Maurice Druon s-a stins din viaţă. Autorul "Regilor blestemaţi" avea 90 de ani.

Fost ministru al Culturii, deputat şi europarlamentar, Druon a fost un apărător fervent al purităţii limbii franceze, fiind unul dintre cei care s-au opus introducerii formei de feminin pentru anumite substantive care nu aveau (avocat, avocată, de exemplu). Membru al Rezistenţei în timpul ocupaţiei naziste, Druon a compus împreună cu unchiul său "Chant des partisans", care avea să devină imnul acesteia.
Fiul unui rus, născut în 23 aprilie 1918 la Paris, Druon urma cursurile Şcolii Libere de Ştiinţe Politice în momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Elev la şcoala de ofiţeri, evadează în 1942 şi merge la Londra. Corespondent de război în timpul conflictului, începe să se consacre literaturii după sfârşitul acestuia, descriindu-şi experienţa de combatant în primul său roman, "La Derniere brigade" (1946). Opera sa este apoi marcată definitiv de trilogia "La Fin des hommes" - "Les Grandes Familles" (1948), "La Chute des corps" (1950), "Rendez-vous aux enfers" (1951)) - şi de monumentala frescă istorică "Les Rois maudits", evocare în şapte volume a ultimilor Capeţieni, cărora le descrie declinul.
Pasionat de istorie şi atras de tragic, Druon se vrea romanesc, violent, pasional. Ales în 1966 membru al Academiei Franceze, la 48 de ani, devine cel mai tânăr membru al acesteia. Cariera sa ia o turnură politică în 1973, când este numit ministru al Culturii (1973-1974). După ce criticase revoltele din mai 1968, anunţă că nu le va acorda subvenţii "celor care vin la Minister să ceară de pomană cu un cocteil Molotov în mână".
Începând din 1977, Maurice Druon se implică în partidul gaullist RPR. Ales secretar pe viaţă al Academiei Franceze în 1985, demisionează în octombrie 1999 pentru a se consacra scrisului.
Foarte cunoscut în Rusia, ţara de origine a tatălui său, cărţile sale şi în special "Regii blestemaţi" erau printre puţinele cărţi străine autorizate şi traduse în URSS. Druon avea relaţii excelente cu premierul şi fostul preşedinte Vladimir Putin. Cei doi s-au întâlnit de mai multe ori începând din 2003 în Franţa şi Rusia, iar în 2006 Druon a devenit membru al Academiei ruse de Ştiinţe pentru "contribuţia sa importantă la relaţiile contemporane franco-ruse" şi pentru rolul său în "formarea unei imagini pozitive a Rusiei printre intelectualii francezi".
Putin, pe atunci preşedinte, l-a primit pe Druon la reşedinţa sa din apropiere de Moscova. "Este o mare fericire să discut cu un om care a trăit o viaţă de legendă", declarase atunci Putin. În februarie acelaşi an, cei doi s-au întâlnit din nou într-un sat din apropiere de Bordeaux, în timpul unei vizite de stat a lui Putin în Franţa. În mai 2008, Druon a primit vizita lui Putin la domiciliul său parizian.

Sursa: www.realitatea.net


Regii blestemaţi

- fragment -


V
KENILWORTH

Meterezele exterioare, ocolind o măgură lată, cuprindeau grădini împrejmuite, livezi, grajduri şi staule de vite, o potcovărie, hambarele şi pităriile, moara, rezervoarele de apă, odăile slugilor, cazărmile oştenilor, un sat întreg aproape mai întins decât cel vecin, ale cărui acoperişuri năpădite de muşchi se zăreau de jur împrejur. Şi nu părea cu putinţă ca să fi fost acelaşi neam de oameni care locuia dincolo de ziduri, în cocioabele acelea, şi înlăuntrul impunătoarei fortăreţe ce-şi înălţa meterezele roşii spre cerul plumburiu de iarnă. Căci Kenilworth era clădit dintr-o piatră de culoarea sângelui uscat. Era unul din castelele acelea de basm ale veacului ce-a urmat cuceririi Angliei, veac în care o mână de normanzi, tovarăşii de luptă ai lui Wilhelm Cuceritorul sau coborâtorii lor apropiaţi, ştiură să ţină în respect un popor întreg datorită acestor uriaşe fortăreţe înfipte pe dealuri. Foişorul din Kenilworth — donjonul cum îi ziceau francezii în lipsa altui cuvânt, căci acest soi de turnuri nu exista în Franţa, sau nu mai exista — foişorul avea o formă pătrată şi era de o înălţime ameţitoare care amintea călătorilor veniţi din Orient pilonii templelor Egiptului.
