Franz Kafka

S-a născut la Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka şi al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a şi scris mai târziu, a fost germana, în acel timp limba oficială a ţării şi vorbită în particular de peste zece la sută din populaţia oraşului Praga.
După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, şi-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga şi ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922. A părăsit arareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria si a vizitat oraşul Arad, trăind într-un "cerc strâmt" până către sfârşitul vieţii.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schiţe de proză publicate în revista literară Hyperion, care apărea la München. A întreţinut o corespondenţă asiduă, pe durata a circa patru ani, cu Felice Bauer şi apoi şi cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat şi un jurnal intim, atipic si greu de clasificat.
Iniţial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinţilor, surorii sale Ottla şi prietenului său Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la soluţia medicinii naturiste.
Îmbolnăvindu-se de tuberculoză (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea şi lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătăţii i s-a agravat şi, începând din 1922 nu a mai putut lucra. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena nu a dat roade. Franz Kafka a murit la 3 iunie 1924 în braţele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, şi ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul şi legatarul său testamentar, cel ce nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să ardă manuscrisele.

PROCESUL
- fragment -

ARESTAREA

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. în dimi¬neaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci. K. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrîna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămînd şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care pînă atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strîns pe corp, cum sînt cele de voiaj, legat cu un cordon şi avînd tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţe¬leagă bine la ce ar putea servi.
— Cine eşti dumneata ? îl întrebă K. ridicîndu-se în coate.
Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc să fie acceptat cînd intra undeva, şi se mulţumi doar să întrebe la rîndul lui:
— Ai sunat ?
— Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi încercă mai întîi, atent şi tăcut, să descopere prin observaţie şi deducţie cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în ime¬diata apropiere, chiar lîngă prag:
— Vrea să-i aducă Anna micul dejun.
Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe per¬soane. Deşi rîsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi ştiut pînă atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil", ca şi cum i-ar fi dat un raport.
— Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punîndu-şi repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sînt oamenii din camera de alături şi cum o să se justifice doamna Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.
Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcînd-o, putea să lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:
— Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămîi aici ?
— Nu vreau nici să rămîn aici şi nici să-ţi mai aud glasul pînă nu mi te prezinţi.
— Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise brusc uşa.
Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decît ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult spaţiu gol decît de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atît mai mult cu cît schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat care şedea cu o carte în mînă lîngă fereastra deschisă şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte.
— Ar fi trebuit să rămîi în camera dumitale! Nu ţi-a spus Franz ?
— Şi ce doriţi ? întrebă K. uiţîndu-se pe rînd cînd la noua lui cunoştinţă, cînd la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrîna, stăpînită de o curiozitate într-adevăr senilă, şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întîmple.
— Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach..., spuse K. Şi făcînd o mişcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mîinile celor doi bărbaţi, deşi aceştia stăteau departe, vru să-şi continue drumul.
— Nu, spuse omul de la fereastră, aruncînd cartea pe o măsuţă şi ridicîndu-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti arestat.
— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog ? întrebă el apoi.
— Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să afli totul la momentul oportun. îmi calc datoria vorbindu-ţi atît de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucţiunilor, se poartă şi el prie¬teneşte cu dumneata. Dacă şi de-acum înainte o să ai tot atîtanoroc pe cît ai avut cîndţi-au fost numiţi paznicii, poţi să tragi nădejde.
K. vru să se aşeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lîngă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.
— Ai să recunoşti mai tîrziu că ţi-am spus numai adevărul, începu Franz şi se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat.
Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prieteneşte, pe umăr. Amîndoi paznicii îi exami¬nară cămaşa de noapte şi-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atît cămaşa aceasta, cît şi restul lenjeriei, şi că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.
— E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sint revîndute, fără să se ţină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Şi nu se ştie cît pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Pînă la urmă primeşti, fireşte, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te aîegi cu nimica toată, căci la vînzare nu valoarea ofertei hotărăşte preţul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea bine, din experienţă, că sumele cuvenite se micşorează şi ele, an de an, tot trecînd dintr-o mînă într-alta.
K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanţă; pentru el era mult mai urgent acum să-şi clarifice situaţia. De faţă cu oamenii aceştia însă, nu putea'nici măcar să-şi adune gîndu-rile ca lumea; pîntecul celui de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amîndoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întîlnea o faţă uscată şi osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, şi înarmată cu un nas mare şi strîmb, care părea că se înţelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceştia ? Despre ce vorbeau ei ? Cărei auto¬rităţi aparţineau ? K. trăia doar într-un stat constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate.
Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă ? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decît dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar cînd era ameninţat din toate părţile. în cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine ştie ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua cînd împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireşte; poate că ar fi fost de ajuns doar să le rîdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să rîdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa cînd dăduse cu ochii de Franz, K. hotărîse să nu lase din mînă nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puţin îi păsa dacă avea să se spună mai tîrziu că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele vieţii, K. îşi amintea că de pe urma unor întîmplări aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit nepăsător faţă de conse¬cinţe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era încă liber.
— îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurîndu-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.
— Pare înţelegător, îl auzi spunînd pe unul din paznici.
De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele bi¬roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoţia îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Pînă la urmă dădu peste un permis de bicicletă şi vru să-l ducă paznicilor, dar, gîndindu-se mai bine, hîrtia i se păru prea neînsemnată şi continuă să caute pînă îşi găsi actul de naştere. Cînd se întoarse în camera vecină, uşa din faţă de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia ei nu dură însă decît o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizînd uşa cu cea mai mare grijă.
— Intraţi, vă rog!
Atît apucă să spună K. şi rămase în mijlocul salonului, cu actele în mînă, privind uşa' care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii şedeau amîndoi la măsuţa din faţa ferestrei deschise şi, după cum observă K , îi mîncau micul dejun.
— De ce n-a intrat ? întrebă el.
— N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar ştii bine că eşti arestat.
— De ce-aş fi arestat ? Şi încă în felul acesta !
— Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pîine cu unt în borcănaşul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.
— O să fiţi obligaţi să-mi răspundeţi, spuse K. Iată actele mele; arătaţi-'mi-le acum pe ale voastre şi, înainte de toate, mandatul de arestare.
— Doamne! Dar neînţelegător mai eşti! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decît să ne scoţi din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de faţă îţi sîntem cei mai apropiaţi dintre oameni.
— Aşa e, întări Franz şi, în loc să-şi ducă la gură ceaşca de cafea pe care o ţinea în mînă, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înţelese nimic.
Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Pînă la urmă, K. îşi arătă totuşi hîrtiile şi spuse:
— Iată-mi actele.
— Ce ne interesează pe noi actele dumitale ? strigă paznicul cel gras. Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei ? îţi închipui cumva că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de' arestare? Noi sîntem slujbaşi mărunţi; nu prea ne pricepem la legitimaţii şi nu ne priveşte decît faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că sîntem plătiţi pentru munca noastră. Atîta tot; fireşte, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării şi a persoanei arestate. în privinţa aceasta, orice eroare este exclusă. Autorităţile pe care le reprezentăm, după cîte le ştiu — şi ţine seama că eu nu cunosc decît gradele inferioare — nu caută delictele populaţiei ci, după cum prevede legea, sînt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare ?
— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.
— Cu atît mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.
— Sînt sigur că ea nu există decît în capetele voastre, adăugă K.
Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gîndurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înţelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice expli¬caţie spunînd doar:
— Ai s-o simţi pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă :
— Vezi, Willem, el recunoaşte că ignoră legea, dar pre¬tinde în acelaşi timp că e nevinovat.
— Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înţeleagă ceva.
K. nu le mai răspunse nimic.
„Trebuie oare să mă las şi mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbaşilor acestora mărunţi — fiindcă ei înşişi recunosc că asta suit? se gîndi el. în orice caz, amîndoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficienta cu care discută nu poate fi explicată decît prin prostie. Cîteva cuvinte schimbate cu un funcţionar de rangul meu au să clarifice situaţia incomparabil mai bine decît cele mai lungi discuţii cu oamenii ăştia."
K. se plimbă de cîteva ori de colo-colo, în spaţiul liber al încăperii şi văzu că bătrîna din faţă tîrîse la fe'reastră un moşneag şi mai bătrîn decît ea, pe care îl ţinea pe după mijloc.
K. simţi nevoia să pună capăt comediei acesteia.
— Duceţi-mă la superiorul vostru, spuse el.
— Cînd o să te cheme, şi numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Şi acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniştit acolo şi să aştepţi ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborît'de frămîntări inutile, ci mai degrabă adună-ţi forţele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care'ţi-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, sîntem măcar acum, faţă de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu e puţin lucru. Totuşi, dacă ai bani, sîntem dispuşi să trimitem sa ţi se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum.
