H.P.Lovecraft

Lovecraft s-a născut în casa familiei sale din 194 Angell Street în Providence, Rhode Island. Tatăl său, Winfield Scott Lovecraft era vânzător ambulant. Mama sa Sarah Susan Phillips Lovecraft putea sa îşi urmărească arborele genealogic încă de la venirea în Massachusetts Bay Colony, Statele Unite (circa 1630). Când Lovecraft avea 3 ani, se ştia că tatăl său suferise o cădere nervoasă într-o cameră de hotel din Chicago şi fusese adus la Spitalul Butler, unde a rămas timp de 5 ani. Povestea colapsului psihic a fost o acoperire pentru a salva familia de ruşine. De fapt, tatăl micuţului Howard Phillips era bolnav foarte grav de sifilis.
Lovecraft a fost crescut de mama sa, două mătuşi şi bunicul său, Whipple Van Buren Phillips. A fost un fel de copil minune, la vârsta de 2 ani recita poezii, iar la 6 ani deja scria. Bunicul său l-a încurajat să citească, aducându-i cărţi ca "1001 de nopţi", "Bulfinch's Age of Fable" şi versiuni pentru copii ale Iliadei şi Odiseei. Bunicul său a stârnit şi interesul copilului pentru lucruri ciudate şi stranii, spunându-i poveşti gotice originale. În perioada copilăriei sale, Lovecraft a fost bolnav mai tot timpul. A frecventat şcolile doar sporadic, dar a citit mult. A produs câteva publicaţii de mic tiraj începând cu 1899, în colaborare cu "The Scientific Gazette".
Whipple Van Buren Phillips, bunicul său matern, a murit în 1904, iar familia a rămas împovărată datorită administrării defectuase a banilor şi proprietăţilor, fiind nevoită să se mute într-o altă casă, pe aceeaşi stradă însă mult mai mică şi nu la fel de comodă. Lovecraft a fost foarte afectat de această pierdere a locului de naştere şi pentru o vreme chiar s-a gândit la sinucidere. A suferit o cădere nervoasă în 1908 din cauza căreia nu a reuşit să obţină o diplomă de liceu. Astfel, eşecul său de a-şi termina studiile şi de a intra la Universitatea Brown l-a urmărit toată viaţa.
Primele sale lucrări şlefuite au început să apară în anul 1917 - "The Tomb" ("Mormântul") şi "Dagon" ("Dagon"). Tot în acest timp a început să îşi construiască imensa sa reţea de corespondenţi întrucât scrisorile sale lungi, detailate impregnate de stilul său aparte vor face din el unul dintre cei mai mari scriitori de corespondenţă ai secolului XX. Printre corespondenţii săi figurează şi Forrest J. Ackerman, Robert Bloch şi Robert E. Howard.
Mama sa a murit în 1921. La puţin timp după aceea, a început să frecventeze o convenţie a jurnaliştilor amatori, unde a cunoscut-o pe Sonia Greene, care era de origine ucraineano - ebraică, şi cu câţiva ani mai mare decât Lovecraft, fiind născută în 1883. Cei doi s-au căsătorit, cu toate că mătuşile lui Lovracraft nu erau chiar mulţumite de acest aranjament. Cei doi s-au mutat în Brooklyn, New York, loc pe care autorul îl ura. Astfel, peste câţiva ani cei doi au convenit la un divorţ amiabil, urmat de întoarcerea lui Lovecraft în Providence, pentru a locui împreună cu mătuşile sale. Perioada întoarcerii în Providence, ultima decadă a vieţii sale, a fost cea mai prolifică perioadă de creaţie. Atunci a scris aproape toate povestirile sale binecunoscute, publicate în "Weird Tales" şi alte reviste, la fel ca şi lucrările mai lungi ca "The Case of Charles Dexter Ward" ("Cazul Charles Dexter Ward") şi "At the Mountain of Madness" ("La poalele muntelui nebuniei").
În ciuda eforturilor sale a devenit din ce în ce mai sărac. A fost nevoit să se mute iarăşi, într-o casă şi mai mică, împreună cu mătuşile sale. A fost foarte profund afectat de sinuciderea lui Robert E. Howard. În 1936 i s-a pus diagnosticul de cancer la colon şi malnutriţie. Ultimul an din viaţă l-a trăit într-o durere constantă, curmată de moartea sa în Providence.