Atât de neobişnuite erau proporţiile acestei uriaşe construcţii încât nişte încăperi mari de tot se aflau cuprinse până şi în grosimea zidurilor. Dar nu puteai pătrunde în acest turn decât printr-o scară foarte îngustă, pe care două persoane numai anevoie ar fi putut merge alături, şi ale cărei trepte roşii duceau la primul etaj în faţa unei uşi apărate de un grilaj cu ţepi de fier. Înăuntrul foişorului se afla o grădină, mai curând o ogradă acoperită cu iarbă, lată de şaizeci de picioare, îngrădită de jur împrejur, dar cu cerul deasupra.
Nici nu se putea închipui cetăţuie mai bine făcută pentru a ţine piept unui asediu. Chiar dacă năvălitorul ar izbuti să treacă de primul zid, apărătorii s-ar refugia în castelul propriu-zis, dincolo de şanţ; iar dacă şi al doilea zid ar fi străpuns, atunci, lăsând vrăjmaşului apartamentele de locuit, holul cel mare, bucătăriile, saloanele de oaspeţi şi capela, oastea împresurată s-ar retrage în foişor, în jurul puţului de apă din curtea verde şi înăuntrul zidurilor groase.
Regele trăia acolo, prizonier. Cunoştea bine cetăţuia Kenilworth, care aparţinuse lui Thomas de Lancastre şi slujise odinioară, când cu răscoala baronilor, drept loc de adunare. După decapitarea lui Thomas, Eduard sechestrase castelul şi locuise chiar el acolo toată iarna anului 1323, înainte de a-l da în anul următor lui Enric Gât-Sucit, odată cu toate moşiile şi titlurile familiei Lancastre.
Henric al III-lea, bunicul lui Eduard, trebuise odinioară să ţină Kenilworthul împresurat vreme de şase luni ca să-l ia de la fiul cumnatului său Simon de Montfort; şi nu oştile îi veniseră de hac, ci foametea, ciuma şi afurisenia bisericii.
Pe la începuturile domniei lui Eduard I-ul, Roger Mortimer de Chirk, cel care murise acum în temniţă, fusese păzitorul castelului, în numele primului conte de Lancastre, şi dăduse la Kenilworth vestitele sale turniruri. Parcă înadins, ca să-l scoată din sărite pe Eduard, unuia dintre turnurile zidului exterior i se zicea tumul lui Mortimer! Era acolo, privelişte de fiecare zi, înfipt sub ochii lui, ca o batjocură şi o sfidare.
Locurile acestea trezeau în regele Eduard şi alte amintiri. Din vârful foişorului roşu de la Kenilworth, putea să vadă, la patru mile spre miazăzi, foişorul alb al castelului de la Warwick unde Gaveston, primul său iubit, fusese omorât de baroni. Această vecinătate abătuse oare gândurile regelui spre alt făgaş? Eduard părea să fi uitat cu totul de Hugh Le Despenser; dar îl muncea în schimb amintirea lui Pierre de Gaveston, şi îi vorbea mereu de dânsul paznicului său, Enric de Lancastre.
Niciodată Eduard şi văru-său Gât-Sucit nu trăiseră atâta vreme unul lângă altul, şi într-o asemenea singurătate. Niciodată Eduard nu-şi deschisese astfel inima, destăinuindu-se celui mai vârstnic dintre verii lui. Avea clipe de mare luciditate când se judeca el însuşi fără cruţare, ceea ce-l lăsa pe Lancastre cu gura căscată şi-l tulbura oarecum. Lancastre începea să priceapă unele lucruri care pentru tot poporul englez rămâneau de neînţeles.
