Gheorghe Coşer

S-a născut la 23 aprilie 1943 în satul Revetiş din judeţul Arad. A fost un membru "de bază" al cenaclurilor arădene din ultimii 30 de ani, poeziile sale fiind publicate în câteva reviste literare importante ("Orizont" din Timişoara, "Tribuna" din Cluj, etc.), dar şi în câteva antologii lirice arădene.
Cantonat sever în limitele prozodiei clasice, bazată pe componentele sonore, ritm, rimă, poetul Gheorghe Coşer apare drept înzestrat cu un temeinic simţ muzical.
Ceea ce doreşte săîmbrăţişeze într-un poem are componente perfect decelabile, de la debut la punctul culminant, apoi la un gând convulsiv. O atitudine de respect faţă de tradiţie i-a fost imprimată nu numai în proriile lecturi ci şi de numeroase şedinţe de cenaclu, în care în mai bine de trei decenii a putut auzi şi compara, refuzând inovaţia formală ca nepotrivită şi nejustă. Nu este o lipsă de curaj ci atitudinea severă a intimei ipostazieri lirice.


Să nu te poarte

Oricât pământul s-ar roti
Ferit de pricini insalubre
Şi soarele va străluci
Pe lângă noi vor fi şi umbre

Doar umbra, nu poate porni
Spre soare, convertind o soartă
Predestinată spre a fi
Doar trena celui ce o poartă.

Şi totuşi se întâmplă-n viaţă
În lipsa altor culoare,
Să ai doar umbra ta în faţă
Pornind cu spatle spre soare.

Şi dacă umbra-i un destin
Ascuns mereu de o lumină
Poate din mitul androgin
E-un alter-ego fără vină...?


Dar când...

Dar când părinţii te alungă
Şi-ţi calcă visele-n picioare,
Când fraţii fac din tine slugă
Şi nu le pasă că te doare...
La care vânt să-ţi plângi destinul,
Durerea-ţi mută fără geamăt
Şi cât să mai înduri veninul
O...biată inimă de freamăt...
Şi cum să îndrăgeşti orori,
Batjocuri, chin şi nedreptate
Cu ochii scoşi de-atâtea ori,
Să le şi cânţi cu crucea-n spate?!


Statuia

Stă neclintită. Plouă, bate vânt
Şi tace. Nu se pleacă, nici nu râde.
De-o mişcă vre-un cutremur de pământ
Nu trenură în umbra unui gâde!

o ţine-n neclintirea ei granit
Cu rădăcini adânci peste măsură.
Cu ea trăieşte clipa ce-a murit,
Prin sentimente-nscrise pe figură.

De-o mână, un genunchi i-a fost rănit,
Necunoscând căldura unui pântec.
Dar chipu-i, să vorbească, pălmuit,
Reflectă odiseea unui cântec.

De plouă peste visurile-i reci,
De fulgere erup săgeţi de soare,
Pe al ei chip e-al artei loc de veci
Şi farmecul de mit care nu moare.