindu-şi părul bălai, şi veneau ghem până aproape de pământ. Acolo se despărţeau şi zburau înapoi, în copac. Şi-n urma lor rămânea plutind câte o pană albă, care cădea încet ca un fulg mare de omăt pe iarba întunecată.

Sisoe ar fi vrut să treacă pe acolo nebăgat în seamă. Stătu puţin la îndoială; să meargă mai departe, ori s-apuce pe alt drum?... Dar era prea târziu. Un îngeraş, care se pitise de tovară-şii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, l-a zărit de-acolo, printre frunze. Şi-i strigă de departe, cu glas de clopoţel:

— Săru’mâna, sfinte Sisoe!

Se făcu linişte, o clipă. Toţi îl căutară cu ochii... Apoi stolul întreg se năpusti asupra lui. Îl înconjurară, îl năpădiră din toate părţile:

— Sisoe! Sisoe! Sisoe!

Şi era o larmă de ţipete şi-o învălmăşeală de aripi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul:

— Îndărăt, zvăpăiaţilor!... Ce tot aveţi cu mine?

Dar ei începură s-arunce-n el cu flori, făcând horă-n jurul lui şi petrecându-l cu alai:

Sisoe, Sisoe,
Văr cu tata Noe,
Floare de trifoi,
Fir de usturoi,
Ia-te după noi!

Sisoe se apăra cu cotul în dreptul obrazului de zburdălniciile lor; se răsucea-n loc şi se lua după câte unul, dar nu-l putea prinde. Abia dacă a apucat să-i lipească unuia, cu picioruşe dolofane, lip! o palmă la spate, din fugă.

— Staţi numai, că v-arăt eu vouă!... Îngeri sunteţi voi, ori diavoli împeliţaţi?

Un serafim care tocmai trecea-n zbor peste copaci, zărind forfota de jos, se lăsă pe pământ, să vază ce-i. Cu aripile încă desfăcute, făcu trei sărituri lungi pe vârful picioarelor, înainte de a se opri din iuţeala zborului. Şi aripile de azur i se alipiră delicat de-a lungul spatelui, până deasupra coapselor de fildeş.

— Linişte! strigă el, bătând din palme. Plecaţi de-aici... Unul să nu mai văz! La glasul serafimului, îngerii se risipiră într-o clipă, fâlfâind în toate părţile, ca un roi de fluturi mari.

— Nu se poate omul să mai treacă pe nicăieri de răul lor...vorbi Sisoe către serafim, scuturându-şi florile de pe umeri şi iarba din păr.

Şi nu pornise bine mai departe, când o veveriţă mică, care pesemne prinsese la curaj din cele ce văzuse, se coborî iute dintrun copac, se opri drept în mijlocul cărării în două labe şi-i făcu, de departe, o reverenţă. Apoi se întoarse şi-i mai făcu una de-andaratele, cu codiţa pe spate.

Roşu de ciudă, Sisoe zvârli cu toiagul după ea:

— Scârnăvie!... Acuş te ridic de vârful cozii şi te duc înaintea Celui preaînalt!

Şi cum veveriţa pierise prea repede-n frunziş, lăsându-l încă fierbând de mânie, sfinţia-sa luă martori copacii dimprejur pentru o îndrăzneală ca aceasta:

— Auzi d-ta!...
*

Aleea pe care apucase Sisoe dădea într-un luminiş rotund, cât o arie largă, bătătorită bine de paşi pe la margini, măcar că locul nu părea tocmai potrivit pentru plimbare. Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prăpădit de bătrâneţe. Un gard de sârmă cu ghimpi îl închidea de jur împrejur, ca să nu mai poată nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscată de sub el, ce se vedea tăvălită straşnic în câteva locuri...

Acesta era mărul lui Adam, rămas aici de la începutul lumii. O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet copac strâmb şi desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Când îl mişca o adiere de vânt, începea să geamă din încheieturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vânt, se trezea foşnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze câte-i mai rămăseseră pe poale; şi parcă râdea singur atunci, aducându-şi aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare...

În jurul trunchiului uscat se vedea încolăcit un şarpe. După înfăţişare, nici ăsta nu părea a fi mai de ispravă. Era un şarpe lung şi slab din cale-afară, ca un ţâr. De bătrân ce era, îi căzuse toţi dinţii şi-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale.