K. rămase o cupă liniştit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uşa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluţia cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cît mai departe.
S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înşface şi, o dată trîntit la pămînt, ar fi spus adio superiorităţii pe care, în anumite privinţe, o mai păstra totuşi asupra lor. De aceea preferă să aştepte soluţia mai puţin nesigură, pe care desfăşurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, şi se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvînt.
Acolo, se trînti pe pat şi luă de pe noptieră un măr fru¬mos pe care şi-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea şi, oricum, după ce muşcă cu poftă îşi dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simţea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, ratase o dimineaţă de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absenţa avea să-i fie uşor motivată. S-o explice spunînd adevărul ? Aşa avea de gînd să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrîni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis in camera lui şi lăsat singur acolo unde avea la îndemînă atîtea posibi¬lităţi de sinucidere. Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de alături, îi mîncaseră micul dejun ? Sinuciderea în asemenea condiţii i se părea atît de absurdă încît, chiar dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, nişte oameni cu mintea atît de mărginită, s-ar fi putut presupune că şi lor, din aceleaşi motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decît să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptîndu-se spre dulăpiorul din perete în care îşi păstra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-şi înlocuiască micul dejun, şi apoi umplîndu-şi încă unul ca să-şi facă curaj, dar numai din prudenţă, pentru cazul puţin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj. În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă şi să-şi ciocnească dinţii de pahar.
— Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.
Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă şi el „In sfîrşit!", cu un ton de uşurare, închise dulăpidrul din perete' şi porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cît se poate de firesc!
— Ia te uită ce-i dă prin minte ! strigară ei. Nu cumva ai de gînd să apari în cămaşă, în faţa inspectorului ? Pesemne că vrei să ne cotonogească şi pe dumneata, şi pe noi.
— Mai lăsaţi-ma dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrîncit înapoi,' pînă la dulapul de haine. Dacă daţi bunza peste mine cînd dorm, n-oţi fi vrînd să mă găsiţi în ţinută de gală.
— N-avem încotro, spuseră paznicii care, de cîte ori K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, iar din această cauză el fie'că se'simţea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puţin.
— Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luînd o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amîndouă mîinile şi o ţinu aşa de parcă ar fi vrut să afle părerea pazni¬cilor. Ei clătinară din cap:
— Trebuie haină neagră.
K. aruncă atunci haina pe jos şi spuse, fără să ştie nici el cum au să-l înţeleagă:
— Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii zîmbiră, dar îşi menţinură pretenţia.
— Trebuie neapărat haină neagră.
— Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împo¬trivă, declară K.; apoi, deschizînd singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stîrnise vîlvă printre cunoscuţii săi, scoase şi o cămaşa curată, şi începu să se îmbrace cu grijă. In sinea lui, se gîndea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcîndu-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Şi-i privi, căutînd să-şi dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireşte, erau departe de a se gîndi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă. După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei uşă cu două canaturi era larg deschisă. în camera aceea, după cum K. ştia prea bine, locuia de curînd o domnişoară, Biirstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decît foarte tîrziu; cu domnişoara Biirstner, K. abia dacă schimbase cîteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătîiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi ţinea un braţ pe spătarul scaunului. într-un colţ al camerei, trei tineri priveau foto¬grafiile domnişoarei Burstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atîrna pe mînerul ferestrei deschise. La fereastra din faţă se aflau cei doi bătrîni, veniţi să vadă; zăceau amîndoi rezemaţi de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depăşindu-i cu mult în înălţime, se afla un bărbat cu cămaşa descheiată la piept; bărbatul îşi răsucea cu două degete bărbiţa roşcovană.
— Josef K. ? întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K.
El dădu din cap, afirmativ.
— Eşti foarte surprins de cele petrecute în dimineaţa asta, nu-'i aşa ? spuse inspectorul, mutînd cu amîndouă mîinile puţinele lucruri aflate pe noptieră — lumînarea, chibriturile', o carte şi perniţa cu ace de cusut — ca si cum ar fi fost nişte unelte neapărat necesare pentru ancheta7.
— Fireşte, spuse K. mulţumit că se află în faţa unui om inteligent si că poate, în sfîrşit, să discute cu el despre cele petrecute. Fireşte, sînt surprins, dar n-aş putea spune că sînt foarte surprins.
— Nu eşti foarte surprins ? întrebă inspectorul punînd lumînarea la'vechiul ei loc, în mijlocul măsuţei, şi regrupînd celelalte obiecte în jurul ei.
— Poate că-mi înţelegeţi greşit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse să-şi caute un scaun.) Pot să mă aşez ?
— Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.
— Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sînt, fireşte, foarte surprins, dar că atunci cînd te afli de trei¬zeci de ani pe lume şi cînd ai fost nevoit să răzbaţi singur, aşa cum mi s-a intîmplat mie, te imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.
— De ce mai ales pe cea de astăzi ?
— Nu vreau să spun că socotesc toată întîmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe fa ea toţi ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăşi limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă.
— Exact, spuse inspectorul, numărînd chibriturile din cutie.
— Dar pe de altă parte, continuă K. adresîndu-se tutu¬ror — i-ar n plăcut ca şi cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el şi să-l a'sculte — dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deşi sînt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanţă; întrebarea esenţială este de cine sînt acuzat ? Ce autoritate conduce procesul ? Sînteti funcţionari ? Nici unul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiţi uniformă costumul acesta — şi arătă îmbrăcă¬mintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit şi sînt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cît se poate de cordial.
Inspectorul trînti pe masă cutia de chibrituri.
— Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale.' Aproape că nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situaţia dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aş putea să spun că eşti acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dacă eşti. Adevărul e că eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dacă paznicii ţi-au spus altceva', să ştii că au trăncănit pur şi simplu. Dar deşi nici eu nu-ţi răspund la întrebări, te-aş putea sfătui totuşi să'te gîndeşti mai puţin la noi şi la ceea ce-o să ţi se întîmple, şi să te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăţie, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reţinut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulţumit să spui doar cîte'va cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.
K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tînăr poate decît el, ii dădea lecţii ca unui şcolar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul.
Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo si nimeni nu-l împiedică să facă asta; îşi împinse manşetele la locul lor, în mîneci, îşi pipăi plastron'ul, îşi trecu degetele prin păr, spuse trecînd pe lîngă cei trei domni: „E complet absurd" — din care pricină cei trei se întoarseră şi-l priviră atenţi — apoi se opri din nou în fata măsuţei inspectorului.
— Procurorui Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot să-i telefonez ?
— Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea văd ce sens ar avea, dacă tiu cumva ţii să discuţi cu'el vreo chestiune parti¬culară.
— Ce sens ? strigă K. mai mult uluit decît mîniat. Dar cine sînteţi dumneavoastră care pretindeţi că o convorbire telefonică să aibă sens şi, în schimb, înscenaţi stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai intîi daţi năvală peste mine, apoi mă ţineţi încercuit şi începeţi demonstraţiile de înaltă şcoală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, cînd mi se spune că sînt arestat ? Bine, n-am să telefonez.
— Ba da, spuse inspectorul arătînd cu mîna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi.
— Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptîndu-se spre geam.
Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiţi la fereastra lor şi nu părură tulburaţi decît în clipa cînd "K. veni să-i privească. Bătrînii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla m spatele lor îi linişti.
— Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de tare şi se întoarse spre inspector, arătînd cu degetul spre fereastră. Ştergeţi-o de acolo ! strigă el apoi.
Cei trei se retraseră imediat cu cîtiva paşi; bătrînii încer¬cară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecind după mişcarea buzelor, spuse ceva, de neînţeles din pricina distanţei. Dar nu dispărură de tot; păreau că aşteptă momentul cîrid vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuţi.
— Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K. şi se întoarse cu spatele la ei. Aruncîndu-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci îşi pusese o mînă pe masă şi părea ocupat să-şi compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aşezaseră'pe un cufăr acoperit cu un covor şi-şi frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri îşi puseseră mîinile în şolduri şi priveau în gol. în cameră domnea o linişte adîncă şi grea ca într-un birou uitat.
— Domnilor, spuse K. — şi i se păru o clipă că-i duce pe toţi în spinare — judecînd după atitudinea dumneavoastră aş putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gîndim dacă procedeul dumnea¬voastră a fost sau nu îndreptăţit şi să încheiem toată povestea printr-o strîngere de mînă paşnică şi reciprocă. Dacă şi dumneavoastră sînteţi de aceeaşi părere, poftiţi!
Şi se apropie, cu mîna întinsă, de masa inspectorului.