Cthulhu Mythos se referă la elementele, personajele, locurile şi temele pe care le au în comun lucrările lui Lovecraft şi alţi scriitori horror asociaţi. Împreună formează toate elementele pe care scriitorii de horror Lovecraftian, le foloseau şi continuă să le folosească. August Derleth a fost primul care a folosit acest termen, deşi uneori este referit ca şi Lovecraftian Mythos.


Zeii ceilalţi

În vârful celui mai înalt munte din lume îşi au sălaşul zeii pământului, care nu îngăduie să fie văzuţi de nici un muritor. Cândva locuiau pe culmi mai joase, însă oamenii din câmpii escaladau cu tot mai multă îndrăzneală pantele stâncoase şi înzăpezite, împingându-i pe zei spre aceste ultime înălţimi unde se află în prezent.
Părăsindu-şi sălaşul anterior, şi-au luat cu ei tot ce putea să le trădeze prezenţa. Au lăsat, totuşi, o sculptură cioplită în coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.
Trăiesc acum în necunoscuta ţară Kadath, într-un pustiu îngheţat pe care nici un om nu-l străbate, şi s-au sălbăticit. Sunt aspri şi, daca odinioară acceptau ca oamenii să-i facă să se mute, astăzi le interzic să vină acolo, iar dacă vin, le interzic să plece înapoi. E preferabil ca oamenii să nu ştie de Kadath, ţara din pustiul îngheţat, altfel vor fi tentaţi să se ducă acolo.
Câteodată, când zeii au nostalgia lăcaşului lor dinainte, vizitează în tăcerea nopţii munţii pe care au trăit mai demult si plâng încetişor, încercând să se joace ca odinioară pe pantele bine ştiute.
Oamenii au simţit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu vârful înzăpezit, dar şi-au zis că era ploaia; au auzit şi suspinele lor, în zori, în vânturile tânguitoare din Lerion.. Zeii călătoresc ta corăbiile norilor, iar sătenii înţelepţi cunosc legendele care-i împiedică să umble prin unii munţi noaptea, când cerul e înnorat, fiindcă zeii nu mai sunt atât de îndurători ca în alte rânduri. La Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, locuia cândva un bătrân dornic să-i vadă pe zeii pământului. Un om tare înţelept, care cunoştea cele şapte cărţi secrete ale lumii, ca şi manuscrisele din îndepărtata şi pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Înţeleptul. Sătenii povestesc cum a urcat el muntele, în noaptea unei eclipse bizare.
Ştia atâtea lucruri despre zei şi despre venirile şi ple¬cările lor, le ghicea aut de bine tainele, că lumea îl credea şi pe el un semizeu.
El fusese acela care îi sfătuise pe târgoveţii din Ulthar să oprească prin lege uciderea pisicilor, el arătase tânărului preot Atal unde se duc pisicile negre în miezul nopţii de Sfântul Ioan. Barzai era priceput în ştiinţa zeilor pământului şi dorea nespus să-i vadă la chip. Îşi închipuia că adânca sa cunoaştere a zeilor îl va apăra de mânia lor. Aşa că se hotărî să urce pe vârful stâncos al muntelui Hatheg-Kla, într-o noapte când era sigur că zeii aveau să fie acolo.
Hatheg-Kla se află în pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al cărui nume îl poartă, si se înalţă ca o statuie de piatră la capătul unui templu tăcut. Vârful lui e me¬reu înfăşurat în ceţuri, întrucât ceţurile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le plăcea mult ţinutul Hatheg. . . Adesea, zeii pământului veneau în Hatheg cu corăbiile lor de nori, împrăştiind pe pante aburi albicioşi când dansau în vârful muntelui printre amintirile lor, pe clar de lună. Sătenii din Hatheg pretind că-i imprudent să urci muntele şi pe vreme bună, iar ca să urci acolo noaptea, când aburii albicioşi ascund piscul, e primejdie de moarte.
Însă Barzai nu ţinu seama de vorbele lor când sosi din Ulthar, însoţit de tânărul preot Atal, discipolul său. Atal nu era decât fiul unui hangiu si se temea întrucâtva, dar tatăl lui Barzai fusese senior, într-un castel străvechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstiţii de rând. El nu-i lua în seamă pe sătenii înfricoşaţi. Cei doi ie¬şiră din târg şi se adânciră în pustiul de piatră, în ciuda văicărelilor cu care îi însoţiseră ţăranii. Noaptea, lângă focul lor de tabăra, vorbeau despre zei. Călătoriră ast¬fel vreme de mai multe zile şi văzură de departe măreţul Hatheg-Kla, aureolat de ceaţă. În a treisprezecea zi, ajunseră la poalele muntelui, iar Atal nu-şi mai ascunse teama. Dar Barzai era bătrân şi înţelept. Lui nu-i era frică. Îşi începu cu curaj drumul în sus, pe panta necălcată de vreun om încă din epoca lui Sansu (la care face cu groază aluzie în manuscrisele pnakotice).
Calea lor trecea numai pe stâncă şi devenise pericu¬loasă din pricina crăpăturilor, a colţilor de piatră şi a avalanşelor. Apoi vremea se făcu rece şi ninse. Barzai şi Atal alunecau şi cădeau pe când se căţărau ajutându-se cu toiegele şi cu securea. În sfârşit, acrul se rarefie, iar cerul îşi schimbă culoarea. Căţărătorii începură să res¬pire greu. Dar merseră mai departe, încântaţi de neo¬bişnuitul peisajului, aţâţaţi de ceea ce urma să se întâmple pe culme când avea sa strălucească luna si aburii albicioşi aveau să se împrăştie.
Vreme de trei zile se tot căţărară spre acoperişul lumii, apoi făcură popas, aşteptând ca luna să se ascundă In nori. În următoarele patru nopţi nu apăru nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceaţa uşoară ce înconjura piscul tăcut. Apoi, în cea de-a cincea noapte, când luna era plină, Barzai văzu nişte nori groşi sosind dinspre nord şi stătu de veghe împreună cu Atal, aşteptându-i să se apropie. Ei pluteau, grei şi misterioşi, cu o delibe¬rata încetineala. Se rânduiră în jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzând de ochii lor luna şi piscul. Cei doi oameni priviră cu încordare într-acolo o oră întreagă, iar în acest timp norii se învolburau şi stratul lor devenea tot mai dens.
Barzai cunoştea obiceiurile zeilor pământului. Asculta cu atenţie, însă Atal resimţea răceala nopţii umede şi-i era teamă. Când Barzai începu să se caţere mai sus, făcându-i semn şi lui, Atal ezită multă vreme să-l urmeze. Iar când, in cele din urmă, se puse în mişcare, Atal abia vedea forma cenuşie a lui Barzai pe pantă, în lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe in faţa lui şi părea să se caţere cu mult mai uşor decât Atal, in ciuda vârstei sale. El nu se temea de înălţimea devenită insuportabilă şi nu pregeta dinaintea despicăturilor largi, care lui Atal, când trebuia să le depăşească, îi dădeau ameţeli. Continuară deci să urce peste stânci şi genuni periculoase, înfioraţi uneori de liniştea adâncă a vârfurilor îngheţate şi dezolate, de înălţimile de granit. Deoda¬tă, Barzai dispăru din privirile lui Atal, escaladând un perete ce părea că se înalţă acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pământului. Atal se afla mult mai jos şi se întreba ce-i rămânea de făcut odată ajuns acolo, când observă că lumina se întărise în mod ciudat, do parcă vârful fără nori, loc ide întâlnire al zeilor sub revărsări de lună, ar fi fost foarte aproape. Şi în vreme ce se căţăra pe peretele uriaş j spre cerul luminat, o spaimă imensă puse stăpânire pe el. Distinse prin ceaţă glasul lui Barzai, care striga în extaz:
— I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pământului cântând pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pământului îi sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e uşoară si !una strălucitoare, încât o să-i văd pe zei dansând pe piscul pe care l-au iubit atâta în tinereţea lor. înţelepciunea lui Barzai 1-a făcut mai mare decât zeii pământului, iar împotriva voinţei sale farmecele şi piedicile lor rămân neputincioase. Barzai îi va privi pe zei, zeii cei orgolioşi, zeii cărora nu le place să fie văzuţi de om.