Gaveston, mărturisea Eduard, fusese vinovatul, sau cel puţin pricina celor dintâi greşeli ale sale, a drumului urât pe care-l luase viaţa lui.
— Mă iubea aşa de mult, zicea regele prizonier; şi apoi la vârsta fragedă ce-o aveam pe atunci eram gata să cred tot ce-mi spunea şi să mă las cu totul în mrejele unei dragoste atât de frumoase.
Şi azi încă, nu-şi putea opri un sentiment de duioşie când îşi aducea aminte de farmecul acelui mărunt cavaler gascon, ridicat de jos, „o ciupercă apărută peste noapte”, cum ziceau baronii, şi pe care el îl făcuse conte de Cornouailles, fără a ţine seamă de toţi marii seniori ai ţării.
— Râvnea aşa de mult la asta! zicea Eduard.
Şi ce obrăznicie fără de pereche avea Pierre, o obrăznicie care-l încânta pe Eduard! Un rege nu-şi putea îngădui să se poarte cu baronii săi aşa cum se purta favoritul.
— Îţi aminteşti, Gât-Sucit, cum îl numea pe contele de Gloucester un bastard? Şi cum îi striga contelui de Warwick: „Du-te de te culcă, dulău negru!”
— Şi cum îl mai înjura şi pe frate-meu, făcându-l încornorat, ceea ce Thomas nu i-o iertă niciodată, pentru că era adevărat.
Fără a se teme de nimic, acest Pierrot jefuia bijuteriile reginei şi arunca în jurul său ocara, aşa cum alţii împart pomană, pentru că era sigur de dragostea regelui său! Într-adevăr, un neruşinat cum nu s-a mai pomenit.
Şi pe deasupra, ştia să născocească tot felul de petreceri, poruncea pajilor săi să se dezbrace în pielea goală, să-şi împodobească braţele cu perle, să-şi dea buzele cu roşu, să-şi pună o ramură înfrunzită pe pântec, şi organiza astfel vânători în păduri. Dar isprăvile lui prin cârciumile deocheate din portul Londrei, unde se lua la bătaie cu hamalii, căci era şi voinic flăcăul! Ah! Frumoşi ani de tinereţe îi datora Eduard!
— Crezusem că regăsesc toate acestea în Hugh, dar închipuirea mea îl înfrumuseţa mai mult decât era în realitate. Vezi tu, Gât-Sucit, ceea ce-l făcea pe Hugh să fie altfel decât Pierrot e că se trăgea dintr-un adevărat neam de mari baroni şi că nu putea să uite asta... Dar dacă nu l-aş fi cunoscut pe Pierrot, sunt sigur că aş fi fost un alt rege.
În nopţile lungi de iarnă, între două partide de şah, Enric Gât-Sucit, cu părul lăsat peste umărul drept, asculta spovedania acestui rege pe care loviturile soartei, năruirea puterii sale şi captivitatea îl îmbătrâniseră dintr-o dată, al cărui trup de atlet părea să se fleşcăiască, al cărui chip se umfla mai cu seamă pe la pleoape. Şi totuşi, aşa cum era, Eduard mai păstra încă un oarecare farmec. Ce păcat că avusese atât de mârşave legături de dragoste şi-şi pusese încrederea în inimi atât de ticăloase!
Gât-Sucit îl sfătuise pe Eduard să se înfăţişeze înaintea Parlamentului său, dar îşi bătuse gura de pomană. Acest rege nevolnic nu dovedea energie decât în refuz.
— Enric, răspundea el, ştiu bine că mi-am pierdut tronul, dar nu voi abdica.
Purtate pe o pernă, coroana şi sceptrul Angliei se urcau încetişor, treaptă cu treaptă, pe scara îngustă a turnului din Kenilworth. În urma lor, mitrele se clătinau în creştetul episcopilor iar nestematele care împodobeau cârjele sclipeau în penumbră. Ridicându-şi până la gleznă cele trei sutane brodate, episcopii se urcau în turn.
Aşezat într-un jilţ care, fiind singurul ce se afla acolo părea un tron, regele aştepta în fundul uriaşei săli, cu fruntea în mână şi trupul prăbuşit, între stâlpii ce susţineau nişte ogive arcuite asemenea celor din catedrale. Aici, totul avea proporţii peste măsură de mari, neomeneşti. Lumina palidă a zilei de ianuarie care cădea prin ferestrele înalte şi foarte înguste părea un asfinţit.
Cu capul plecat, contele de Lancastre stătea în picioare lângă văru-său, alături de trei servitori care nici nu erau măcar ai suveranului. Pereţii roşii, stâlpii roşii, arcadele roşii alcătuiau în jurul acestui grup un decor tragic pentru sfârşitul unei domnii.
Când văzu ivindu-se, prin uşa cu două canaturi ce se deschise, apoi venind spre dânsul această coroană şi acest sceptru care-i fuseseră aduse tot aşa cu douăzeci de ani înainte, sub bolţile catedralei Westminster, Eduard se îndreptă în jilţul său, iar bărbia începu să-i tremure niţel. Îşi înălţă ochii spre văru-său Lancastre, ca pentru a căuta un sprijin, şi Gât-Sucit îşi întoarse privirea, neputând să îndure această implorare mută.
Apoi Orleton ajunse în faţa suveranului, Orleton care de câteva săptămâni încoace, de fiecare dată îi adusese o ştirbire a puterii sale. Regele îi privi pe ceilalţi episcopi şi pe marele şambelan; se sili să-şi dea un aer plin de demnitate ca să întrebe:
— Ce aveţi a-mi spune, lorzii mei?
Dar vorba i se împleticea pe buzele palide, în barba blondă.
Episcopul de Winchester citi mesajul prin care Parlamentul îl soma pe suveran să declare că renunţă la tron, că-i dezleagă pe vasalii săi de jurământul lor de credinţă, că-şi dă încuviinţarea la alegerea fiului său şi că e gata să predea împuterniciţilor Parlamentului coroana şi sceptrul regalităţii.
Când episcopul de Winchester isprăvi de citit, Eduard rămase mai multă vreme tăcut. Toată atenţia lui părea aţintită asupra coroanei. Suferea, şi durerea lui era atât de vizibil fizică, atât de adânc săpată pe faţă, încât nu puteai crede că în clipa aceea se mai gândea la ceva. Spuse totuşi:
— Aveţi coroana în mâinile voastre, lorzii mei, iar pe mine mă ţineţi la cheremul vostru. Faceţi deci cum veţi pofti, dar nu cu încuviinţarea mea.
Adam Orleton făcu atunci un pas înainte, şi vorbi:
— Măria ta Eduard, poporul Angliei nu te mai vrea ca rege, iar Parlamentul său ne trimite să ţi-o spunem. Dar Parlamentul primeşte să-i fie rege fiul mai mare al măriei tale, ducele de Aquitania, pe care i l-am înfăţişat; fiul măriei tale nu vrea să primească însă coroana decât cu învoirea ta. Aşadar, dacă te încăpăţânezi să nu-i dai încuviinţarea, poporul va fi slobod să hotărască şi ar putea foarte bine să aleagă pentru a-i fi domnitor pe acela dintre mai marii ţării care l-ar mulţumi mai mult, şi acest rege s-ar putea să nu fie din stirpea măriei tale. Prea ai împins ţara la zâzanie; după atâta rău ce i-ai căşunat, e singurul lucru pe care l-ai putea face acum pentru a-i aduce liniştea.