Inspectorul ridică din sprîncene, îşi muşcă buzele şi privi mîna întinsă pe care K. tot mai credea' că i-6 va strînge'. Apoi se ridică, îşi luă pălăria-melon de pe patul domnişoarei Burstner şi şi-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mîini, aşa cum se face cînd probezi o pălărie nouă.
— Cît de simple ţi se par lucrurile! îi spuse el, în acelaşi timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuşel toată povestea ? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera ? Eşti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ţi comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. îmi ajunge pentru astăzi si putem să ne despărţim, provizoriu, bineînţeles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu ?
— La bancă ? întrebă K. Credeam că sînt arestat.
K. vorbea cam de sus căci, deşi inspectorul îl lăsase cu mîna întinsă, se simţea din ce în ce mai independent fată de oamenii aceştia, mai ales de cînd inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenţia să-i urmeze pînă la poartă, dacă plecau, şi să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă:
— Cum aş putea să mă duc la bancă, din moment ce sînt arestat ?
— Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lîngă uşă, m-ai înţeles greşit. Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi duci mai departe traiul dumitale obişnuit.
— Atunci nu-i chiar atît de rea situaţia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.
— Sînt de aceeaşi părere, răspunse inspectorul.
— în asemenea condiţii, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se şi mai mult. Ceilalţi se apropiară şi ei. Formau acum lîngă uşă un grup foarte strîns.
__Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul.
__ O datorie stupidă, spuse K. necruţător.
__ Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem
timp de pierdut cu asemenea discuţii. îmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ţi scapă nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că doreşti asta şi, ca să-ţi uşurez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cît mai puţin atenţia, ţi-i adusesem pe aceşti trei domni, care îţi sînt colegi de birou, rugîndu-i să-ţi stea la dispoziţie.
— Cum ? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei.
Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă 'decît grupaţi în jurul fotografiilor domnişoarei Burstner, erau funcţionari ai băncii la care lucra şi el, nu colegi — cuvîntul coleg însemna prea mult şi se datora numai unei lacune în atotştiinţa inspectorului — dar erau într-adevăr funcţionari mărunţi ai băncii. Cum de nu băgase de seamă ? Ce mult îl impresionaseră inspectorul şi paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri ! Iată-l pe Rabensteiner cel băţos, care dădea mereu din mîini, şi pe blondul Kullich, cu ocfiii înfundaţi adînc în orbite, şi pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zîmbet insuportabil.
— Bună dimineaţa, domnilor, spuse K. după o clipă şi le întinse mîna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu ?
Domnii aprobară dînd din cap şi rîzînd cu mult zel, ca si cum de la început n-ar fi aşteptat decît asta; iar cînd K. observă că îşi uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare jenă. K. rămase liniştit locului şi se uită după ei prin cele două uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, nepăsătorul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap mărunt şi elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria si', pe cmd i-o dădea, K. se văzu silit să-şi spună cu tot dinadinsul, cum îsi spunea şi în orele de serviciu, ca să se poată stăpîni, că zimbetul lui Kaminer nu era intenţionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zambească vreodată intenţionat. în vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-şi dă seama de vinovăţia ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la şorţ, care îi tăia pîntecul puternic
pînă la o adîncime într-adevăr fără rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas şi hotărî să ia o maşină ca să nu-şi mărească inutil întîrzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colţul străzii, după maşină, pe cînd ceilalţi doi făceau, vizibil, toate eforturile ca'să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clipă, omul, puţin stînjenit că se arăta'acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi şi se rezemă de perete. Bătrînii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simţi că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenţia asupra indi¬vidului pe care el îl văzuse încă dinainte şi la a cărui apariţie se aşteptase chiar.
— Nu vă uitaţi într-acolo, izbucni K. fără să ţină seama de faptul că asemenea observaţii nu-şi aveau rostul faţă de nişte cetăţeni în stare să ştie singuri ce au de făcut.
Dar maşina, care sosi'tocmai atunci, îl scuti de explicaţii; se urcară toţi şi porniră la drum. Abia atunci K. îşi aminti că nu-l văzuse plecînd pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcţionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-ayusese prezenţa de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privinţă. Totuşi, neputîndu-se stăpîni, se mai întoarse o dată şi se aplecă spre spatele maşinii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, şi se rezemă comod de perna maşinii. în ciuda aparentelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoţeau păreau obosiţi; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga şi numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rînjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia nici un fel de glumă.