Îşi luaseră vrăbiile nărav să-l ciugulească cu de-amănuntul de două ori pe zi, în batjocură. Şi el n-avea putere nici să mai sâsâie măcar, cum fac şerpii cei întregi la fire când îi zgândăreşti; ci doar îşi încreţea pielea din jurul nasului, puţin, ca să-şi arate scârba. Iar dacă-i venea-n minte să-şi strecoare printre buze limbuţa neagră şi despicată, ca să sperie duşmanul, rămânea de multe ori cu ea afară, atârnată într-o parte: nu mai ştia din ce pricină a scos-o şi uita s-o mai tragă înlăuntru.

De-o asemenea tovărăşie, copacul s-ar fi lepădat bucuros. Se săturase până-n gât să tot simtă pe lângă sine o astfel de lighioană, neputincioasă şi adormită. Şi poate că şarpele s-ar fi dus bucuros să tânjească-n altă parte, că-i era şi lui lehamite de când tot sta acolo. Dar ce puteau face? Soarta îi legase la un loc pe vecii vecilor, căci Domnul-Dumnezeu hotărâse, în nemărginita lui bunătate, să-i păstreze viitorimii pe amândoi, pentru aducereaminte.

Mărul lui Adam nu mai dădea rod. Doar la zece ani o dată dacă mai făcea şi el, acolo, câteva mere pipernicite şi verzi, de-ţi strângeau gura pungă de departe, numai cât te uitai la ele.

Ceasuri întregi stăteau atunci sfinţii părinţi cu ochii la acele stârpituri pădureţe, şi le lăsa gura apă, că erau doriţi de acritură.

Dar nimeni nu cuteza să s-atingă de ele, fiind lucru cu primejdie; veninul lor, dulce-acru, îşi păstrase până astăzi virtutea de a-l împinge pe om în mare ispită... Odată, trecând pe aici nişte binecredincioşi, zice că unul dintre ei, mai lung de mână, ar fi îndrăznit s-apuce din treacăt, pe furiş, un măr căzut în iarbă. Şi până să prinză de veste sfântul din fruntea convoiului, până s-alerge la el, să-l scobească cu degetul în gură ca să-i scoată bucăţica dintre dinţi, acela a-nghiţit-o nemestecată...

Şi nu i-a mai trebuit alt popă! S-a scuturat ca de friguri de vreo două ori, dup-aceea a-nceput a se uita galeş, pe sub sprâncene, în jurul lui... Pe urmă s-a pornit să fluiere un cântec de lume. Şi dintr-o dată s-au trezit cu el zberând cât îl ţinea gura: Hai, leleţă,-n deal la vie, Să culegem razăchie...şi alte măscări de acest fel, cum nu se mai auzise niciodată în sfântul rai. Iar la sfârşit a fost apucat cu atâta furie, că nu mai ştia nimeni ce să-i facă şi cum să scape de el. Dădea buzna la tovarăşi, adulmecând grabnic şi pipăindu-l pe fiecare, încât unora le aducea mare tulburare în inimă, măcar că alţii îl scuipau şi-l-îmbrânceau cât colo. Aşa că la urmă a trebuit să-l scoată dintre ei şi să-l lege cobză până i-a trece harţagul ca să nu-i molipsească şi pe ceilalţi cu vremea, ori s-apuce a-i vătăma cumva.

Şi astfel, mult năduf a pătimit de pe urma lui sfântul care-l avea în pază...

“Aşa i-a trebuit!” se gândi Sisoe, aducându-şi aminte de această veche întâmplare. Când ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru, nu să-i laşi de capul lor. Că ce ştiu ei, săracii? Dacă nu le ai grija, îndată culeg de pe jos şi bagă-n gură tot ce le cade la-ndemână...

Iaca, lui de pildă, nu i s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Să fi avut el câţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s-aplece cât de cât, ca să se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lăsat.

Le-ar fi făcut el însuşi, la nevoie, slujba aceasta. Când ai puţini, merge... Dar asta-i, că sfinţii cei mari nu vor să se mulţumească cu puţin; ba câte unul mai lacom are atâta liotă de creştini pe cap, că nici să le dea apă de două ori pe zi nu mai pridideşte, necum să-l scarpine pe fiecare unde-l mănâncă...