Privirea lui Eduard se înălţă din nou spre Lancastre. Cu toată neliniştea ce-l cuprinse, regele înţelese bine ameninţarea din cuvintele episcopului. Dacă nu consimţea să abdice, Parlamentul, în nevoia sa de a găsi un rege, nu se va da în lături să-l aleagă pe capul răzvrătiţilor, Roger Mortimer, care stăpânea de pe acum inima reginei. Chipul regelui se făcu galben ca ceara, înfricoşător; bărbia nu înceta să-i tremure; nările i se subţiau.
— Monseniorul Orleton are dreptate, spuse Gât-Sucit, măria ta, vere, ar trebui să laşi tronul, pentru ca Anglia să-şi afle liniştea, şi pentru ca Plantageneţii să domnească mai departe.
Atunci, părând a nu fi în stare să scoată o vorbă, Eduard făcu semn să i se aducă mai aproape coroana şi îşi plecă fruntea ca şi cum ar fi aşteptat să i-o pună pe cap pentru ultima oară.
Episcopii se sfătuiau din ochi, neştiind ce să facă, nici ce gest se impunea în această împrejurare neprevăzută, care nu-şi avea pereche în ceremoniile regale. Dar capul regelui se tot apleca, încet, spre genunchi.
— Moare! izbucni deodată arhidiaconul Chandos care ducea în mâini perna cu coroana şi sceptrul.
Gât-Sucit şi Orleton se repeziră să-l ţină pe Eduard, leşinat, în clipa când fruntea lui era gata să se ciocnească de lespezile pardoselii.
Îl aşezară iar în jilţ, îl loviră cu palma peste obraji, cineva dădu fuga să caute nişte oţet. În sfârşit, răsuflă lung, deschise ochii şi privi în jurul său; apoi, începu să plângă. Tainica putere, pe care sfântul mir şi vraja încoronării o toarnă în sufletul regilor spre a nu sluji uneori decât nişte ţeluri funeste, îl părăsise. Măreţia regală se depărtase de el, parcă gonită prin farmece.
Printre sughiţuri şi lacrimi, îl auziră vorbind:
— Ştiu, lorzii mei, ştiu că din vina mea am căzut în aşa cumplită restrişte şi că trebuie să mă resemnez a o îndura. Dar nu-mi pot stăpâni adânca mâhnire ce o simt văzând toată această ură a poporului meu, pe care eu nu l-am urât de fel. Am păcătuit faţă de voi, nu mi-am dat silinţa să fac binele. Voi sunteţi buni, lorzii mei, prea buni că păstraţi credinţă fiului meu mai mare, că n-aţi încetat de a-l iubi şi de a-l dori ca rege. Deci, vreau să fac după cum vă este voia. Renunţ în faţa voastră la toate drepturile mele asupra regatului; îi dezleg pe toţi vasalii mei de jurământul de credinţă ce mi l-au făcut şi le cer iertarea. Apropiaţi...
Şi din nou făcu gestul de a i se aduce perna cu podoabele puterii regale. Apucă sceptrul, şi braţul i se îndoi ca şi cum i-ar fi uitat greutatea; îl dădu episcopului de Winchester, zicând:
— Iartă, my Lord, iartă tot răul ce ţi-am făcut.
Duse mâinile sale lungi şi albe spre pernă, luă coroana şi-şi puse buzele pe ea, aşa cum ar fi sărutat farfurioara cu prescură; apoi, întinzând-o lui Adam Orleton:
— Ia-o, my Lord, pentru a o pune pe capul fiului meu. Şi iartă-mă pentru relele şi nedreptăţile pe care ţi le-am pricinuit. Şi să mă ierte poporul meu văzând restriştea în care mă aflu. Rugaţi-vă, lorzii mei, pentru mine care nu mai sunt nimic.
Toţi cei de faţă erau mişcaţi de nobleţea cuvintelor. Eduard nu se dovedea rege decât în clipa când înceta să mai fie.
Atunci, sir William Blount, marele şambelan, ieşi din umbra coloanelor de piatră, făcu câţiva paşi între Eduard al II-lea şi episcopi, şi-şi frânse de genunchi bastonul său sculptat, aşa cum ar fi făcut în faţa leşului unui rege dus la groapă, ca să arate că domnia acestuia s-a isprăvit.