Atal nu mai putea auzi glasul acela, însă era acum foarte aproape de peretele uriaş şi căuta locuri de spri¬jin. Apoi auzi vocea lui Barzai întărită şi ascuţită.
— Ceaţa e foarte uşoară şi luna aruncă umbre pe pantă, glasurile zeilor pământului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai înţeleptul, care e mai mare decât ei. Lumina lunii tremură pe când zeii dansează. Le văd siluetele dansând şi dezlănţuindu-se în sclipirea lunii. Lumina slăbeşte şi zeii se tem . . .
Când Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre vârf ca şi cum legile pământului se înclinau dinaintea altor legi mai puternice. Căci, dacă locul era mai abrupt ca oricând, drumul devenise acum nespus de uşor, iar povârnişul nu mai fu decât o piedică neînsemnată când îl atinse şi se lăsă să alunece în sus pe perete. Lucirea lunii scăzuse în mod inexplicabil şi, în vreme ce Atal îşi continua suişul prin ceaţă, îşi auzi tovarăşul urlând în întuneric:
— Luna e sumbră si zeii dansează in noapte. Cerul e cuprins de teroare, căci peste lună s-a abătut o eclipsă pe care nici o carte omenească ori divină n-a prezis-o vreodată. O magie necunoscută domneşte pe Hatheg, fiindcă strigătele zeilor înfricoşaţi s-au prefăcut în ho¬hote de râs, iar pantele de gheaţă urcă în corurile ne¬gre spre care mă îndrept Hei! Hei! In sfârşit! În lumina vagă îi disting pe zeii pământului.
Atunci Atal, alunecând pe pantele vertiginoase, auzi în beznă un râs înspăimântător, amestecat cu un ţipăt cum nu s-a mai pomenit vreodată, poate doar în acel Phlegethon al unor coşmare cu neputinţa de povestit. Un ţipăt în care se răsfrângeau toată oroarea şi toată groaza unei vieţi întregi, adunate într-o singură clipă.
— Ceilalţi zei, zeii infernurilor exterioare care-i apără pe nevolnicii zei ai pământului! Nu te uiţi! în¬toarce-te! Nu privi! Răzbunarea abiselor fără capăt! Acest hău cumplit şi blestemat. . . Zei milostivi ai pământului! . . . Cad în cer!
Iar pe când Atal închidea ochii, îşi astupa urechile si încerca să fugă spre a scăpa de atracţia puternică a înălţimilor necunoscute, o furtună teribilă izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii săteni din câmpii şi pe bunii târgoveţi din Hatheg, Nir şi Ulthar şi făcându-i să privească printre nori ciudata eclipsă de lună pe care nici o carte n~o prevăzuse. Când luna dis¬păru, în sfârşit, Atal era în siguranţă pe gheţurile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pământului sau a celorlalţi zei.
Stă scris in manuscrisele pnakotice că Sansu n-a gă¬sit nimic altceva decât gheaţă şi stâncă atunci când s-a căţărat pe Hatheg-Kla, în primele vârste ale lumii. To¬tuşi, când oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg îşi învin¬seră teama şi urcară muntele, ziua, în căutarea lui Bazai înţeleptul, găsiră gravat în piatra muntelui un cu¬rios simbol ciclopic de cincizeci de coţi lăţime, ca şi cum stânca ar fi fv)st cioplită cu o daltă uriaşă. Iar sim¬bolul semăna cu cele întâlnite de învăţaţi în nişte părţi ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate.
Barzai înţeleptul n-a mai fost găsit niciodată, iar Atal, preotul hărăzit cu sfinţenie, n-a putut nicicând să se roage pentru odihna sufletului său. De atunci şi până azi, oamenii din Ulthar, Nir şi Hatheg se tem de eclipse şi se roagă în noaptea când aburi albicioşi ascund vârful muntelui şi luna. Iar deasupra ceţuri lor de pe Hatheg-Kla, zeii pământului dansează uneori cu amintirile lor, căci se ştiu în siguranţă deplină. Le place să vină din necunoscuta ţară Kadath, pe corăbiile lor de nori, să se joace ca în timpurile vechi, când pământul era tânăr şi oamenii nu se căţărau pe culmile inaccesibile.