S-a născut la 12 iunie 1932 la Buzău, unde şi-a şi început cariera cenaclieră încă din anul 1950! Poet şi prozator de un rafinament aparte, Mihai Arcadie Comănici s-a distins permanent în cadrul lecturilor sale, onorând asistenţa cu remarcabile pagini din creaţia proprie. Spirit creator neobosit, mereu în putere, Mihai Arcadie Comănici este cel care, la sfârşitul fiecărei şedinţe de cenaclu, ne citeşte o scurtă "prezentare" în versuri a autorilor zilei sau a problemelor discutate în cadrul cenaclului.
Celor mai vârstnici cenaclişti arădeni, M.A.C. le era o figură cunoscută din cadrul cenaclului "Al. Sahia". Vorba măsurată se dezvăluia în marginea unei lumi care implică frumuseţe şi lirism. Fiind de profesie inginer agronom, parcă farmecul acestui pământ îl împinge într-o lume mirifică, din indiferenţă lăsându-ne să-i simţim parfumurile. Poetul este o fiinţă ce pluteşte la graniţa dintre lumi, nefericit să nu poată aparţine integral nici uneia.
A publicat în foarte multe reviste şi publicaţii din Arad, Buzău, Bucureşti şi alte oraşe. Are la activ 5 volume care dovedesc excelenta disponibilitate a autorului şi către poezie, dar şi către proză. Astfel, M.A.C. a debutat editorial cu volumul de proză "Aurul dulce", apărut în 1964, la Editura „Tineretului”, din Bucureşti, volum urmat de un altul, tot de proză, intitulat "Unde zboară fluturii", după care face o pauză de aproape 35 de ani. În sfârşit, în primul an al noului mileniu, autorul nostru recidivează, dar, de data aceasta, cu un volum de versuri, "Microsimfonii alternative", după care se întoarce la prima sa dragoste, proza, şi publică alte două cărţi: "Vânătorul de muşte", apărută în 2004, şi "Nu toţi îngerii au aripi",o continuare a "poveştilor" lui Romulus,personajul pricipal din "Vânătorul de muşte".
Ochiul rotund
Versul de dimineaţă,
ochi circumspect
pe jumătate deschis
razelor soarelui
ce pătrund agresiv şi înţeapă,
deşi eu cred că-s un semn prietenesc.
Versul de noapte,
ochi pe jumătate închis
prin care se prelinge luna,
siluetă tentantă iradiind,
dăruind întunericului
înfiorata carne a nopţii.
Ziua, versul nu mă găseşte.
Eu caut pe undeva
o uşă ospitalieră
unde să împart certitudini
cum ar fi: ochiul rotund,
total deschis ori închis,
îngerul secundei următoare.
Nucul
Umbra nucului, bătrâna,
clatină păreri de rău.
În trecuta săptămână
cădeau sori din sânul său
ce mi se-negreau în mână.
Ia barca mea!
Să mai rămâi cu mine te-aş ruga,
acum când urcă lemnul
sus în copaci cu toamna
prin frunze de gutuie
întârziate-n aer.
Alunecând iar peste aceste stări de-o clipă
tu tinereţe iată, mă părăseşti senină.
Ia barca mea şi du-te!
Mai lasă-ţi doar aripa privirii înapoi,
grăbeşte-te, vezi timpul
ne-mbrăca-n întristare.
Ultimul dinozaur
Şi pentru mine întunericul
naşte idei obsedante.
Nopţile-s mai albe ca oricând,
acum când nu mai pot fi tânăr,
deşi cai vaporoşi,
asudaţi de vigoare
umplu spaţiul dintre pereţi
într-un tumult înfiorat
tulburându-mi somnul.
Neliniştea tentaculară
mă-nvăluie duşmănoasă
împingându-mi visul
dincolo de barierele cunoscute,
să bravez ca-n faţa unei oglinzi,
dar sunt sigur că un dinozaur,
ultimul dinozaur uitat de Dumnezeu
a rămas să moară în sufletul meu.
De aceea dimineaţa mă mişc atent
de teamă să nu-i frâng coloana vertebrală.
Moartea poetului
Din când în când,
cineva,
smulge ca să măsoare
inima pasărei,
să se mai convingă
cât e de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu